Prima zi de scoala

Undeva la marginea Bucureștiului, într-o școală de cartier din Berceni, învață Theodora. O fetiță în clasa a II-a, puțin mai înaltă decât genunchiul meu, dar plină de o energie debordantă, care-ți alungă orice urmă de îngrijorare numai când te întreabă ce mai faci. Învățătoarea este încântată s-o aibă drept elevă. Chiar dacă la început, Theo, cum o alintă colegii, plângea destul de mult în timpul orelor, acum ea este printre cele mai silitoare fetițe din clasă.

 

Theo suferă de dizabilități locomotorii.

Diagnosticul: osteomielită, o inflamație simultană a osului și a măduvei osoase cauzată de o infecție. Theo s-a născut sănătoasă, iar după spusele mamei, mizeria și neglijența din spital au făcut ca viața familiei să se schimbe. La trei zile după ce a fost născută au început să apară complicațiile, iar abordările succesiv greșite ale medicilor s-au cumulat în agravarea stării până în punctul în care Theo a fost la un pas să-și piardă viața. Majoritatea doctorilor nu-i mai dădeau nicio șansă, iar pe măsură ce fetița creștea, problemele deveneau din ce în ce mai serioase.

 

Acesta a fost doar începutul unui lung șir de lupte sisifice în care Theo era cea care avea cel mai mult de suferit. Seria refuzurilor și a abuzurilor a continuat. De la orele de kinetoterapie, când programările nu erau respectate din diferite motive și ajungea să stea la coadă pentru gimnastica medicală chiar și câteva ore, și până la reticența tuturor psihologilor și a psihiatrului care o clasificau insuficient dezvoltată la nivel cognitiv. Nu de puține ori, părinții au auzit cuvintele: „n-o să ajungă să-și mai revină”.

Pe lângă dezinteresul față de starea fizică ce se degrada de la o zi la alta, cei mai mulți doctori au negat faptul că ar fi fost dezvoltată intelectual, evaluându-i condiția psihică mult sub realitate. La trei ani încă nu vorbea, dar după cum părinții au descoperit mai târziu, înțelegea tot ceea ce oamenii din jur discutau despre starea ei. Acest lucru are consecințe chiar și în momentul de față, fiind nevoită să lucreze cu un psiholog pentru a-și redobândi încrederea în sine și a fi împăcată cu faptul că este altfel decât ceilalți copii.

 

Lupta păr11106217_951631058204983_968100525_ninților cu sistemul românesc

 

 

Părinții n-au vrut să accepte ideea că Theodora n-ar fi fost psihic aptă, pentru că, după cum ei înșiși povestesc, aceasta recunoștea culorile, formele geometrice și chiar dacă nu vorbea, le indica cu cea mai mare acuratețe. Au hotărât să meargă mai departe și să caute soluții, au derulat diverse campanii de strângere de fonduri și au reușit să ajungă la Viena, pentru tratament, deoarece în România n-ar mai fi avut nicio șansă.

 

Ulterior au revenit în țară, iar Theodora a început exercițiile de kinetoterapie și recuperare fizică. Inițial, kinetoterapia s-a desfășurat în spital, dar pentru că Theodora s-a îmbolnăvit, ședințele de recuperare au fost reluate acasă cu persoane calificate, toate cheltuielile fiind suportate de părinți. De notat este că autoritățile române n-au contribuit în niciun fel la tot acest parcurs medical, iar în momentul în care mama și tatăl ei au cerut în repetate rânduri o subvenție pentru un lapte special, evident nu s-a putut acorda. Cererea a fost trimisă către Ministerul Sănătății și chiar dacă nu mai solicitaseră niciodată ajutorul, tot ce au putut primi a fost o alternativă, evident incompatibilă cu diagnosticul Theodorei.

 

Mai târziu, când starea Theodorei s-a stabilizat, după mulți ani de izolare social, datorată condiției de sănătate, mama ei a hotărât că este momentul să ia contact și cu alți copii. Totuși, situația s-a dovedit a fi mult mai dificilă, întrucât toate grădinițele care i-ar fi putut acorda Theodorei atenția de care aceasta avea nevoie, erau departe de casă. Starea de sănătate nu-i permitea să circule cu mijloacele de transport în comun.

În cele din urmă, părinții au optat pentru o grădiniță recomandată de o cunoștință, care ar mai fi avut experiență cu copiii cu dizabilități. Acolo, răspunsul directoarei a fost cel puțin halucinant: „Eu n-am nicio problemă să vă accept fetița, dar nu știu ce vor spune părinții celorlalți copii.”

Au plecat mai departe și după răspunsuri care mai de care mai discriminatorii, au descoperit în cele din urmă ceea ce părea a fi locul perfect pentru Theo. Directoarea era o persoană deschisă, grădinița mai avea copii cu dizabilități și totul părea în sfârșit a se fi aranjat. Totuși, nici experiența din naceastă grădiniță n-a fost lipsită de neplăceri. În momentul în care Theodora și mama ei au mers în prima zi să se prezinte educatoarei, reacția acesteia a fost cel puțin deplasată:

„A început să tot repete că trebuie să fie o greșeală. Apoi a mers la directoare și când s-a convins că Theo este la ea în grupă n-a mai zis nimic. În timpul orelor, când Theo stătea la grădiniță, copiii erau agresivi, ostili și o bruscau, iar educatoarea, de cele mai multe ori, nu intervenea. Nu a fost deloc deschisă.”, povestește mama Theodorei.

 

Theo merge la școală

Acum, Theo este foarte fericită că poate să meargă la școală, toți colegii sunt prietenii ei, o acceptă și o ajută. Theodora face parte din acei copii cu dizabilități care au avut ocazia să dispună de atenție specială din partea învățătoarei și s-a urmărit pas cu pas dezvoltarea și includerea în activitățile de zi cu zi, obișnuite pentru un copil de vârsta ei. Să meargă la școală, să învețe, să se joace etc.

Copiii cu dizabilități au nevoie de atenție specială și nu de menajamente. De cele mai multe ori, adulții care iau contact cu un copil cu nevoi speciale, aleg să îl menajeze, iar deseori acest lucru are un efect negativ asupra copilului. Menajamentele nu rezolvă situația și nici măcar n-o ameliorează, ba dimpotrivă îngrădesc accesul copilului la educație. Totuși, nu ar trebui să ne mire acest fapt, căci mulți dintre noi nici nu înțelegem ce înseamnă realmente o dizabilitate.

 

Ce este o dizabilitate? Copiii cu dizabilități au dreptul la educație?


Dizabilitatea este acea condiție cauzată de afecțiuni fizice sau psihice, dobândite sau înnăscute, care fac ca individul în cauză să desfășoare anumite activități cu mai multă greutate decât indivizii tipici. Însă, dacă spațiul public este făcut accesibil persoanelor cu dizabilități, aceste greutăți pot fi reduse până aproape de eliminare, iar oamenii cu dizabilități își vor putea pune în valoare abilitățile la fel ca oamenii tipici.

Totul ține de modul în care societatea și statul privesc acest aspect, cele două entități fiind în cea mai mare măsură direct responsabile de situația persoanelor cu dizabilități din România.

Conform legii 448/2006, republicată în 2008, toate persoanele care suferă de anumite dizabilități, beneficiază de o serie de drepturi, printre care și dreptul la educație și formare profesională. Nu de puține ori, însă, în România, persoanelor cu dizabilități le este restricționat accesul în instituțiile de învățământ, iar cei mai afectați de acest lucru sunt în special copiii. Potrivit ultimelor date oficiale există aproximativ 70.647 de copii cu dizabilități. Aproape jumătate dintre aceștia, mai exact, 31.132 sunt neșcolarizați. Această situație dramatică ar trebui să atragă cu atât mai mult atenția asupra modului în care sunt privite aceste persoane.

 

Un prim aspect asupra căruia trebuie insistat este deficitul numeric al cadrelor didactice special pregătite pentru desfășurarea activităților de învățare cu elevii cu dizabilități. Majoritatea acestora apreciază că numărul copiilor cu care lucrează este necorespunzător, fiind prea mare pentru a putea desfășura activități de învățare performante.

Lipsa acută de materiale necesare unei bune desfășurări a predării reprezintă încă o disfuncționalitate a sistemului, în cele mai multe cazuri, profesorii fiind nevoiți ori să asigure din propriul buget instrumente indispensabile unor anumite tipuri de exerciții, ori să improvizeze, în lipsă de alternative.

De asemenea, în ciuda faptului că unitățile de învățământ speciale există, acestea sunt la rândul lor insuficiente în raport cu numărul copiilor care au nevoie de învățământ asistat special. De aceea, pregătirea viitoarelor cadre didactice în vederea lucrului cu copiii cu dizabilități în școlile tradiționale reprezintă cea mai bună rezolvare posibilă.

După cum am menționat, prezența acestor cadre special instruite în învățământ – începând cu cel de tip preșcolar și până la cel preuniversitar – nu este de ajuns, iar acest fapt este cu atât mai important cu cât profesorul deține în cea mai mare parte controlul mediului unde au loc majoritatea activităților pentru dezvoltare, învățare etc.

Îngrijorător este faptul că deși Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap reglementează criteriile de integrare și acceptare ale acestor copii, unele cadre didactice își rezervă dreptul de-a refuza în colectivul clasei elevii cu nevoi speciale și asta din varii motive. De la mentalitatea învechită și până la o repulsie inexplicabilă „motivată” de o frică de multe ori sinonimă cu ignoranța, mulți părinți, precum cei ai Theodorei, rămân suspendați într-un păienjeniș birocratic, în care se lovesc de tot felul de piedici.

Există, însă cazuri când acești profesori sunt forțați de norme sau de conducere să-i accepte și mai ales să-i integreze pe acești copii în colectiv, dar adesea nu se obține niciun efect; profesorii nu acordă un timp corespunzător copilului în cauză. Instrumentele curriculare învechite, bazate pe o cantitate inutilă de informații teoretice, imposibilitatea copiilor cu nevoi speciale de a asimila cunoștințele la același nivel cu ceilalți elevi antrenați, fac din acest sistem un eșec palpabil.

Pe de altă parte, găsim suficiente exemple de cazuri în care copii cu dizabilități care, integrați într-un mediu propice, au raportat ameliorări semnificative. De aceea, este necesar ca fiecare profesor, educator sau învățător să beneficieze de pregătire specială pentru a putea răspunde nevoilor acestora, întrucât studiile arată că integrarea unui copil cu dizabilități într-un mediu social cotidian are efecte surprinzător de bune, atât privitor la dezvoltarea sa viitoare, cât și asupra celorlalți copii care învață la rândul lor cum să interacționeze cu o persoană cu dizabilități. La rândul ei, familia reprezintă una dintre cele mai importante părți implicate în ameliorarea sistemului educațional din România, responsabile cu integrarea copilului în societate. O colaborare sănătoasă între instituția educațională și cea familială constituie baza de plecare în incluziunea oricărui copil.

 

Integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă

Din acest punct de vedere, cazul Theodorei este unul fericit. Atenția specială care i-a fost acordată, în ciuda reticențelor unor persoane, s-a concretizat într-o evoluție vizibilă. După spusele învățătoarei, comparativ cu clasa I, situația ei s-a îmbunătățit considerabil:

„Într-un an de zile, Theodora s-a schimbat extraordinar de mult. Când a venit în clasa I plângea foarte mult, țipa tot timpul și nu putea face contact vizual când vorbea cu cineva. Acum nu mai plânge aproape deloc și face aceleași lucruri pe care le fac și ceilalți copii. Este foarte inteligentă și are cunoștințe vaste, în special în domeniul științelor naturii.”, o descrie învățătoarea.

La început, Theodora își dorea să facă gimnastică și să participe alături de colegii ei la orele de sport. Din nefericire, condiția ei fizică nu-i permite acest lucru, dar la cei opt ani ai săi pare că s-a acomodat cu situația. Cazul ei este un exemplu perfect de implicare față de persoanele cu dizabilități și face dovada eficienței unei abordări incluzive și dedicate.

Mai departe, însă, totul ține de modul în care societatea și statul privesc acest aspect, cele două entități fiind în cea mai mare măsură direct responsabile de situația persoanelor cu dizabilități din România. Conștientizarea existenței problemelor nu este suficientă, iar singura modalitate de îmbunătățire a situației actuale rămâne implicarea dincolo de prejudecăți și percepții de cele mai multe ori eronate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *