n: 2px;” title=”striblea” src=”http://blog.activewatch.ro/wp-content/uploads/striblea-799×1024.jpg” alt=”” width=”383″ height=”491″ />

Foto: Viorel Ilișoi

Cătălin Striblea a scris pe Facebook câteva cuvinte elogioase despre mine, în prezentarea unui reportaj din seria “Salvezi un om, salvezi o lume”.

L-am cunoscut pe 1 august 2008, în redacția BBC România. Era ultima zi de emisie a postului. Am stat atunci toată ziua în redacție, am urmărit cu emoție ultimele ore ale radioului. Emoție — pentru că sub ochii mei dispărea un post despre care nu numai eu credeam că era un reper în presa noastră. Dar și pentru că, în 1992, când eram în pușcărie pentru un pamflet și presa din România tăcea ca șoarecele-n pâine și-și ronțăia liniștită dărăbul, BBC  — prin vocea lui Liviu Antonesei — a declanșat scandalul care a dus apoi la eliberarea mea după numai 19 zile, deși aveam o sentință definitivă de trei luni cu executare. Am scris atunci un reportaj: “BBC, ultima zi”. Din păcate, nu se mai găsește pe saitul “Cotidianului”.

Pe urmă ne-am revăzut la Realitatea FM, când m-a invitat la emisiunea pe care o făcea împreună cu Carmen Constantin. Era ceva în legătură cu un reportaj de-ale mele despre gunoieri: “Oameni și gunoaie din București”. Nici ăsta nu se mai găsește pe sait. Apoi ne-am salutat o dată, din mers, pe la Mega Image-Lujerului. Atat. Cătălin a scris despre mine, pe Facebook, ca și cum am fi prieteni de-o viață. Câteva cuvinte exagerat de elogioase, încât mă jenez să le reproduc aici. Sunt vorbe mari, fără îndoială, dar eu îi mulțumesc și așa. Mi-au prins bine, recunosc cu toată rușinea. Și, în plus, mi-au mai adus câțiva prieteni în lista de Facebook. Uite-așa se adună cititorii fideli. În curând vor fi peste o sută!

Postarea lui Cătălin Striblea e un prilej bun să public aici reportajul de la închiderea BBC — mai ale că tocmai s-au împlinit patru ani de la amuțire. Reportajul a dispărut de pe sait, dar l-am păstrat eu în calculator. Acum îmi pare rau că n-am făcut asta și cu textele scrise până în 2008, când a început să mi se pară că unele ar merita păstrate și, din când în când, readuse la lumină.

 Fotografii de MIRCEA REȘTEA

“Aici, BBC. Toate cele bune!”

Cu aceste cuvinte, rostite egal, fără tremur, la microfon, Filip Standavid încheie ultimul buletin de știri al BBC în limba română. Punct. După 69 de ani de emisie.

Este vineri, 1 august 2008, ora 19 fix. În redacție nu se mai aude un sunet. O secundă. Apoi, aplauze.

Cu jumătate de oră înainte de ultimul buletin de știri al BBC România, în redacție nu se simte apropierea tăcerii definitive care se va lăsa în curând. Sună telefoanele, țăcănesc mitralierele tastaturilor în bătălia pentru dead line, cineva fumează la foc automat pe balcon, altcineva pune cap la cap, pe calculator, zigazgurile unei înregistrări, se intră, se iese, se vorbește, fierbe cafeaua, bolborosește bidonul cu apă răcită electric, de afară răzbate mârâitul orașului toropit de căldură, desk-editorul Cătălin Striblea cere din arhivă o înregistrare din decembrie 2006 cu Băsescu condamnând comunismul.

Filip Standavid încă mai dă telefoane, vrea o declarație de la Daniel Morar, șeful DNA, pentru că și ultimul buletin de știri trebuie făcut după regulile scrise în BBC Guidelines, biblia oricărui ziarist de la imensa corporație britanică, însă procurorul are telefonul închis, jurnalistul încearcă iar și iar, de la mobil, de la telefonul redacției, sună la toate telefoanele unde ar putea fi găsit și tot nu dă de magistrat până în clipa când trebuie să predea materialul, zice: “Ah, cel mai de seamă clujean al României are telefonul închis. E clar, nu mă mai iubește!”, începe să bată nervos în taste și încheie știrea fără declarația lui Morar, care nici nu era foarte importantă, dar ar fi fost mult mai bine să fie.

“N-am obținut niciodată mai ușor o declarație de la cineva doar pentru că m-am prezentat drept redactor la BBC, spune  Filip Standavid. Încărcătura de prestigiu a BBC nu mi-a deschis nici ușile, nici gurile demnitarilor în România. Ba dimpotrivă, aș putea spune. Pentru că am informat corect, de multe ori am deranjat înalte personaje, care apoi refuzau să mai declare ceva pe motiv că postul le-a fost ostil”.

Pe la patru după-amiază începe să se aglomereze în redacție, de unde până atunci mai mult de patru-cinci redactori n-au fost simultan. Animația începe de pe monitorul de deasupra ușii, conectat la o cameră de luat vederi, se vede în stradă cum vin unul câte unul ziariștii, foști sau actuali angajați ai postului de radio britanic, încă pentru câteva ore, intră, trec în tăcere pe sub cupola roșie pe care scrie ON AIR și se așează fiecare pe unde apucă, cei mai mulți în picioare, rezemați de pereți, scot din genți aparate de fotografiat și camere de filmat și, în aceeași tăcere vegheată de soarele roșu de pe hol, încep să înfulece cu aparatele lor fiecare bucățică din redacție, din prezentul tot mai scurt, chipul unei colege, Selma Iusuf, cum îi dau lacrimile, tabla pe care cineva a scris BBC – British Broadcasting Cut, tabla cu programul la zi, el cu ea, ei doi, ele două, un grup, o îmbrățișare, fumul din balcon, foști colegi aproape uitați, ceasul cel mare, obsedantul ceas al redacției, ceștile de cafea de peste tot, maldărele de mape, agende, hârtii.

Mircea Zamfir, camuflat de clăbucii bărbii albe și de ochelari, încearcă o glumă, bună gluma, dar nimeni nu râde, doar niște zâmbete. E  încordarea apropierii momentului când postul va înceta să mai emită, va dispărea o dată cu luimna roșie de pe hol, ce se va stinge după “Aici, BBC. Toate cele bune!”, e și încordarea, de fiecare dată nouă, a clipelor de dinaintea buletinului de știri, emoția aceea inefabilă și fără sfârșit care îl face pe ziarist să o ia de la capăt în fiecare zi, iar și iar, senzația de cuceritor al lumii când își ascultă știrea la radio, când își vede emisiunea la televizor sau își recitește, ca pentru prima dată, textul tipărit pe care deja îl știe pe de rost.

Acul secundarului aleargă peste sângele uscat al ultimelor 15 secunde, marcate cu roșu pe cadran. Ultimele 5 secunde pocnesc în aer ca niște împușcături. De la Londra, Big Ben dă ora exactă. Șase seara. “Bunăseara. Aici BBC”. A început buletinul de știri. Ultimul.

Pentru Christian Mititelu, fostul director, timp de 20 de ani, al redacției în limba română a BBC, presa din România și România chiar pierd “un post de radio independent. Complet independent.  Un post care venea cu acea puternică tradiție a presei britanice. Ieșim din scenă cu fruntea sus”, încheie venerabilul jurnalist.

Pentru vecinul din perete, dispariția postului de radio e o binecuvântare. Redacția e într-un bloc de pe strada Maria Rosetti, construit prin anii ’70 pentru favoriții regimului de atunci. Ocupă unul din apartamentele de peste 200 de metri pătrați, cu două intrări, cu patru balcoane. În acel bloc stă generalul Mihai Chițac — și deține 4 asemenea apartamente. Cu așa avere, condamnările succesive pentru represiunile din timpul revoluției nici nu-l ating, bătrânelul e verde și vioi, l-am văzut privind pofticios la șaorme pe tortuarul de vizavi. Mai stă acolo și Dumitru Prunariu, singurul cosmonaut român. Locatarii blocului elitist vor scăpa de neîncetata vânzoleală a jurnaliștilor și a invitaților și poate blocul își va regăsi liniștea și taina rostuite din vremea zidirii. Vecinul își va regăsi și el liniștea, nu va mai auzi prin perete, dimineața, când se va bărbieri, buletinul de știri direct din studioul amenajat în baie, alături.

Elena Catană, femeia de serviciu – toți îi spun doamna Nuți – adună de prin dulapuri zahăr, ceai englezesc, pungi cu cereale, detergenți, tacâmuri, căni, cafea. O sa le ia pe toate acasă. A fost cinci ani angajata guvernului britanic, câștiga 14 milioane pe lună, mai mult decât un profesor din România, și mai lucra și la o firmă românească și mai încasa opt, cu peste 20 de milioane de lei pe lună era mulțumită. Ea va mai rămâne pe post până în octombrie, când se va vedea ce se va face cu aparatura, va mai șterge praful până atunci. “Nu de bani îmi pare rău, că pot să câștig și în altă parte, se plânge doamna Nuți, dar de oameni îmi pare rău, că a fost tare frumos pentru mine să lucrez între oameni inteligenți”.

Când termină de strâns din bucătărie, doamna Nuți vine și ea în redacție și se așează la un birou printre oamenii inteligenți, tot respectul, care de aproape o oră, de când a început ultimul buletin de știri, nu au scos niciun cuvânt, acum e prezentă aproape toată echipa care se va dizolva o dată cu salutul final al lui Filip, lipsește directorul Răzvan Scorțea, care va asculta ultimul sunet al emisiei în studiourile de la Londra. De asemenea, mai lipsesc și nu vor mai veni niciodată Victor Bratu, diapărut prea tânăr într-un accident pe munte, Nae Bădulescu, până în ultimele zile a muncit Nae, și Gheorghe Malarciuc, corespondentul de la Chișinău care a transmis ultima depeșă de pe patul de spital în care avea să moară în aceeași zi.

Ora șapte. S-a încheiat ultimul buletin de știri al redacției BBC în limba română. Peste două ore se va mai emite de la Londra un scurt istoric al postului, din 1939 până în 2008, apoi pe frecvențele BBC se vor transmite numai programe în engleză.

“Aici, BBC. Toate cele bune”. Atât. O secundă mare, mare, de liniște. Apoi toată lumea începe să aplaude. Violeta Cincu, corespondenta de la Iași, stă nemișcată

pe un scaun și privește în gol. Ultima ei știre, despre inundații, n-a mai transmis-o pe calea obișnuită, a venit cu ea în buzunar și a editat-o în redacție.

Clipele de liniște le sparge chiar Filip Standavid. Iese din studioul de emisie și fuge direct pe balcon să fumeze. Ceva îl nemulțumește. “Am dat o bâlbă!”, se lamentează jurnalistul. “În loc de <<un urs a ucis un om în Brașov”, am zis <<un urs a găsit un om…>>, ceea ce, totuși, e adevărat. Mai rămânea să mai bag și Rusia în NATO și încheiam glorios”. Tatiana Niculescu-Bran, redactorul șef, care a stat cu el în studiou tot timpul, îl liniștește. “Bâlba asta nu va știrbi nimic din prestigiul BBC!” Și surâde îndoielnic.

Tatiana Niculescu își amintește că la Londra, la un curs unde mai erau ziariști din toate țările unde emitea BBC, li s-a cerut să deseneze, la propriu, pe tablă, portretul acultătorului de BBC, așa cum și-l imaginau cursanții. Ziariștii au desenat, au șters, au adăugat până, în final, a rămas un domn sobru, cu costum, cu pălărie, cam la 40 de ani. Un ins cu simțul umorului, capabil să primească în mod inteligent bâlba unui crainic emoționat.

La 7 și două minute, cei aproape 30 de ziariști adunați în redacție stau cu gențile pe umăr, stânjeniți, nu știu ce să facă, paralizați, parcă până atunci s-ar fi hrănit cu sunetele boxelor și deodată au rămas fără hrană. Trebuie să plece toți la o petrecere de adio, la parastas, zic ei. Tonul îl dă Valentin Panduru, regizorul de emisie. Vrea să se îmbete și a doua zi să zacă mahmur. Apoi se va apuca de învățat pentru carnetul de șofer, fiindcă până acum nu a avut timp. Ceilalți vor pleca în concediu cu banii primiți drept compensație de la BBC. După care se vor întoarce la radio, fiecare pe unde va găsi.

Unul câte unul, ies toți. Ultima iese Tatiana Niculescu. “Suntem obișnuiți cu aceste momente la radio, unde totul este profund efemer, tot ce faci la radio moare în clipa când s-a auzit”, spune ea. Rămane doar doamna Nutzi. În redacția pustie, telefoanele sună parcă la întrecere. Pentru prima oară, domnului de 40 de ani, cu costum și pălărie, nu-i răspunde nimeni la telefon.

 

 

Fără cenzură

Christian Mititelu povestește că în anii războiului George L. Campbell a fost supervizorul redacției românești. Cunoștea 64 de limbi, iar româna la perfecție, chiar corecta nuanțele traducerii. Era gata oricând să apese pe un buton și să întrerupă emisia dacă s-ar fi spus ceva nepotrivit la microfon. “Așa era în război. După aceea, butonul n-a mai fost folosit. În România, BBC a fost un post fără buton, cum se întâmplă o dată la o mie de ani”.

 

 

Găsiți aici o scurtă istorie a postului de radio BBC România, din 1939 până la amuțire: în 2008.