Pe străzile din București, Cluj, Brașov și a altor orașe din România se strigă, în fiecare săptămână,  deja celebrul slogan “Nu corporația face legislația!”, cu referire, bineînțeles, la politica agresivă dusă de compania minieră S.C. Roșia Montană Gold Corporation S.A (RMGC) în a-și promova interesele economice în România. Scopul final al corporației: demararea exploatărilor de zăcăminte de la Roșia Montană.

sursa foto: zoso.ro

Dincolo de controversele iscate de acest proiect, se cuvine să ne aplecăm şi asupra accesului la informații din perspectiva relației mai mult decât prietenoase dintre cei doi actori ai “afacerii” Roșia Montană – statul român și compania canadiană.

 

Cum putem avea acces la o informație care ne privește și care ne interesează pentru a putea identifica și împiedica (noi – cetățenii, activiștii), în unele cazuri, afacerile oneroase ale statului român? Ce putem face atunci când niște entități private ajung să încheie pe șest tot felul de contracte, cooperări cu instituții ale statului, multora dintre ele lipsindu-le credibilitatea instituțională și minimul de transparență? Ce putem face atunci când instituțiile statului se subordonează intereselor private ale corporațiilor și nu interesului public?  Sunt mai multe  întrebări  care pot primi un același răspuns –  desecretizarea contractelor dubioase. Avem la îndemână un cadrul legislativ care obligă instituțiile statului să facă publice astfel de documente:

 

Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.” (Art.1 din Legea 544/2001)

 

Ca studiu de caz poate fi luat contractul de cooperare între Institutul Național al Patrimoniului (INP) și RMGC, contract obținut de către ActiveWatch în urma câștigării în instanță a procesului cu INP-ul.

 

Totul a început în 14.07.2011, când fostul Ministru al Culturii – Kelemen Hunor – a ieșit public triumfător declarând că a reușit să convingă compania minieră RMGC  să aloce 70 de milioane de dolari în “salvarea, conservarea și valorificarea moștenirii arheologice și arhitectonice de la Roșia Montană.” Adică, tocmai compania care își dorește să exploateze zacămintele de acolo chiar dacă asta presupune distrugerea iremediabilă a unei bune părți a patrimoniului arheologic.  Cele 70 de milioane de dolari erau “investite” de către companie conform unui protocol secret de cooperare, necunoscut de publicul larg, agreat de RMGC cu Ministerul Culturii.

 

În data de 15 iulie 2011 ActiveWatch a cerut Ministerului Culturii, în baza Legii 544 privind liberul acces la informații de interes public, documentul cadru care stătea la baza parteneriatului public-privat dintre cele două părţi. Patru zile mai târziu (19 iulie 2011), am cerut și raportul de cercetare arheologică preventivă pentru masivul Cârnic (raport menționat de ministrul Kelemen Hunor).

 

Dacă în cazul primei cereri adresate, ne așteptam să nu primim un răspuns din partea instituției, la cea de-a doua cerere răspunsul a sosit la 1 septembrie 2011 și ne adresau rugămintea să solicităm certificatul de descărcare arheologică colegilor lor de la Direcția pentru Cultură Alba, pe motiv că aceștia îl dețin și, mai mult decât nefiresc, invocând faptul că Ministerul se va muta într-un nou sediu.  Cei de la Alba ni l-au transmis în 10 zile.

 

În 04 octombrie  2011 am revenit direct cu o reclamație administrativă împotriva directorului Direcției de Patrimoniu Cultural din cadrul Ministerului, persoana al cărei departament putea deține informațiile solicitate în prima cerere. Nici de data aceasta nu am primit niciun răspuns, așa că am formulat o plângere prealabilă (14.12.2011) adresată Ministrului prin care solicitam rezolvarea reclamației administrative și răspunsul la prima cerere depusă.

 

La cinci luni de la primirea adresei, Ministerul ne-a comunicat în 29.12.2011  că la cererea noastră din 15.07.2011 nu ni s-a răspuns în sensul “transmiterii documentului cadru care reglementează parteneriatul public privat între Ministerul culturii și RMGC ”întrucât“ acest document nu există”, dar ne-a precizat că între Institutul Național al Patrimoniului si S.C. Rosia Montana Gold Corporation S.A există un protocol de cooperare pentru protejarea și restaurarea patrimoniului cultural național și să ne adresăm lor.

 

“Sfat” pe care l-am și urmat, astfel că la data de 11.01.2012 am solicitat documentul INP-ului menționând și că Ministerul ne-a sugerat acest lucru.

 

Cum documentul s-a lăsat, din nou, așteptat, cu ajutorul Casei de Avocatura Sfîrăială, am acționat în instanță Institutul Național al Patrimoniului.  La audiere, Institutul, reprezentat de avocat, a solicitat secției de contencios administrativ respingerea acțiunii ca fiind nefondată, netemeinică și nelegală motivând faptul că informația solicitată nu era destinată aducerii la cunoștință opiniei publice și că INP ne-a comunicat telefonic că nu ne pot pune la dispoziție o copie a protocolului fără acordul RMGC. Mai mult, că ne-au îndrumat pe noi să cerem copia de la compania minieră.

 

În 25 martie 2013, analizând datele din dosar, Tribunalul București a soluționat speța în favoarea noastră obligând, astfel, INP-ul să furnizeze informațiile solicitate.

 

Mai jos, câteva aspecte integrale din documentul de motivare a deciziei instanței:

–       în ipoteza în care ar exista o conversație telefonică, față de conținutul concret al cererii, instituția are obligația legală de a transmite un refuz scris de comunicare a informațiilor solicitate;

–       legiuitorul nu lasă la latitudinea autorității nici identificarea informațiilor care au caracter public și nici puterea de a alege la ce solicitări formulate de persoana interesată să răspundă și la care să păstreze tăcerea. Opțiunea finală nu este reglementată de legiuitor. Dimpotrivă, textul actului normativ este clar, neechivoc;

–       în ceea ce privește caracterul de informație cu caracter public a Protocolului solicitat, tribunalul reține că denumirea sa sugerează faptul că privește protejarea și restaurarea patrimoniului cultural național. Prin urmare, tematica în sine, a acestui act justifică caracterul său de informație cu caracter public;

–       în absența punerii la dispoziție a altor detalii referitoare la înscris, instanța nu poate aprecia dacă acesta se încadrează sau nu în prevederile art.12 lic c) din Legea 544/2001 (informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii). Simpla invocare a acestei dispoziții legale nu este suficientă pentru a justifica o ingerință în dreptul la informație a persoanei. Pentru a putea duce la rezultatul urmărit, o astfel de invocare trebuie susținută cu probe. Riscul de a aduce atingere unui interes protejat de art 12 din Legea 544/2001 trebuie să fie probat în concret, astfel, soluția instanței ar avea la bază exclusiv tăcerea autorității, fapt ce ar afecta în substanța sa dreptul efectiv al reclamantului la o instanță care să tranșeze litigiul în condiții echitabile;

–       astfel,  din probele administrate în cauză nu reiese modalitatea în care eventuala devoalare a acestui protocol ar putea afecta principiul concurenței loiale. Mai mult, nici părâta, deși a invocat acest aspect, nu a arătat cum anume publicitatea acestui document ar încălca acest principiu. Sub acest aspect, s-ar putea susține că însăși transparența este cea care stimulează și creează premizele unei concurențe loiale;

–       nici argumentul conform căruia acest protocol nu poate fi accesibil publicului pentru că ar fi fost “protejat”  de o clauză de confidențialitate convenită de părți, nu poate fi primit având în vedere că o astfel de clauză nu poate contraveni dispozițiilor legale care obligă autoritățile publice la asigurarea accesului la informațiile cu caracter public. Cert, dat fiind interesul public ocrotit, de la dispozițiile acestei legi nu se poate deroga prin voința părților.

 

La  mai bine de 7 luni de la decizia Tribunalului București (redactarea întârziată a deciziei, așteptarea termenului de expirare a recursului, vacanța judecătorescă) și fără a primi în toată această perioadă protocolul semnat, în data de 21 octombrie 2013 ne-am dus la sediul INP, alături  de un executor judecătoresc, pentru a soma instituția să ne predea, pe loc, o copie certificată a documentului. În cazul în care nu ni-l furnizau, executorul judecătoresc ar fi pus sechestru pe arhiva instituției, plus anumite sancțiuni penale prevăzute de lege pentru refuzul calificat abuz în serviciu, respectiv civile față de întârzierea timp de aproape doi ani a predării acestui document solicitat.

 

Intimidat poate de apariția executorului judecătoresc și de camera de filmat (o echipă a postului Realitatea TV oferind imagini în direct) actualul director al Institutului (a preluat funcția în aprilie 2013) ne-a oferit documentul și câteva explicații legate de semnarea acestuia:

 

“Protocolul semnat în 2011, pe perioada mandatului conducerii numită de Emil Boc, este un document ilegal și ilegitim care arată maniera abuzivă a fostei guvernări PDL de a trata subiectul Roșia Montană. Mai mult, documentul este lovit de nulitate întrucât a fost semnat de o persoană ce nu avea dreptul de a angaja instituția in semnarea unui astfel de document.

De la numirea mea, în luna aprilie 2013, am destituit juristul care a vizat din punct de vedere al legalității un asemenea document și care a blocat timp de doi ani publicarea acestui Protocol; voi demara procedurile legale împotriva celor ce au implicat INP într-o situație ilegală. INP este o instituție respectabilă, care își îndeplinește misiunea fundamentală de salvgardare a patrimoniului național.”

 

A fost nevoie de doi ani de zile, multiple cereri de acces la informații publice, un proces în contencios administrativ, o decizie irevocabilă a justiției și un executor judecătoresc, pentru a obliga o instituție a statului român să aducă la cunoștința cetățenilor un contract cu caracter public de interes național. Iar acesta este unul dintre puținele cazuri fericite. În ultimii ani cetățenii asistă la o ostentativă demonstrație de forță a guvernanților care le refuză accesul la informații conținute în contracte de tip public-privat – vezi clauzele inaccesibile ale contractelor cu Gabriel Resources ori contractul în cele din urmă “pierdut” cu Bechtel – prevalându-se de clauze de confidențialitate specifice contractelor public-privat. Sperăm că soluția admirabilă pe care instanța a dat-o în speța noastră să poată deveni sursă de jurisprudență într-o Românie de drept.

Articolul are 2 comentarii

  1. Felicitari !!! si la mai mare !!!
    Si o intrebare: actualul director al INP a precizat numele juristului cu pricina? cel care a impiedicat publicarea protocolului? As fi curios sa-l stiu si eu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *