Când mi-a venit ideea să scriu un roman-foileton despre ziariști  și să-l   public în ziar pe măsură ce-l scriu, nu știam ce mă așteaptă. Credeam că, scriind zilnic și mult, ca un ziarist adevărat, îl voi termina în două-trei luni. Dar n-a fost așa.

Mă simțeam plin de materia romanului, mi se părea că nu trebuie decât să o las să se scurgă pe hârtie, fără nicio sforțare, ca zerul din urdă. Nu scrisesem niciun rând și deja vedeam titlurile episoadelor cu litere de-o șchioapă în ziar, ba și mulțimi de oameni bătându-se prin librării ca să pună mâna pe o carte. Fiindcă, până la urmă, foiletonul și-ar fi strâns toate fasciculele într-o carte, așa cum sfârșesc la noi cam toate experiențele mai mult sau mai puțin literare. Cât să mai fiu singurul poet botoșănean din generația mea fără o carte?  Chiar și în bloc sunt printre puținii locatari fără bibliografie proprie. Mă priveam în oglindă și îmi spuneam cu admirație: “Domnule, e ceva de capul dumitale! Ar putea chiar să ți se spună scriitor!”.

Totul ar fi mers bine dacă nu făceam greșeala să anunț în ziar că voi scrie un roman-foileton. M-am trezit imediat cu câțiva prieteni peste mine, în casă. Ziariști. Unuia i-am deschis eu ușa, crezând că vine doar să se îmbete. Ceilalți au intrat pe geam, mi-au țâșnit ca pisicile printre picioare când am ieșit să duc gunoiul ori au pătruns dându-se drept cititori de apometre și de contoare de lumină. Entuziasmul lor era așa de mare, încât cu greu i-am putut stăpâni să nu scrie ei totul în locul meu.

Când am deschis un fișier nou  în calculator, prietenii, strânși buluc în spatele meu, au izbucnit în urale, cuprinși de emoție și nerăbdare. Am început să scriu apăsând, cam indecis, pe tasta “R”. În aceeși clipă am auzit: “Revoluția! Roncea! România liberă! Realitatea! Radu Moraru! Răspundem ascultătorilor!”

Nimeni nu-i întrece pe ziariști când e vorba de anticipat finalul unui fapt în desfășurare. De multe ori ei anticipează chiar evenimentul, reușind să scrie despre el înainte ca acesta să se petreacă. Nu o dată anticipația lor s-a dovedit atât de penetrantă în timp, încât evenimentele nu s-au declanșat încă nici după ani și ani de la relatarea lor, pe larg, în ziar. Însă de data asta niciunul n-a nimerit nu miezul sau sfârșitul romanului, ci nici măcar a doua literă după R-ul descălecător. Am înotat viguros prin valul de sugestii și am scris, fără să-mi tremure mâna, “Roman-foileton”. Un “ah!” general, prelung și păstos, a umplut camera mea de lucru.

– Trebuie să scrii chiar în introducere, în șapou, despre ce este vorba în roman, să precizezi locul unde se petrece acțiunea, cine este personajul, cum a fost violat, când s-a petrecut violul și de ce! – mi-au zis prietenii mei, contrariați. Un roman trebuie să înceapă în forță pentru a capta atenția cititorului.

– Dar nu este vorba de un viol în acest roman. Este un roman autobiografic și eu, din câte știu, nu am fost violat decât în anumite drepturi, când am fost judecat și închis pentru un articol.

– Atunci, poate scrii cum te-ai despărțit de nevastă. E senzațional! – au insistat ei. Nu e chiar ca despărțirile din rubricile de mondenități, dar are, totuși, multe elemente picante.

– Nici despre asta nu este vorba în romanul meu.

– Dar de ce îl scrii? Cui vrei să i-o tragi în roman, pe cine vrei să-l razi?

Nu voiam să i-o trag nimănui. Scriam romanul pentru că aveam ceva de spus și totodată voiam să ies din grupul restrâns al românilor fară cărți scrise și publicate. Nu-mi lipsea decât puțină liniște și un început bun pentru romanul meu, care să despice ca o etravă oceanul epic din capul meu. Amicii, văzând că m-am poticnit chiar la primul cuvânt, mi-au sugerat să caut pe Google.

– Nu se poate să nu găsești pe Google un început bun de roman.

Nu aveam niciun motiv să nu le urmez sfatul, deoarece, se știe, mulți ziariști găsesc pe Google tot felul de fragmente numai bune de pus în textele lor jurnalistice: începuturi de articole acroșante, finaluri senzaționale și chiar cuprinsuri întregi. Căutând pe internet, am găsit o replică interesantă. Râdea cu substantivul și plângea cu verbul: “Cumetre, trebuie să te arestez!” Se potrivea perfect cu acțiunea romanului meu, așa că am folosit-o fără nicio reținere. Iar după aceea, în ciuda prezenței zgomotoase a prietenilor în casă și în ciuda ploii de sugestii care se abătea neîncetat asupra mea, am scris cu ușurință câteva episoade din foileton și le-am publicat pe măsură ce ieșeau în rafale din mitraliera tastaturii.

După al doilea episod a venit la mine o delegație din partea asociației de locatari. Domnul administrator mi-a înmânat un buchet de flori, urându-mi bun venit în rândul autorilor publicați – fie și în ziar, deocamdată –, iar președintele (președintele însuși!) m-a rugat să scriu câteva cuvinte frumoase și despre locatarii blocului nostru.

– Aș scrie bucuros, dar, vedeți, foiletonul meu nu are nicio legătură cu blocul acesta. Totul se petrece în altă parte și în altă epocă. Ați văzut, acțiunea începe în mediul rural, unde nici nu sunt blocuri.

– Ei, lăsați, domnu’ reporter, că știm noi, că și noi scriem cărți, nu doar liste de întreținere. Poezii, povestiri, epigrame, rețete culinare… Doamna de la apartamentul 3 a scris chiar o carte de horoscoape. Deci știm toți cât de ușor îi vine unui autor să introducă în cartea lui, din imaginație, orice dorește. Deci dacă apare un singur bloc în romanul dumneavoastră, vă rugăm să spuneți că acela este blocul nostru. Cu adresă. Și cu câteva cuvinte frumoase la adresa acestor locatari deosebiți, fără restanțe la întreținere și care, iată, vă creează condiții optime pentru munca la roman.

– Îmi pare rău, dar nu pot face așa ceva. În primul rând, nu e un roman de ficțiune, ci unul realist, inspirat din fapte reale. În al doilea rând, eu nu sunt autor, ca dumneavoastră  – încerc acum să devin – și nu știu cum să introduc blocul în peisajul rural. Nu am experiență de scriitor. Nu știu cum să îmbin realitatea cu ficțiunea.

– Dar nici nu trebuie să fiți scriitor! E suficient să vă folosiți experiența de ziarist! Cred că vă amintiți când ați scris un articol despre sinucigașii de pe strada Sfânta Maria. Un articol foarte interesant, l-am citit pe nerăsuflate. Dar eu am crescut pe strada aceea, am casă și acolo, știu foarte bine că nu există nici sinucigași, nici blocuri.

–  Sau, dacă vă amintiți, – a intervenit doamna de la 3, cea cu horoscoapele –, atunci când ați scris despre surorile care erau gemene și care au fost despărțite din greșeală la maternitate, pe vremea lui Ceaușescu, și care s-au găsit acum cu internetul, atunci ați scris că ele s-au născut în maternitatea mea, unde eu eram moașă principală. Mie așa de tare mi-a plăcut articolul, am plâns de emoție… am căutat în arhivă adresa la mama lor, ca să dau de ele, să le ajut cu ceva. Dar să știți că nu le-am găsit. Înseamnă că le-ați pus acolo din imaginație. Tot așa puneți și blocul nostru în povestea dumneavoastră. Noi toți, când am scris câte o carte, am zis și ceva de blocul nostru. Că așa e frumos, nu? Doar oameni suntem, trăim aici toți laolaltă, suntem ca o familie…

Mă simțeam strâns cu ușa. Vecinii mei cunoșteau trecutul meu de ziarist de ficțiune, din perioada când ziarele scriau despre găini care au fătat pui vii, despre strigoi care speriau satele, despre marțienii prinși la furat clorofilă din duzi și, de ce nu?, despre străzi bântuite de un spirit malefic al sinuciderilor sau despre surori despărțite întâmplător la naștere și care, după mulți ani, descoperă pe videochat că sunt gemene. Erau întâmplări senzaționale, nu întru totul adevărate, care făceau să se vândă ziarele ca pâinea caldă, în sute de mii de exemplare. Am încercat să mă apăr:

– Atunci oamenii erau avizi de senzațional, după cincizeci de ani de comunism în care nu se întâmpla nimic în ziare. Asta cereau, asta li se dădea. În plus, erau și atât de naivi… Iar în această mănoasă naivitate a lor  se puteau sădi  – și creșteau ca brazii! ­– cele mai năstrușnice, mai fanteziste altoiuri jurnalistice. Însă acum oamenii s-au mai deșteptat, a apărut și internetul și se poate verifica orice instantaneu, nu mai duci pe nimeni cu zăhărelul. Pur și simplu nu se mai poate să trântesc un bloc cu zece etaje în mijlocul unui sat. Ce ar zice sătenii care vor citi așa ceva în ziar?

– Dar dacă mutați acțiunea la oraș, atunci ar fi mai simplu, nu? – mi-a strecurat președintele soluția, privindu-mă cu prefăcută simpatie pe deasupra ochelarilor.

Ce era să fac? În următorul episod al foiletonului, am făcut ca ziaristul, arestat în satul lui pentru un articol, să fie dus cât mai repede la închisoare. La intrarea în oraș, un polițist din escortă (semănând întâmplator cu polițistul de la parterul blocului meu) trece pe acasă, la bloc, să-și ia o batistă curată și să bea puțină apă. Blocul era situat pe strada Apusului, avea zece etaje, arăta îngrijit și era plin de locatari cumsecade, care făceau prietenește cu mâna de la balcon, cu întreținerea la zi, exact ca blocul meu. Și – spunea polițistul când s-a întors în mașină – avea și un președinte de asociație neobosit, plin de idei, care tocmai începuse demersurile la primărie pentru izolarea termică a blocului.

Când a apărut în ziar episodul plin de laude la adresa unui bloc și a locatarilor săi, în frunte cu președintele, autor al unei cărți de poezii patriotice, cititorii mei fideli mi-au scris pe e-mail că sunt puțin derutați de această cotitură bruscă a firului epic dinspre zbuciumul ziaristului arestat pe nedrept, pentru un articol, înspre universul  domestic al unui bloc model. Cum nu le puteam înșela nici lor așteptările, am plasat în acel bloc un avocat (inspirat de figura avocatului de pe palier cu mine) care se oferă să-l reprezinte pro-bono  pe ziarist și să-l scoată din închisoare. În felul acesta am unit cu dibăcie planurile și, cu liniștea asigurată la locul creației,  am pornit mai departe în aventura ziaristului, în ritm de un episod pe zi.

Nici nu publicasem douăzeci de episoade și deja prietenii, vecinii, chiar și necunoscuții care îmi scriau la adresa de e-mail din ziar, mi se adresau cu “domnule scriitor”. Lucrurile păreau să meargă tot mai bine, romanul se închega de la un episod la altul, mă îndreptam vertiginos spre gloria literară. Și atunci am fost sunat pe mobil de la un număr necunoscut și o voce nervoasă mi-a bubuit în ureche:

– Domnu’ scriitor! Domnu ziarist! Sunt eu, primarul din Bleaga, despre care ați scris că a interzis prin hotărâre de Consiliu circulația găinilor pe stradă. Nu ați verificat știrea și m-ați făcut de râs în toată țara. Ar fi bine să scrieți undeva în foiletonul dumneavoastră ceva ca o dezmințire, ceva de bine ca să îmi reparați imaginea. Că nu vreau să se ajungă la proces, așa cum s-a întâmplat cu ziaristul din foileton.

Ce era să fac? Am tăiat brusc firul povestirii – personajul analiza cu deținuții din celulă condițiile din sistemul penitenciar românesc, pregătind un protest – și l-am trimis pe ziarist la scos morcovi, sub pază, într-un sat oarecare, Bleaga, alături de alți deținuți. Traversând satul în dubă, ziaristul condamnat observă printre gratii că ulițele sunt pline de găini. “Oare ce-o fi cu aceste găini care ciugulesc pe marginea șanțurilor, scurmă pe sub garduri, se scaldă în colb sau pur și simplu se plimbă fără niciun scop încoace și încolo?”, se întreabă personajul principal. Și tocmai atunci duba frânează brusc, chiar în fața Primăriei, ca să nu calce pe câteva galinacee pe jumătate ascunse în praf. Tot atunci primarul iese din Primărie și, ridicând neputincios brațele, îi spune șoferului că așa e la țară: oamenii își lasă găinile slobode, n-ai ce le face. Să interzici printr-o hotarâre de Consiliu circulația găinilor pe stradă? “Eu n-aș face așa ceva. Ar râde toată țara de mine”, spune hotărât primarul. Profitând de această oprire, șeful escortei îi cere primarului apă de băut pentru deținuții aduși la muncă și între cei doi se încinge o dezbatere în legătură cu pericolul pe care îl reprezintă pentru circulația rutieră animalele lăsate libere pe ulițe, la țară. Din discuție reiese că primarul este un bun cunoscător al legislației, este iubit de săteni, are în proiect să asfalteze ulițele și să aducă în sat curent electric și apă curentă.

Și de această dată câțiva cititori mi-au reproșat că putea să lipsească această cocoașă epică din spinarea foiletonului, ceea ce m-a determinat să dezvălui că ziaristul se născuse în Bleaga și că revenirea lui în satul natal, în zeghe și păzit de gardieni înarmați, îi sporea suferința, făcând să pară și mai nedreaptă și mai dură condamnarea sa pentru un biet articol de atitudine publicat într-un obscur ziar de provincie. În felul acesta, apariția primarului în panoplia personajelor și discuția despre găinile lăsate libere, în timp ce ziariștii sunt condamnați, se încadra firesc în țesătura romanului.

După acest episod primarul m-a sunat să mă felicite pentru talentul  literar, mai rar la ziariști, și m-a anunțat că s-a abonat la ziar, mi-a și trimis pe fax o copie a cuponului cu care plătise abonamentul pe un an. Atât i-am zis eu că va dura publicarea foiletonului.

Îmi băteam capul cum să împac mai bine toate acestea: blocul, locatarii, morcovii, găinile, violurile, divorțul cu drama eroului și cu libertatea de exprimare călcată în picioare de puterea neocomunistă, când alt telefon m-a abătut din drumul meu spre finalul apoteotic, plin de învățăminte.

– Bună, prietene. Te citesc, să știi. Felicitări. Ești tare, ține-o tot așa!

Era Cotei, vechiul meu coleg de ziar din Botoșani. Trecuseră douăzeci de ani de când nu-l mai văzusem, dar mi l-am amintit de cum i-am auzit vocea pițigăiată în receptor. Un tip mic și crăcănat, dar cu un succes la femei care îi compensa cu asupra de măsură absența totală a talentului de gazetar. Mai târziu, cu totul surprinzător, s-a lăsat de femei, când s-a însurat și-a început să toarne copii mici și crăcănați, dar a continuat să scrie la ziar, căpătând chiar oarece influență locală, nu prin penița lui crăcănată ca și el, ci cu ajutorul detaliilor intime pe care le știa din perioada lui de glorie amoroasă despre anumite femei promovate pe linie de partid în posturi importante din oraș. În ziua când m-a sunat Cotei povestirea ajunsese la momentul plecării noastre, împreună, într-o comună din Botoșani să scriem despre dispariția misterioasă a unui polițist de la post și apariția lui în casa unei învățătoare divorțate exact când postul de Poliție era spart și golit de armament. Ca să meargă documentarea mai repede, așa cum cereau regulile gazetăriei pe atunci, eu am stat de vorbă cu polițistul până am căzut amândoi sub masă, iar Cotei s-a documentat până dimineață la învățătoare, din toate pozițiile, de s-a auzit în tot satul.

Dimineață ne-am întâlnit la primărie, eu mahmur, el tras la față, tremurând amândoi ca niște drâmbe, și am încropit un articol care-i scotea basma curată pe polițist și pe învățătoare pentru că el era nepotul redactorului șef, iar ea nu avea nevoie să fie nepoata nimănui. Acea întâmplare era esențială în roman pentru că arăta cum se făcea gazetărie în provincie imediat după căderea comunismului și cum personajul principal luptă cu tentațiile în drumul spre idealul său jurnalistic. Cu toate acestea, la rugămintea lui Cotei a trebuit să renunț la acest moment pilduitor deoarece – amănunt pe care nu aveam de unde să-l știu – el se însurase tocmai cu acea învățătoare, acum pornită pe drumul pocăinței și al multiplicării piticului infatigabil.

– Mi-a venit după nouă luni la redacție cu un copil în brațe. Crăcănat ca mine, al meu sută la sută. Ce era să fac? – mi s-a plâns Cotei la telefon. Am luat-o de nevastă. Ne-am pocăit amândoi, ne-am cumințit, ne înțelegem bine. Așa că, știi, poate n-ar fi bine să se afle acum că ea, cât a fost învățătoare în sat… mă-nțelegi tu… Că și Domnul nostru Isus a iertat-o pe femeia desfrânată.

Ei, cum să distrugi o căsnicie atât de frumoasă, întemeiată pe principii sănătoase, creștine, doar de dragul unor necesități literare? La rugămintea lui Cotei, în următorul episod am povestit cum s-au dus cei doi tineri gazetari să ancheteze furtul unei cărți de rugăciuni din locuința unui pastor penticostal și cum ziaristul mic de statură, dar impresionant prin statura morală, vizibilă în articolele sale nemiloase, s-a îndrăgostit la prima vedere de fiica pastorului, iar celălat ziarist a băut suc cu pastorul până dimineața. Și cum cei doi, anchetând cazul, au descoperit hoțul în persoana unui recidivist dependent de lectură. Și cum pastorul l-a iertat pe hoț și l-a lecuit de viciul său prin rugăciune și cu duhul blândeții. Mai târziu, când ziaristul este condamnat pe nedrept, acesta îl întâlnește în penitenciar pe hoț, care nu se vindecase decât de viciul cititului, nu și de mangleală. Și atât de adânc lucrase rugăciunea pastorului în sufletul păcătosului, încât ziaristul nu l-a mai putut îndupleca să citească nici buletinul de vot când deținuții au fost scoși să voteze la alegerile generale. Atunci, în 1992, PSD și Ion Iliescu au ras tot de pe masa politicii românești.

Romanului începeau să îi crească pseudopode în toate direcțiile.  Nu am scăpat nici de telefoanele prietenilor mai noi, fără nicio legătură cu evenimentele și cu perioada din foileton.

– Dar despre mine nu scrii nimic? Măcar în treacăt…

Am făcut gaură cu degetul în plămada foiletonului și am înfipt acolo, de umplutură, și pe acești amici de dată recentă, și ei destul de bine informați despre activitatea mea ziaristică, amici de nerefuzat.

Le-am găsit loc și tuturor minunatelor doamne care în decursul timpului, mânate de sentimente nobile, mi-au înfrumusețat singurătatea cu prezența lor parfumată și mi-au inspirat poeme vibrante. Pe una am facut-o psiholog la închisoare, într-o perioadă când a fi psiholog era o mare cinste, nu ca acum când licențele de psihologie se iau și la metrou, pe cartelă. Pe alta, ale cărei dezvăluiri de alcov mi-ar putea compromite reputația de soț fidel, am ipostaziat-o în judecătoarea incoruptibilă care, aflând că un ziarist e închis pe nedrept, își dă demisia de la Judecătoria unde se pronunțase scandaloasa sentință, în semn de protest față de mizeria din Justiție. Demisia are ecouri internaționale și ea, purtată fulgerător pe valul creat de gestul său fără precedent, ajunge a doua zi procuror general și până seara demarează urgent un proiect ambițios de asanare morală și administrativă, începând cu eliberarea ziaristului printr-un recurs în anulare.

Ofițerul de cont care mi-a acordat creditul pentru calculator, ca să scriu foiletonul, a vrut și el să ciupească puțin din faima tot mai mare a romanului. L-am mutat în blocul model, fără restanțe, vecin cu polițistul și cu avocatul, și i-am dat rolul unui bancher demn și generos. Acesta, aflând că ziaristul este închis pe nedrept, se oferă să îi plătească el cheltuielile de întreținere pe toata perioada cât va sta după gratii, încât familia să nu-i resimtă lipsa măcar din acest punct de vedere, în lupta cu gigacaloria și cu alți monștri ce îi terorizează pe locatarii de la bloc. Nici de nea Vali, instalatorul, nu am putut scăpa. Ce m-aș face fără mâinile lui pricepute și fără sculele lui nepereche în momentele de maximă suferință, când eu vreau sa scriu, dar nu pot, că picură apa din țevi, fâsâie gazul din centrală, yala s-a blocat și canalizarea vomită în casă? L-am pus în pielea unui meșter – altminteri inexistent în pușcării – care verifică zi de zi, dimineața și seara, uneori și la prânz, țevile de la spălător, veceurile, dușurile, să nu existe scurgeri, dar și zăvoarele de la celule, prilej cu care se împrietenește cu ziaristul și îi dă un pont senzațional: că se pregătește o evadare prin canalul de scurgere de la baie. Ziaristul scrie repede o dezvăluire cu sângele propriu pe un colț de cearșaf și i-o plasează discret soției, la vorbitor. Aceasta duce bilețelul textil la redacție și, iată cum, chiar din spatele gratiilor, jurnalistul reușește să dea o lovitură de presă, zădărnicind o evadare minuțios ticluită, ceea ce face cazul său cunoscut în toată țara, îi atrage simpatia cititorilor, iar autoritățile încep să cerceteze cum a fost posibil ca un ziarist să fie condamnat și închis pentru un articol, fară să fi fost măcar chemat la proces. La final, când jurnalistul este eliberat, va fi însoțit de nea Vali, instalatorul.

Dar romanul n-a mai ajuns la final. De unde până atunci mi se părea că sunt ca o stropitoare gata să toarne o ploaie de cuvinte prin degetele rășchirate pe tastatură, după atâtea intervenții am simțit că nu mai pot scrie niciun cuvânt. Am întrerupt foiletonul. Cine știe când îl voi putea continua. Trebuie mai intâi să termin ratele la calculator. Să mă mut în alt bloc. Unul nou-nouț, cu datornici la întreținere, dar cu țevi care nu picură. Să îmi sun toate amantele și să le trântesc în telefon că sunt grase și frigide. Să-mi trimit nevasta în Spania, la căpșuni, și să ia și copiii cu dânsa. Să-mi dau demisia de la ziar și să trăiesc din ce-mi trimite nevasta. Să-mi schimb numerele de telefon, ca să nu mă mai caute vreun prieten sau vreun coleg. La urmă, să-mi anunț decesul în ziar, ca să mi se ierte toate greșelile și să se vorbească numai de bine despre mine, mortul. Și romanul să fie publicat postum, cum ar veni. Că numai mort poți spune un adevăr în țara asta.

Articolul are 5 comentarii

  1. Sfarsitul spune totul. Insa adevarul doare si aceste vorbe vor avea o importanta postum… 🙂 din pacate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *