Lovine, ce te-am mai dezamagit!
Tiberiu Lovin pedalează dezamăgitor pe bicicleta unui prieten care l-a dezamăgit în presă
L-am dezamăgit pe prietenul meu Tiberiu Lovin. E grav când îți dezamăgești prietenii dintr-un motiv sau altul. E și mai grav însă când dezamăgirea lor nu are niciun motiv. Țin mult la Tiberiu, o dată chiar l-am lăsat să se urce pe bicicleta mea. Îl admir și îl invidiez. Cum n-am prieteni de pierdut și cum în discuție e o chestiune de presă, încerc să remediez aici jocul de neînțelegeri și dezamăgiri dintre mine și reputatul jurnalist, a cărui încruntare de sprânceană îi face pe mulți să tresară.
Tineri jurnalisti in dialog cu batranul zetar (3) Jurnalism si politica
Al treilea interviu din seria “Tineri jurnalisti in dialog cu batranul zetar” n-ar trebui publicat fiindca nu mai stiu cine este autorul/intrebatorul: l-am marcat in text cu genericul “reporter/rep”. Il astept sa se identifice si sa isi intre in drepturi.
Batranul zetar inconjurat de tineri jurnalisti, dovada ca nu tot ce spune el devine interviu (FOTO: Elena ILUȚĂ)
Read more
Tineri jurnalisti in dialog cu batranul zetar (2) Reportaj – literatura
Al doilea interviu, “Reportaj si literatura”, a fost realizat de Maria Spatariu, trebuindu-i la elaborarea tezei de doctorat. Maria Spatariu, actualmente redactor la cotidianul “Tribuna”, din Sibiu, si-a sustinut doctoratul la Universitatea “1 Decembrie 1918″ cu teza intitulata “Reportaj si literatura. Disocieri si inteferente in literatura romana”.
FOTO: Elena Iluță
Read more
Tineri jurnalisti in dialog cu batranul zetar (1) – Reportajul – o specie pe cale de disparitie?
Cativa studenti la jurnalism sau tineri jurnalisti mi-au cerut, in ultimul timp, sa raspund la niste intrebari. In scris sau in dialog direct, inregistrat. Chestionarele, interviurile – sau ce-or fi fiind – le-au trebuit pentru licenta, pentru master, chiar pentru doctorat, sau voiau doar sa exerseze. Nu stiu de ce mi-au cerut parerea mie, un zetar uitat de Dumnezeu in lumea informaticii. Probabil pentru ca adresa de mail si telefoanele mele sunt publice, pe contul de Facebook, si, astfel, sunt usor de contactat. In plus, scrie pe fruntea mea ca nu pot refuza rugamintile unor colegi tineri si seriosi. Am gasit in laptopul zetarului cateva asemenea interviuri, le-am editat pe cele scrise, le-am transcris pe cele inregistrate si le public aici intaia oara, intr-un miniserial. Ca sa fac vazute si de aici numele autorilor, dar si pentru a arata ca, spre rusinea mea, n-am fost ocolit de boala romaneasca a datului cu parerea, ceea ce s-ar putea sa-mi asigure un viitor stabil in zbuciumata noastra gazetarie.
Superscrieri, un Pulitzer de-al nostru
Ce frumoasă toamnă jurnalistică! Concursul Superscrieri a stârnit întâi o boare deasupra hârtiilor și a smuls din arhivele a 213 autori 346 de texte publicate în ultimul an. Și a fost jurizarea, premiile au zburat ca puful de păpădie la concurenți și multă bucurie a fost. Dar și multă întristare.
Dreptul la propria imagine, fata si verso
Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dreptul la imagine. Până în toamna lui 2008, când un cioban mi-a atras atenția asupra acestui drept fundamental cu ajutorul unei bâte de o excepțională valoare artistică și etnografică.
Mogulii mei
Vreau să-l văd pe Dan Voiculescu de aproape. Măcar de la un metru și măcar câteva secunde, dacă nu se poate mai mult, cum ar fi: să ne strângem mâinile bărbătește și să schimbăm câteva vorbe, ori chiar să bem o cafea împreună – cum a băut cu Tiberiu Lovin, de ce nu și cu mine? Nu vreau nici să-i cer împrumut 350.000 de euro ca să îmi cumpăr vilă, cum am auzit că a făcut un coleg din trust, nici să fac piruete în fața lui, poate-poate mă va remarca și îmi va trasa însărcinări contra siguranței naționale. Nu vreau decât să văd un mogul de aproape. Nu am văzut niciunul în peste douăzeci de ani de presă. Nici pe cei la care am lucrat, nici pe alții. Și simt că îmi lipsește ceva din ranița de jurnalist.
Arta de a nu scrie un roman-foileton
Când mi-a venit ideea să scriu un roman-foileton despre ziariști și să-l public în ziar pe măsură ce-l scriu, nu știam ce mă așteaptă. Credeam că, scriind zilnic și mult, ca un ziarist adevărat, îl voi termina în două-trei luni. Dar n-a fost așa.
Ziarul romanesc (2)
Doamnelor și domnilor, astăzi vă prezentăm un produs special: “Ziarul românesc”.
Poate fi citit dintr-o privire. Vă rămâne mai mult timp pentru televizor, grătar, meci, flecăreală. O pagină, o privire; o pagină, o privire. Pentru că, practic, acest ziar nu are conținut. Și dacă în paginile sale singurele cuvinte tipărite sunt cele două din titlu, “ziarul” și “românesc”, după ce veți răsfoi această minunată publicație a zilelor noastre veți fi la fel de bine informați ca și atunci când citiți oricare alt ziar de pe piață. Este în așa fel conceput, încât să aveți bucuria de a-l putea citit fără prea multă bătaie de cap, ba chiar fară nicio bătaie de cap. Pur și simplu nu e nevoie să îl citiți, sau nu contează dacă îl citiți sau nu. Important e să îl cumpărați cât mai des sau, mai bine, să vă abonați. (Aici puteți vedea cum s-a vândut acest ziar la teleshopping)
Fetele de la PR ma iubesc, dar in zadar
Mor fetele după mine și nu pot în ruptul capului să-mi explic de ce. Nu toate, doar cele de la relații publice. Piaristele. Ele și numai ele. Cu care, mărturisesc, am de multă vreme o relație nepotrivită. Frumos nu-s, tânăr nu-s, bani n-am, casă n-am, doar două biciclete și câteva aparate de ras de ultimă generație, nici vreo cine știe ce funcție influentă, și totuși se pare că sunt prințul din visele fetelor de la PR, oceanul în care se varsă, fără un motiv anume, dovezile lor de iubire. Cum altfel să-mi explic fervoarea cu care mă cheamă să petrec atâtea și atâtea sejururi de neuitat alături de ele și pe banii firmelor sau, mai ales, ai instituțiilor de stat pentru care lucrează?
