Autor: Ana Ciutu

Iată, anul acesta particip pentru prima dată la Gala Persoanelor cu Dizabilități. Am mari emoții, dar încerc să nu mă gândesc la ele. Intru în studioul TVR, mă uit în jur și tot ce văd mă impresionează și îmi dă curaj: imagini cu oameni în scaun rulant învățând să piloteze avionul, conducând mașini, ajungând în vârf de munte sau fabricând scaune rulante pentru alți oameni cu aceleași probleme, oameni cu sindrom Down mergând la școală sau fiind campioni la înot sau la dans sportiv. Nimic strălucitor, nimic forțat, nimic disimulat.

Simt multe emoții în jurul meu. Unii dintre spectatorii aflați deja în sală alături de mine urmează să fie câștigătorii galei, să înmâneze premii sau să povestească tuturor din experiențele lor de viață. Toate se anunță să fie momente foarte impresionante.

Ma așez pe scaunul meu și în scurt timp gala începe. Cătălin Ștefănescu, tonic și încrezător ne ia în primire și ne ghidează pe tot parcursul galei. Ne anunță de la început, că acum, la a doua ediție a evenimentului, ne cunoaștem, ne salutăm, formăm deja o comunitate. Suntem cei care vrem să schimbăm modul în care persoanele cu dizabilități sunt percepute azi, în România.

Și uite așa începe o poveste de mai bine de două ore, poveste în care personajele principale sunt persoane cu dizabilități dar și multe abilități care le fac eroi de poveste.

Așa reușesc să îi cunosc pe rând pe Edi Crăciun, persoană cu dizabilități care a copilărit într-un cămin de copii, devenind acum independent financiar datorită slujbei pe care o are la o seră, pe jurnalistii de la Radio România Timișoara care câștigă premiul „Promovează abilitatea”, care cred că adevărații învingători sunt persoanele cu dizabilități, eroii emisiunilor lor, pe Andrei Strătilă, toboșarul care în ciuda deficiențelor de vedere, își cunoaște perfect instrumentul atât de complicat, pe Elena Petrică, directoarea Centrului de Resurse și Asistență Educațională „Speranța”, din Timișoara, care de 20 de ani oferă sprijin familiilor, grădinițelor și școlilor pentru accesibilizarea sistemului educațional, iar pentru asta câștigă în cadrul galei premiul „Porți deschise”, pe Mădălina Marin și Mohammad Abedin Nehjadi, doi tineri dansatori cu sindrom Down.

O cunosc mai apoi pe Laila Onu, directoarea Fundației „Pentru voi”, care ne spune un lucru în care cred, dar pe care nu mi l-am exprimat niciodată atăt de clar. Oricând, în familia oricăruia dintre noi, se poate naște un copil cu dizabilități. Acesta este motivul pentru care, pentru noi toți ar fi mult mai bine să trăim într-o societate incluzivă.

Aflu apoi că magazinele Baumax, care câștigă premiul „Angajatorii abilității”, sunt acele magazine cu spațiile concepute în așa fel încât persoanele cu dizabilități să poată fi atât angajați cît și clienți, că Grădinițele Bambi lucrează cu succes atât cu copii cu dezvoltare tipică cât și cu cei cu dezvoltare atipică, într-o filosofie a cooperări, nu a competiției, un model care vine cu mari avantaje pentru toți copiii pe care îi au în grijă: reușesc cu toții să învețe să accepte diferențe, să accepte că se pot confrunta cu probleme și că pot lupta să le depășească și cresc cu toții cu o responsabilitate socială specială. Îmi dau seama acum că în școala, în liceul, în facultatea pe care le-am urmat nu am întălnit nici măcar o persoană cu dizabilități. Nici măcar una! Nu pot să cred că nu există în acceași generație cu mine persoane cu dizabilități care să își fi dorit să învețe în același loc ca și mine. Nu pot să cred că nu există persoane cu dizabilități care să își fi dorit să devină profesori în aceste instituții.

Mai apoi, îi cunosc pe educatorii de la „Învinge autismul” care, plini de modestie, consideră că dacă un copil nu reușește să învețe lucrurile predate, înseamnă că educatorii nu și-au făcut bine treaba. Nu am întâlnit niciodată o viziune asemânătoare în școlile în care am învățat. O cunosc apoi pe Catia Radu, o fată veselă și înțeleaptă, care din scaunul rulant ne spune că toți oamenii cu dizabilități au visuri și pasiuni și că este vremea să le mulțumească tuturor acelora care îi ajută să și le împlinească. Înțeleg de la ea, foarte clar, că un lift într-o școală nu e o investiție prea mare, chiar dacă în școala respectivă învață doar un elev în scaun rulant. Cu siguranță, în anii ce vor urma, vor exista tot mai mulți elevi cu dizabilități care vor putea merge la scoală datorită acestui lift.

Iată, am șansa să o cunosc și pe Adriana du Plessis cea care de azi își poate numi organizația, „Școala tuturor abilităților”. Este directoarea Fundației „Casa minunată” care în 1994 s-a înființat ca școală pentru copii cu dizabilități mintale și dizabilități motorii grave, iar în 2004, nu cu mai puține provocări, și-a deschis porțile pentru copii tipici.

Știu, acum că au fost acordate deja 4 dintre cele 5 premii ale galei, se apropie cel mai emoționant moment, momentul în care îi voi cunoaște pe „Oamenii cu desăvârșire”, acei oameni care dincolo de dizabilitatea lor, știu să își foloseasacă toate abilitățile pentru a deveni învingători. Așa îi cunosc pe rând pe Florin Georgescu care în ciuda deficiențelor de vedere a făcut turul României pe bicicletă și visează să doboare recordul unui nevăzător turc la viteză auto. Apare pe scenă și Alexandru Ghenescu, elevul în scaun rulant, mic geniu al informaticii, care a primit peste 1600 de voturi din partea publicului galei.  Și o cunosc pe Laura Elena Huter, tânără profesoară cu deficiențe de auz care predă la Craiova, zâmbitoare și tonică. Ea câștigă în seara asta premiul „Persoane cu desăvârșire” și ne spune: „Astăzi eu am simțit desăvârșirea! Premiul acesta nu este al meu, ci al celor care au crezut în mine. Nu am reușit singură!”

Gala se încheie.  De jur împrejur, aud impresii, văd emoții și foarte multe zâmbete, strângeri de mâini, îmbrățisări. Voi aștepta încă un an, până la a treia ediție a „Galei persoanelor cu dizabilități”, pentru a îmbogăți povestea noastră cu tot mai multe personaje.  O poveste cu învingători, o poveste în care mergem înainte împreună.

 

This article has 1 comment

  1. M-a impresionat foarte mult observatia ca in scolile prin care am trecut nu am intalnit nicio persoana cu dizabilitati, si de fapt nici in viata de zi cu zi din Romania nu ne intalnim cu aceste persoane decat foarte rar si de obicei in situatia extrema in care cersesc.
    Traiesc de 3 ani in Berlin si e dureros sa recunosc ca unul dintre lucrurile care m-au surprins cel mai mult in primele luni petrecute aici este prezenta acestor oameni cu dizabilitati .. peste tot! pe strada, in parcuri, la cumparaturi, la concerte si spectacole. La Filarmonica din Berlin, unde am lucrat, aveam aproape in fiecare seara grupuri organizate, cu insotitor, printre spectatori. Iar salile de spectacol aveau bineinteles o loja pentru scaune cu rotile accesibila cu liftul si o persoana care se ocupa doar de invitatii din respectiva loja, asta din partea organizatorilor. La unul dintre cursurile de germana pe care le-am frecventat am avut si o colega in scaun rulant, venita din Italia cu o bursa de studii la Berlin. Cum putem compara acest exemplu de mobilitate cu conditiile in are traiesc persoanele cu probleme similare in Romania, unde nici macar o deplasare cu metroul nu e cu putinta? Iar exemplele ar putea continua.
    Intr-adevar, un lift nu e o investitie atat de mare, iar condamnarea unor oameni la singuratate si izolare, blocarea accesului lor la o dezvoltare profesionala si personala e o pierdere uriasa si o rusine pentru noi toti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.