Foto: Vlad Ursulean

Am aflat de curând că ziaristul e predispus la ulcer, divorţ şi impotenţă. Robert Turcescu ar fi spus asta într-un context oarecare. El le ştie pe ale lui, eu pe ale mele. După douăzeci de ani de robotă la gazetă pot striga în gura mare, cu bucurie: n-am ulcer! O întâmplare urâtă petrecută recent m-a făcut să mă întreb dacă n-ar trebui trecută şi beţia în patologia ziaristului, cât alcool e în cerneala cu care se scriu ziarele şi cât au de pierdut din asta ziarele şi presa în general.

Iată cum au stat lucrurile.

M-a vizitat zilele trecute un amic din Botoşani, fost coleg de redacţie acum douăzeci de ani, actualmente respectabil slujitor al Justiţiei. Trei zile cât a stat la mine, eu am alergat să-i rezolv treburile pentru care venise în Bucureşti, iar el, la schimb, mi-a băut tot vinul din casă. La plecare şi-a uitat mucii în pahar. I-am împachetat suvenirul cu pahar cu tot şi i l-am strecurat în bagaj. Era prea beat ca să observe manevra mea discretă. L-am împachetat şi pe dumnealui, fostul coleg, l-am aburcat ca pe un sac în tren, apoi i-am legat geanta de picior ca să nu i-o fure careva pe drum. Oricine ar fi spus că e mort dacă amicul – acum: fostul amic – nu ar fi grohăit din când în când şi nu şi-ar fi vărsat pe haine câte puţin din vinul şi mâncarea cu care îl omenisem.

A doua zi pe la amiază m-a sunat din Botoşani să mă întrebe dacă nu cumva şi-a uitat geanta la mine. “Nu, prietene, i-am răspuns, ai plecat de la mine cu geanta, ţi-am legat-o de picior.” L-am simţit la telefon cum icneşte de necaz când şi-a dat seama, după o îndelungă şi încordată sforţare a logicii, că i se furase geanta în tren. În loc să-mi mulţumească frumos pentru ospitalitate şi pentru munca în locul şi în folosul lui, el mi-a reproşat că i-am legat bagajul tocmai de piciorul beteag şi n-a simţit nimic când i-a fost şterpelit. Întâi, el n-ar fi simţit nimic nici dacă-i tăia cineva amândouă picioarele. Apoi, de unde să fi ştiut eu de piciorul lui beteag? Îmi făcuse alte confidenţe, unele chiar periculoase pentru stabilitatea familiei lui, dar de beteşugul de la picior nu pomenise. Şi chiar dacă aş fi ştiut, e greu de presupus că puteam spune cu precizie care-i piciorul cu pricina. Amicul nu mai avea niciun pic de vlagă în el când l-am depus în compartiment, membrele îi atârnau alandala ca la manechinele gonflabile care pierd aer, greu îşi dădea cineva seama care-s mâinile, care-s picioarele şi care-s pe stânga sau pe dreapta.

O dată cu reproşul lui injust s-a terminat şi amiciţia noastră de douăzeci şi unu de ani, concretizată în ultimii douăzeci prin câteva beţii la mine sau la el şi nişte informări meteorologice la telefon: cum e vremea la Bucureşti?; dar la Botoşani?

De fapt, ar fi trebuit să ştiu de beteşugul amicului. Eram împreună când l-a căpătat, într-un moment deosebit pentru istoria României.

Podul de Flori (Foto: Andrei Vartic)

Pe 6 mai 1990, ziua Podului de Flori, am trecut amândoi Prutul pe la Miorcani-Pererita ca să relatăm despre istorica ştergere (pentru câteva ore) a graniţei. Dincolo ne-am amestecat printre basarabeni, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat cu ei la întâmplare, frate!, fraţi români!, unire!… Pătruns de importanţa momentului, i-am propus amicului şi colegului să nu ne îmbătăm decât după ce se închide graniţa la loc, ca să ne documentăm oleacă, dar el s-a lipit de nişte patrioţi basarabeni şi a fraternizat cu ei până s-a făcut pulbere, ceea ce i-a atras respectul şi admiraţia fraţilor de peste Prut. Aceştia l-au culcat cu onoruri sumare în buruienile de pe malul Prutului ca să-şi revină. De acolo l-am recuperat după-amiază, când s-a sunat retragerea. Am putut să-l car singur în spate până în România, eu fiind mai sobru în relaţiile internaţionale.

Cum a pus piciorul pe pământ botoşănean, şi-a revenit pe neaşteptate, ca un Anteu modern, şi s-a luat la harţă cu un grănicer: de ce-l zorea să treacă podul?; să-l lase naibii în pace, că el e ziarist, nu se vede? După ce a călcat astfel în străchini, a călcat şi în nişte sticle sparte, rămase cu duimul pe maluri de la marea îmbrăţişare transfrontalieră. S-a tăiat adânc, ţâşnea vodca din el amestecată cu sânge şi nu puteam să opresc risipa mortală, parcă mă luptam cu un automat de Bloody Mary defect într-un film de groază. Au sărit alţii mai pricepuţi, e drept că şi oleacă mai treji, l-au dus la dispensar, unde l-a cusut un felcer chior de beat şi el. Cine ştie cum l-o fi cusut, că de atunci nu a mai călcat bine, iar în timp – ceea ce eu nu aveam de unde să ştiu – starea piciorului s-a înrăutăţit.

Când am trecut podul cu amicul de gât, ultimii, şi când el s-a mai şi luat în gură cu ofiţerul de grăniceri, o mie de voci s-au pornit să ne înjure: ziarişti nenorociţi, vânduţi lui Raţiu şi Câmpeanu, care ne vindem ţara, care vrem să sabotăm Podul de Flori, să ne facem de râs în faţa fraţilor basarabeni, să stricăm relaţiile cu Uniunea Sovietică, beţivi ordinari. Multe lucruri am mai aflat atunci despre mine.

Cu aproape aceleaşi cuvinte m-a întâmpinat douăzeci de ani mai târziu, tot pe malul Prutului, primarul comunei botoşănene Româneşti.

Eram astă-vară la Româneşti cu Vlad Ursulean, un tânăr reporter cu nelinişti mature, mă documentam pentru filmul “Maria Lătăreţu. Ultimul cântec, ultima zi”. Când ne-am prezentat ca ziarişti, primarul Gheorghe Huţanu s-a învineţit la faţă.

– Bine, a zis, ce băutură să vă aduc?

Viorel Ilisoi si Vlad Ursulean pe urmele Mariei Lataretu. Pe uscat. (Foto: Nelu Stan)

– Nu bem, am zis noi.

– Nimic, nimic?

– Nimic.

– Ah!.. Să vă dau la dumneavoastră o sticlă de ceva?

– Nu.

– Atunci… să pregătim o masă?

– Nu, mulţumim, am mâncat de dimineaţă la hotel. Nu ne e foame.

Mai întâi am crezut că vrea omul să chefuiască şi n-are cu cine. Era cam roşu în obraji, şi nu cred că de la dormit între maci, părea gata să plonjeze cu noi în bărdacă. De fapt, ne-a mărturisit el după ce i-am câştigat încrederea cu refuzul nostru jovial, primarul ştia că ziariştii, când vin în comună, beau şi mănâncă până vine Smurdul după ei.

– Ziariştii sunt nişte nesimţiţi, domnilor. Scuze, persoanele de faţă se exlud. Au fost nu de mult nişte colegi de-ai voştri de la Antena 2. În prima zi au băut, n-au filmat nimic. Seara i-am luat la mine acasă la dormit. Eu am şi un bufet în curte. Până să-i duc în dormitor, ei ţuşti! în bufet. Nu i-am mai putut scoate de acolo. Le-am adus mâncarea la nas, dar nu s-au atins de ea, au stat numai cu ciocul în ulcică. Eu m-am culcat, că aveam treabă a doua zi, pe ei i-am lăsat de capul lor în bufet, mi-era ruşine să-i dau afară. I-am găsit dimineaţă laţi de beţi, puţea de la ei a acru de băutură. Au băut ce-a vrut inima lor din bar, n-au plătit un leu. Parcă erau stăpâni şi eu trebuia să-i slugăresc şi să le dau şi hainele de pe mine. Şi iar mi-a fost ruşine să le cer vreun ban. Că acolo era gestiune, nu? Drept să vă spun, abia am aşteptat să plece. Când nu am mai văzut maşina lor după curbă, mi-am făcut cruce şi m-am rugat să nu mai vină degrabă alţii.

N-am reuşit să-i câştigăm pe deplin încrederea primarului. Mereu am simţit de-a lungul unei lungi zile de documentare că îl calc pe nervi, că se fereşte de noi şi că în ascuns ne dispreţuieşte. Firul acela nevăzut pe care în ultimii ani, de când m-am mai copt ca reporter, l-am întins cu uşurinţă între mine şi interlocutor nu s-a prins şi de primarul Huţanu, nu ne-am lipit, cum se spune, şi din cauza asta documentarea a scârţâit de la un capăt la altul. Nimerisem pe un teren minat înainte de colegii mei.

De la înjurăturile din mai 1990, la Podul de Flori, până la diatriba primarului din Româneşti, în 2010, stau una lângă alta găuri de imagine pe care a trebuit să le umplu ca să pot păşi mai departe. Unele făcute chiar de mine.

Gheorghe Hutanu, un primar suparat pe ziaristi. (Foto: Viorel Ilisoi)

Treaba cu astupatul a fost însă o preocupare doar în ultimii şase ani, de când m-am extras din cârciumi şi am lăsat şi ţigările ca să economisesc bani.

Când m-am mutat în Bucureşti, la “Naţional”, nu fumam şi nu beam. După aceea, da.

Am debutat la 30 de ani în presa cotidiană, după opt ani de plimbări graţioase pe la marginea presei adevărate, întâi la un săptămânal de provincie, apoi la o revistă lunară de cultură. Nu ştiam nimic despre ce înseamnă scrisul la un cotidian. Nu cunoşteam oraşul, nu aveam contacte, surse. Mă învârteam tehui prin redacţie şi nu ştiam ce şi cum să scriu. L-am sunat pe poetul Traian T. Coşovei. Făcusem mai demult un interviu cu el, pentru revista “Timpul”, şi păstrasem legătura. L-am rugat să mă ajute, mai ales că fusese redactor la “Evenimentul zilei”, ştia cu ce se mănâncă meseria asta. Însă aveam să aflu că nu se mănâncă, ci se bea. Eu i-am dat întâlnire la o cofetărie din centru, la o savarină propedeutică, dar el, ca un cunoscător, a mutat scena iniţierii la restaurantul de la Muzeul Literaturii. Am comandat două sucuri, aşa cum eram obişnuit. Să comanzi două sucuri era un gest absolut banal, trecea neobservat la scriitorii din Iaşi, dar la cei din Bucureşti avea un efect comic. Traian a început să râdă când a auzit de sucuri şi a shimbat sucul în vodci şi sticla-n călimară. Acolo am scris primul meu articol la un cotidian. Împreună, dar l-am semnat eu. Era ceva despre cum un chelner a salvat literatura română de la un dezastru. Traian îşi uitase la restaurant manuscrisul cărţii “Patinează sau crapă”, exemplar unic, şi, când credea că l-a pierdut defintiv şi se pregătea să se sinucidă, un chelner luminat i l-a înapoiat nu doar întreg, dar şi citit. Îl găsise pe un frigider Coca-Cola şi, ca orice chelner care se respectă, a recunoscut de la prima privire stilul lui Traian T. Coşovei şi s-a dus glonţ cu manuscrisul la autor. Faptul că după aceea poetul a publicat un volum intitulat “Lumină de la frigider” mă face să cred că întâmplarea povestită de el şi tipărită maşcat în “Naţional” ar fi putut fi într-o anume măsură adevărată.

Mi-au trebuit câteva luni să-mi treacă durerile de cap de la cele câteva picături de vodcă băute cu Traian T. Coşovei, naşul şi iniţiatorul meu în gazetăria de tip psihedelic. În acea îndelungată mahmureală mi-a venit în fiecare zi să mă las de presa centrală şi să mă întorc în Iaşi, la “Timpul”, unde încă mai ţineam o rubrică de interviuri cu scriitori. Descopeream pas cu pas că munca la ziar duce la beţie. Încă nu mă gândeam la ulcer şi nu îmi era frică de impotenţă. Unde mă întorceam, prin redacţie sau prin oraş, vedeam ziarişti cu ochii tulburi.

Curând aveam să aflu de la George Ecliserescu, Dumnezeu să-l ierte, şi cum se face o documentare pe teren. Eu eram novice, el era secretar general de redacţie la “Naţional”. Odată am stat până pe la trei dimineaţă la cursurile libere ţinute în cârciumă de George Ecliserescu, de fotograful Cătălin Luţu, Florian Gheorghe şi alţi colegi mai vechi în breaslă, de la care aveam de învăţat câte ceva. Băusem o bere şi fumasem o ţigară toată noaptea. Am plecat primul, pe jos, prin Herăstrău, ca să iasă mirosul de tutun din haine. Stăteam la sora mea mai mare, o femeie obsedată de curăţenie, şi îmi era ruşine să intru în casă mirosind a bodegă. Mai târziu, când acest sentiment n-a mai găsit loc în mine, m-am mutat cu chirie ca să miros şi eu ca un ziarist. Când am ieşit din parc, am dat cu ochii de George Ecliserescu şi de Cătălin Luţu. Îi lăsasem la cârciumă, dar ei, fiind cu maşina, mă depăşiseră. Stăteau amândoi lângă Oltcit şi se certau cu nişte poliţişti. Iar Oltcitul  era proptit în Arcul de Triumf. George a dat un telefon. Era cununat de un cunoscut colonel de la circulaţie, care apărea zilnic la televizor, sau el îl cununase pe colonel, nu mai ştiu exact. Câteva momente mai târziu, după ce telefonul a trecut de la George la un poliţist, agenţii se retrăgeau înjurându-i cu ciudă pe ziarişti. A rămas unul singur ca să ducă Oltcitul până la George acasă. Atunci se putea aşa ceva. Acum nici preşedintele nu şi-ar permite să urce beat la volan sau poate numai el.

George m-a învăţat că un subiect bun este un subiect localizat undeva pe lângă o baltă cu peşte. Fiind vecini în Dristor, ne întâlneam la o terasă – erau acele vremuri când scăpai o picătură de bere pe trotuar şi până dimineaţa creştea acolo o dugheană, unde dugheau bucureştenii – şi cu multă bunăvoinţă şi răbdare îmi dezvăluia secretele meseriei de ziarist. Îi tot propuneam fel de fel de subiecte şi el, tacticos, zvârlind o privire cleioasă peste rama ochelarilor, tăia de pe listă tot ce nu putea fi pus în legătură cu un iaz. A acceptat în cele din urmă povestea unui poliţist din Frăteşti-Giurgiu care îşi amendase şeful pentru depăşirea vitezei. Intransigenţa lui era cu atât mai remarcabilă şi mai potrivită pentru ziar cu cât faptele se petrecuseră în Frăteşti, unde ministrul Victor Babiuc şi încă vreo doi de pe etajul lui aveau un iaz al lor, în care peştii stăteau înghesuiţi şi tânjeau să vină nişte ziarişti să-i elibereze.

Am ajuns la postul de poliţie în cântecul cocoşilor din sat. Primul punct al documentării a fost instalarea lui George cu bateriile lui de lansete pe malul iazului. Ne-a condus poliţistul peste dealuri, până la iaz, fiindcă nu găsise la ora aceea un sătean să ni-l dea de călăuză. Secretarul general de redacţie mi-a arătat o tehnică de documentare eficientă şi, recunosc, deosebit de comodă: eu dădeam la peşte, iar poliţistul îmi povestea cum îi bătea şeful de la judeţ cuie în tălpi pentru că îl amendase. Tot atunci am aflat că niciodată nu e prea devreme să bei un rachiu ca să pari mai uman în faţa interlocutorului. “Trebuie să fii popular”, mă instruia George. Mai târziu asta avea să se cheme socializare. Ne apropiaserăm aşa de mult de subofiţer, încât generalul, secretarul general de redacţie, şi-a permis să facă o glumiţă în legătură cu nişte pulpiţe de pui sau nişte peştişori fripţi. Poliţistul, fără simţul umorului, a tras o fugă până în sat, cu maşina, şi ne-a adus mâncare. Şi când am scăpat borcanul cu râme în apă, haiosul de George iar a glumit:

– Dom’ şef, a rămas băiatul ăsta fără râme! Le-a dat la adăpat.

Poliţistul l-a chemat pe paznicul iazului.

– Ha, ha, ha! Auzi ce-a păţit domnul ziarist: i-au intrat râmele la apă. Ia vezi, nu sunt nişte râme pe sub dealurile astea? Unele mai groase.

George dădea numai la crap. A agăţat unul frumos. L-a rugat pe poliţist să-i ţină minciogul şi acesta s-a dovedit priceput la capturi. Pe urmă omul legii a plecat la datorie, ne-a lăsat singuri pe malul bălţii să aprofundăm subiectul. Ne-am reîntâlnit seara, când ne-am luat rămas bun şi ce ne mai pregătise el pe-acolo.

– ‘Ţi-ai dracu’ de ziarişti! , mi s-a părut că a zis poliţistul printre dinţi, la plecare.

– ‘Ţi-ai dracu’ de ziarişti!, a zis, de data asta răspicat, şi şoferul care, câteva zile mai târziu, ne aducea – pe mine şi pe colegul H. T., actualmente reporter la o televiziune de mare succes la mase – de la Călăraşi la Bucureşti.

Pe vremea aceea, când aveam de mers undeva prin ţară, ieşeam la ocazie, mergeam cu trenul, cu căruţa. În Călăraşi fuseserăm la un păstor aromân, Cuzeli, care nu mai era lăsat să-şi pască oile pe aeroport, deşi el îl închiriase cu acte în regulă. Cât mi-am aşternut eu povestea în agendă, Haşté a prospectat ospitalitatea armânească. A început cu o sticlă de vin. Pe urmă a băut o litră de vodcă. Şi-a mai băut vreo patru-cinci beri. Şi nişte lichior. Plus un coniac. Şi iar vin rece, din beci. N-a refuzat nici ţuica. La sfârşit a mai tras o ceaşcă de vişinată de casă. Şi nu ştiu cine i-a pus scrum în băutură, că s-a îmbătat. Cum l-am scăpat din ochi, s-a dus de capul lui în bucătărie şi s-a apucat să-şi prăjească ochiuri în şapca bătrânului păstor. Eu fiind atunci la început de carieră în presa centrală, nu beam decât cel mult un pahar de vin la o documentare. L-am văzut la timp şi l-am oprit chiar când se pregătea să aprindă aragazul cu un cleşte de rufe.

Ne-am întors cu o maşină de ocazie găsită graţie rugăciunilor mele. Fără intervenţia directă a lui Dumnezeu, nimeni nu ar fi luat în maşină un vlăjgan mort de beat, fie el şi reporter de mondenităţi. Pe drum, într-un nefericit episod de onestitate, Haşté s-a gândit să renunţe la foloasele necuvenite pe care le primise în timpul documentării mele şi le-a vomat peste tot prin maşină, pe tapiţerie, la mine în braţe, pe umerii şoferului. Pe bună dreptate ne-a dat omul jos şi ne-a lăsat în câmp, la miezul nopţii. Însă Dumnezeu, într-o nouă intervenţie salvatoare, a pus în mâna mea dreaptă o putere mai mare decât voinţa şi, mutând toţi banii mei în buzunarul şoferului, ne-a adus, murdari şi împuţiţi, la Bucureşti. Până la urmă n-a fost tocmai rău că Haşté a vomat în maşină. În felul acesta n-a luat foc maşina când el a adormit şi a lăsat ţigara aprinsă pe banchetă. Chiar şi şoferul a recunoscut asta, dar tot a zvârlit în noi, la despărţire, ca pe un cuţit, un tăios “’Ţi-ai dracu’ de ziarişti”. Îl simt şi acum înfipt în crucea pieptului şi tare mă tem că nici Dumnezeu nu-l mai poate scoate.

Conținutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Articolul are 4 comentarii

  1. Felicitari, Viorele, insa, de data asta, m-ai intristat: a murit Georgica Ecliserescu???!! Am fost si eu la “cursuri” cu el, merita sa-l nemuresti intr-o carte…

  2. Viorel, ziceai ceva de Iasi si sucuri? Pai eu imi amintesc ca la un seminar la Iasi, prin 2002 sa fi fost, la pauza de cafea de la 11 cativa ziaristi (barbati) s-au dus la bar si au comandat o vodculita. Desi mai vazusem si eu adesea lichidul asta in pahare, recunosc ca am facut niste ochi candizi, rotunzi si imensi. Seminarul de la Iasi a mers cu bine inainte! La alte seminarii in aceeasi localitate n-am mai avut asa o experienta de neuitat. Ce-o fi fost in ziua aia? Poate uitasem eu sa cumpar suc?

  3. Liana, acele vodculite in pauza de cafea sunt mici picaturi in oceanul de vodca pe care plutesc ziarele. De altfel, seminariile pentru asemenea baute se fac, nu?

  4. Am fost plăcut surprins să găsesc un nou articol despre tatăl meu pe internet şi să pot reconstrui o mică imagine cu viaţa lui, şi să observ cu bucurie faptul că a fost îndrăgit de colegii lui de redacţie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *