Două motive, pentru textul care urmează: pe de o parte, Victor Ponta a declarat că discuţiile viitoare despre Proiectul Roşia Montana trebuie purtate cu noul-înfiinţat Minister al Marilor Proiecte; pe de altă parte, cea mai importantă competiţie sportivă din România ultimelor patru decenii, organizată în colaborare cu Comitetul Olimpic Internaţional, îşi va desfăşura probele de patinaj într-o ‘clădire’… gonflabilă.

Poate că legătura dintre cele două teme nu e transparentă, dar o să încep direct prin a v-o spune ‘pe nume’: ea se numeşte România, politică românească, stil românesc al formelor fără fond şi, vai! a fondului care nu-şi poate găsi, nici măcar în situaţii de mare necesitate, o formă cât-de-cât decentă.

Corupţie şi bătălie politică

Da, România e începând de duminică gazdă a unei competiţii importante, mai ales datorită statutului ei olimpic; cu toate acestea, câţi dintre noi ştiam despre FOTE înainte ca un important oficial al acestei organizaţii să-şi exprime consternarea (evident dezamăgită) faţă de stilul românesc de organizare şi rezultatele lui? Şi ca să nu vă simţiţi vinovaţi de non-patriotism, vă şi răspund: foarte puţin, fiindcă n-a existat minima publicitate necesară acestui eveniment; nu va exista, fiţi pe pace, nici o reflectare internaţională importantă a evenimentelor sportive propriu-zise, fiindcă, din cauza condiţiilor absolut precare puse la dispoziţie de autorităţile româneşti, nici o televiziune europeană decentă nu a acceptat să preia evenimentul.

Cum a fost posibil? ne-am întreba, dacă n-am şti cu toţii, vai, atât de bine, români fiind, cum… Pe de o parte e o delăsare specifică, dar eu n-am s-o consider importantă – fiindcă oriunde intervine o forţă organizaţională decisă, lenea şi nepăsarea devin inoperante. Pe de altă parte, în declaraţia oficialului olimpic s-a strecurat o mică sintagmă aparent nevinovată: schimbare de Guvern. Simplu ca bună-ziua: FOTE era un proiect al vechii puteri, mai mult decât atât, al ‘odioasei’ Udrea. Habar n-am cât de cinstit, sau cât de corupt. Dar dacă e al ‘celorlalţi’, logica românească solicită să fie distrus, indiferent în cât de mare măsură reprezintă el un angajament internaţional.

În calea oricărui, nu ştiu dacă mare, proiect românesc, în calea oricărei gândiri pe termen mediu şi lung se interpun, astăzi cu mai multă violenţă decât ieri şi dintotdeauna, schimbările de putere care reclamă aneantizarea tuturor programelor puterii precedente, mai ales a celor de succes.

Ce e un mare proiect?

Ideea lui Victor Ponta privind mutarea Roşiei Montana în ‘curtea’ lui Şova e de un ridicol indescriptibil. Proiectul firmei canadian-barbadosiene e, într-adevăr, mare prin distrugerile incomensurabile pe care le propune; dacă l-am lăsa să se desfăşoare, am obţine într-adevăr o gaură neagră pe harta Transilvaniei, şi precedentul necesar pentru deschiderea a încă vreo 14 exploatări de acelaşi fel. Dar nu are nici o legătură nici cu infrastructura, nici – cu atât mai puţin – cu interesul statului român. E doar o nouă modalitate prin care persoana Victor Ponta aruncă din palmă castana cea mai constant-fierbinte a dezbaterii publice româneşti din ultimii ani. Păcăleală pentru RMGC, motiv de relaxare pentru ecologişti? Nici gând, spun eu, câtă vreme programul de guvernare cuprinde o intenţie de modificare a legii minelor despre care ştim deja că, dacă ar fi dusă pe linia iniţiată de Toni Greblă şi Ion Ruşeţ, ar permite ceea ce poate fi numit, fără mari ezitări, confiscarea pământului oricărui român care se află ‘în calea’ intereselor unei companii miniere private.

Fondul şi forma

Printre argumentele de bun-simţ care au fost aduse, acum vreun secol şi jumătate, în dezbaterea pe care o iniţia teoria lui Maiorescu a formelor fără fond a figurat şi ideea că, prin instituţionalizare şi un pic de forţare a lucrurilor, formele pot în cele din urmă să constituie fond. Teoria maioresciană e, la urma-urmelor, discursivizarea unui conservatorism care, transformat în principiu de viaţă, e foarte contraproductiv. (Aceasta e şi o armă retorică foarte mult folosită, azi, de către ‘capitalistul feroce’ în contra ecologistului: prezentarea acestuia drept duşman-din-oficiu al progresului şi bunăstării, trecându-se sub tăcere, spre a da doar un exemplu, faptul că ecologistul vorbeşte despre noi energii regenerabile, iar capitalistul măsoară cât petrol a mai rămas şi e capabil să distrugă totul pentru un pic de gaz de şist.) Adică: tradiţiile, în măsura în care sunt evident pozitive, pot fi şi impuse-constituite: poţi învăţa oamenii să se spele pe dinţi, chiar dacă părinţii sau bunicii lor nu o făceau.

Întrebarea care se pune e: creează Puterea actuală din România măcar nişte forme capabile să producă, în timp, schimbări de fond? Denumirea aceasta, Minister al Marilor Proiecte (am căutat pe Internet să văd dacă entitatea asta chiar există şi chiar se numeşte aşa, dar nu m-am lămurit… probabil că vom vedea în ceva vreme), mă face să mă îndoiesc.

Aceasta este, vădit, doar o formă constituită ca să fie ca formă. Tot aşa cum e regionalizarea concepută şi aplicată fără desfiinţarea judeţelor. Tot aşa cum e, dacă vrem să mergem la sursa problemei, un Parlament de 588 de oameni, broască prea umflată ca să se mai poată în vreun fel, vorba aia, ‘mişca natural’.

România de azi e ţara marilor baloane, indiferent dacă ele conţin patinoare, lacuri de cianură sau puzderii de oameni politici.

Soluţii

Mă declar, fără glumă, adeptul micilor proiecte, şi eventual al celor mijlocii.

Al unei fabrici de mobilă sau de lapte la Roşia Montana… dar deocamdată nu se poate face asta, fiindcă acolo, la presiunile RMGC, consiliul local a interzis de-demult orice altă activitate decât mineritul, declarând zona monoindustrială.

Al unei agriculturi în care nu toate jocurile să fie făcute de mari proprietari de teren, mâncare din plastic şi copyright tip Monsanto – în care să existe un pic de loc şi pentru calitate, tradiţie, hrană sănătoasă.

Al unor oraşe în care pe la mici restaurante ‘de familie’ să mănânce măcar tot atâta lume ca la KFC, mai ales că în România hrana oferită de aceste lanţuri nu e ieftină.

În fine, fiindcă m-am lungit prea mult şi textul ăsta devine şi el un mare… proiect, al unei ţări în care autostrăzile să nu poarte pecetea ‘marilor realizări’ – de parcă am fi iar în anii lui Ceauşescu şi ai Canalului! – ci pe cea a firescului. Fiindcă, dincolo de toate, acesta mi se pare lucrul cel mai ruşinos cu România de azi şi imaginea ei externă. Să nu reuşeşti, în 20 de ani, să faci nişte amărâte de drumuri, e una. Să faci dintr-un amărât de drum un deziderat de dimensiuni cosmice, e culmea ridicolului.

 

Articolul are un comentariu

  1. Vai ce bine ca de cand s-a schimbat guvernul a devenit si active watch atat de activa, bravo, bravo.
    Cand ne calca in picioare pedelismul va bateati joc de noi, acu’ ati prins viata de cateva luni, bravo domnule, tot inainte brigadieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *