Dreptul la propria imagine, fata si verso
Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dreptul la imagine. Până în toamna lui 2008, când un cioban mi-a atras atenția asupra acestui drept fundamental cu ajutorul unei bâte de o excepțională valoare artistică și etnografică.
Mogulii mei
Vreau să-l văd pe Dan Voiculescu de aproape. Măcar de la un metru și măcar câteva secunde, dacă nu se poate mai mult, cum ar fi: să ne strângem mâinile bărbătește și să schimbăm câteva vorbe, ori chiar să bem o cafea împreună – cum a băut cu Tiberiu Lovin, de ce nu și cu mine? Nu vreau nici să-i cer împrumut 350.000 de euro ca să îmi cumpăr vilă, cum am auzit că a făcut un coleg din trust, nici să fac piruete în fața lui, poate-poate mă va remarca și îmi va trasa însărcinări contra siguranței naționale. Nu vreau decât să văd un mogul de aproape. Nu am văzut niciunul în peste douăzeci de ani de presă. Nici pe cei la care am lucrat, nici pe alții. Și simt că îmi lipsește ceva din ranița de jurnalist.
Arta de a nu scrie un roman-foileton
Când mi-a venit ideea să scriu un roman-foileton despre ziariști și să-l public în ziar pe măsură ce-l scriu, nu știam ce mă așteaptă. Credeam că, scriind zilnic și mult, ca un ziarist adevărat, îl voi termina în două-trei luni. Dar n-a fost așa.
Ziarul romanesc (2)
Doamnelor și domnilor, astăzi vă prezentăm un produs special: “Ziarul românesc”.
Poate fi citit dintr-o privire. Vă rămâne mai mult timp pentru televizor, grătar, meci, flecăreală. O pagină, o privire; o pagină, o privire. Pentru că, practic, acest ziar nu are conținut. Și dacă în paginile sale singurele cuvinte tipărite sunt cele două din titlu, “ziarul” și “românesc”, după ce veți răsfoi această minunată publicație a zilelor noastre veți fi la fel de bine informați ca și atunci când citiți oricare alt ziar de pe piață. Este în așa fel conceput, încât să aveți bucuria de a-l putea citit fără prea multă bătaie de cap, ba chiar fară nicio bătaie de cap. Pur și simplu nu e nevoie să îl citiți, sau nu contează dacă îl citiți sau nu. Important e să îl cumpărați cât mai des sau, mai bine, să vă abonați. (Aici puteți vedea cum s-a vândut acest ziar la teleshopping)
Fetele de la PR ma iubesc, dar in zadar
Mor fetele după mine și nu pot în ruptul capului să-mi explic de ce. Nu toate, doar cele de la relații publice. Piaristele. Ele și numai ele. Cu care, mărturisesc, am de multă vreme o relație nepotrivită. Frumos nu-s, tânăr nu-s, bani n-am, casă n-am, doar două biciclete și câteva aparate de ras de ultimă generație, nici vreo cine știe ce funcție influentă, și totuși se pare că sunt prințul din visele fetelor de la PR, oceanul în care se varsă, fără un motiv anume, dovezile lor de iubire. Cum altfel să-mi explic fervoarea cu care mă cheamă să petrec atâtea și atâtea sejururi de neuitat alături de ele și pe banii firmelor sau, mai ales, ai instituțiilor de stat pentru care lucrează?
Cosmarul unui ziarist oarecare
În timp ce ziaristul își rodea liniștit covrigul în tramvai, în drum spre redacție, vatmanul se ridică de la manetă și, dând ușor din aripi, pluti pe deasupra tuturor călătorilor până la el, la coada tramvaiului. Coborî lin și îi făcu un benghi în frunte, cu degetul înmuiat în cerneală tipografică. Nu era un benghi obișnuit, asemenea benghiurilor pe care oamenii și le fac din diferite motive pe frunte, ci unul cu totul și cu totul aparte: un benghi de șef de ziar. Read more
Cum am devenit ziarist
"Ala bala portocala", primul meu articol (17 februarie 1990)
O monedă 5 lei a determinat întâlnirea mea cu scrisul-la-gazetă. Observaţi, nu spun: presă, jurnalistică, ziaristică sau alte asemenea cuvinte mari, potrivite doar în dreptul ziariştilor adevăraţi. Era o monedă comunistă, de aluminiu, din aia care îţi mudărea mâinile.
Piata Matache, macelarita
De mic am visat sa stau in Bucuresti. Si nu oriunde, ci langa Piata Matache. Stiam de piata asta inainte de a fi vazut cum arata un bec. In satul meu, cativa veterani de razboi si un puscarias vorbeau cu nostalgie despre fabulosul oras Bucuresti, cu punctele lui cardinale: Gara de Nord, Piata Matache, Cismigiul si inchisoarea Vacaresti: “De vrei, mama, sa ma vezi,/ Urca dealul cu livezi/ Si de-acolo sa privesti/ Inchisoarea Vacaresti”. Dintre toate mi-am ales, fara sa le fi ocolit pe celelalte, Matachele. Je m’attache de place Matache. Fiindca avea carciumi, povesti, gospodine, peste viu, pasari, carne, mezeluri, branzeturi. (Fotoreportaj de Viorel Ilisoi)
Read more
Alcooluri si ziaristi
Foto: Vlad Ursulean
Am aflat de curând că ziaristul e predispus la ulcer, divorţ şi impotenţă. Robert Turcescu ar fi spus asta într-un context oarecare. El le ştie pe ale lui, eu pe ale mele. După douăzeci de ani de robotă la gazetă pot striga în gura mare, cu bucurie: n-am ulcer! O întâmplare urâtă petrecută recent m-a făcut să mă întreb dacă n-ar trebui trecută şi beţia în patologia ziaristului, cât alcool e în cerneala cu care se scriu ziarele şi cât au de pierdut din asta ziarele şi presa în general.
Iar am scapat de puscarie! (cu update, 31.03.2011)
Anul ăsta l-am tot aşteptat pe Moş Crăciun să-mi aducă nişte haine mai largi, o sută-două de lei primă de la Mogul, tot în contul Moşului, poate şi puţină sănătate, dar în timp ce eu în zadar îl aşteptam şi sufeream sub brăduţul meu sintetic cu rol exclusiv estetic, pezevenghiul cel bătrân cotrobăia prin dosarele Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 şi, când credeam că m-a uitat de tot, ce mi-a adus el, taman în ultima zi a Crăciunului? Un NUP frumos cum numa-n vis aşa ceva se-arată. Read more
