Asistăm cu nesaț, în ultimii doi ani, la o incredibilă descătușare de forțe ale Justiției. S-au întâmplat lucruri care, în epoca tristă a PNA (Parchetul Național Anticorupție – oare și-l mai amintește cineva pe Ioan Amarie?), nu erau imaginabile nici ca scenariu de film SF, dar’mite în realitatea tribunalelor. Pe-atunci, clasa politică avea o imunitate de bazalt. După venirea echipei lui Daniel Morar la conducerea DNA, instituția a început să producă, la început câte un dosar-două, dar apoi, așa cum vedem azi, sute de dosare de politicieni corupți. Mari politicieni. Ai zice că ideea însăși de „imunitate“ din oficiu a fost ștearsă din memoria profesională a Justiției. Ei bine, la o privire mai atentă, dincolo de dosarele cele mai spectaculoase, se poate întrezări un strigoi pe care nici gloanțele, nici baionetele, nici privirile procurorilor nu reușesc să-l dovedească: Serviciul Român de Informații (SRI).

Într-o viziune ne-emoțională, nu există niciun motiv ca o țară care a atins nivelul de corupție sistemică să dispună de vreun subsistem invulnerabil la corupție. Iaca o probă: condamnările masive la care asistăm acum în cazuri de corupție sunt mai numeroase și mai eficiente îndeosebi după ce DNA a deschis sipetul cu magistrați și a dat iama între cei corupți.

Ei bine, nu se poate spune că toate instituțiile statului au trecut printr-o asemenea „zi a curățeniei“, SRI-ul fiind – în opinia mea – scutit de majoritatea deranjurilor. Edificator pentru această ipoteză este Dosarul „Ioan Dedu“. Săptămânile trecute s-a consumat integral etapa națională a bătăliei juridice dintre fostul ofițer SRI Ioan Dedu și conducerea Serviciului Român de Informații. S-a consumat cu victoria netă a SRI asupra legii. Cum despre acest caz am mai relatat aici, voi trece succint prin episoadele sale mai suculente. Colonelul (r) Ioan Dedu, pe când ocupa o funcție de decizie în cadrul SRI, a intrat în conflict cu conducerea instituției (el relatează că a semnalat caracterul neconstituțional al unor acte normative pe care le propuneau colegii săi – și am putea ghici, cu puțină îndrăzneală, vreuna dintre legile Big Brother). Superiorii săi nu au trecut testul democrației și l-au luat la șuturi pe nesăbuitul colonel. Între alte șicane, hărțuieli și torturi profesionale la care l-au supus înainte de a se descotorosi de el și de a-l trece în rezervă, a figurat și unul dintre instrumentele din categoria bulăului*: consemnarea la domiciliu. După ce România a semnat Convenția pentru apărarea drepturilor omului, iar Convenția a devenit lege în țara noastră prin votul parlamentarilor, după ce au fost modificate niște legi și regulamente militare în care rămăseseră uitate referiri la arest și la consemnarea (arestul) la domiciliu, pedepsele privative de libertate nu au mai fost legale în România decât dacă sunt decise de judecător.

Cu toate astea, Dedu a primit o asemenea pedeapsă în 2010. El a atacat decizia SRI în instanță și a pierdut după un proces care a durat cinci ani. Procesul în sine a adăugat un fenomen care va face furori la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg: SRI a declarat „secret de serviciu“ depozițiile propriilor cadre de conducere citate în proces, ceea ce i-a pus pe Dedu și pe avocații acestuia într-o poziție suprarealistă: ei ar fi trebuit să pregătească răspunsuri / reacții juridice / apărare față de niște depoziții la care nu aveau acces. În sfârșit, o altă frumoasă anomalie a fost faptul că judecătorul în cauză putea să aibă acces la secretele de serviciu ale SRI numai dacă primea un certificat de încredere de la ORNISS. Certificatul ORNISS este acordat după ce persoana care l-a solicitat a fost verificată de SRI. Or, dacă judecătorul din dosarul Dedu avea avizul ORNISS, atunci avea, implicit, și acordul SRI. Se mai putea, oare, pronunța acel judecător într-o cauză în care are o relație preferențială cu una dintre părți? Și tot așa. Saga colonelului Dedu poate să acopere zeci de pagini. Sunt extrem de instructive, de exemplu, non-răspunsurile pe care le-a primit atunci când a sesizat încălcările legii semnalate mai sus Președinției, primului ministru, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Consiliului Superior al Magistraturii.

Ei bine, tocmai această orbire selectivă este argumentul pentru ipoteza pe care am formulat-o mai sus: cum se face că niciuna dintre instituțiile majore ale statului nu vede ce se întâmplă? Sau, ca să duc fraza până la capăt: cum se face că niciuna dintre principalele instituții reprezentative ale statului de drept nu a reacționat față de încălcările flagrante ale statului de drept a unui drept fundamental al omului? Cum se face că SRI-ul este deasupra legii? Oare se crede Ponta?

Mircea Toma

*bulău, arest – pedeapsă privativă de libertate care se practica în armată înainte ca România să semneze Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *