Petrica Pavel, asa cum l-a cunoscut toata lumea: tot timpul cu un aparat foto in mina

Nu l-am cunoscut pe fotograful Petrică Pavel. Nici măcar n-am auzit de el. Până în ziua când a murit. Atunci a scris cineva, nu mai știu cine, câteva rânduri pe un blog; ba nu: le-a plâns (rândurile), nu le-a scris. Pe la amiază, când am ajuns la redacție, se adunaseră destul de multe comentarii la acea postare. Anonimi și vedete deplângeau dispariția fulgerătoare… moartea nedreaptă… Din noianul de cuvinte obișnuite la asemenea moment, parcă mereu aceleași, (firesc, pentru că toți murim la fel: de tot), se contura un personaj fascinant. Liviu Avram, redactorul șef adjunct de la “Cotidianul”, mi-a arătat comentariile. Nici el nu știa cine fusese Petrică Pavel. Dar era curios. Din acea curiozitate, transmisă și mie dintr-o privire, s-a născut unul dintre reportajele de circumstanță — cele care se uită când încetează vibrația evenimentului care l-a generat: a doua zi. L-am uitat eu însumi. Și mi l-am reamintit azi, când Petrică Pavel ar fi împlinit 45 de ani.

Trei zile, până la înmormântare, am încercat să dezvelesc, din memoria prietenilor lui, portretul lui Petrică. A ieșit doar un crochiu cu linii tremurate, neglijente. Atât am putut face într-un timp atât de nemilos (și cu noi, cei vii). |nsă, mai mult decât scurtimea documentării, portretul a fost compromis de nemaiîntâlnita discreție a personajului. Am descoperit un bărbat sfios și cu bun simț, picat parcă din cer în lumea asta a presei, plină de bădărănie și venin. Era prieten cu buni prieteni de-ai mei — Ion Vaciu, Constantin Iftime —, dar eu nu știam de el. În marea lui discreție, nu trecea nici măcar prin vorbe de la un prieten la altul: parcă ai fi comis o violență să vorbești despre el. Asta m-a făcut să-l prețuiesc pe Petrică Pavel și să-mi pară rău că nu l-am cunoscut cât trăia — de câte ori oi fi trecut pe lângă el fără să-l fi băgat în seamă! Aș fi vrut să învăț de la el puțină modestie, delicatețe, blândețe, discreție.

***

La 16 ani, dupa ce a terminat clasa a zecea, Petrica a fugit de-acasa. Nu a plecat cum se pleaca. A fugit! Numai cu bani de tren in buzunar si cu un aparat de fotografiat la git, un Smena cumparat din banii cistigati cu uratul doi ani la rind. Aparatul, oricit de ieftin, era totusi cel mai de pret obiect din acea casa din care numai nevoile nu lipseau niciodata. Nici nu s-a mai uitat inapoi cind a parasit satul — Botesti, din judetul Vaslui —, la fel de sarac si astazi si fara orizont. Era in 1983. S-a oprit in Bucuresti. A facut o scoala profesionala si a devenit cizmar la o cooperativa mestesugareasca.

La priveghi, fratele lui mai mare, Constantin, de 58 de ani, povesteste ceea ce stiu toti oamenii din Botesti: ca, in acea perioada, Petrica a avut norocul sa-i faca o pereche de pantofi, la comanda, comentatorului sportiv Cristian Topescu. Multumit de pantofi, dar si impresionat de fotografiile alb-negru pe care i le aratase tinarul cizmar, Cristian Topescu l-a dus de mina la Scoala Populara de Arta sa invete temeinic fotografia, lansindu-l astfel intr-o cariera impresionanta. “Da, da, asa a fost!”, intaresc rudele, vorbind despre raposat în bătăile palide ale lumânărilor. Si ofteaza.

Cristian Topescu are alta varianta: “Nu l-am cunoscut pina sa devina fotograf. Ne intilneam la diverse evenimente, ne stringeam miinile, atit. Daca rudele lui spun asta, ca mi-a facut pantofi, inseamna ca inca din timpul vietii s-au creat legende in jurul lui. Cei de acasa, oameni simpli, le mai înfloreau. Stiau despre el ca era prieten – si era – cu vedete si cu personaje importante din politica si din afaceri.”

Mama lui Petrica stringe in brate fotografia fiului (Foto: V. Ilișoi)

Petrica Pavel a murit pe 20 februarie, la 40 de ani si 5 luni. Cancerul l-a doborit dintr-odată, parcă i-a dat un bobârnac. Petrică n-a fumat nici o tigara in viata lui si nici alcool nu bea. Prietenii spun ca munca l-a ucis, dar medicii oncologi nu-s asa de categorici. “De ce, de ce?”, se intreaba prietenii.

In ultimele zile de viata, cind el era in spital, din casa in care statea cu chirie au disparut aparatele de fotografiat, aparatura de studio si hard disk-urile cu arhiva lui de fotografii. In jurul acestei arhive se fac acum comentarii si clocesc asteptari de senzational. La urma urmei, Petrica Pavel era fotograful nelipsit de la nici un eveniment monden, cultural, politic, nimic nu se intampla departe de lumina blitului sau. Acolo se regasesc, asa cum i-a surprins Petrica in obiectiv, oameni de afaceri, artisti, atleti ai birfelor televizate, politicieni, monstri sacri sau vedete de carton, la ale caror petreceri private era invitat. Marcica Pavel, nepoata de frate a fotografului, stie ca arhiva se gaseste acum, cu tot ce mai era prin casa, plus masina Volkswagen Passat, la Neculai Pavel, alt frate de-ai lui Petrica. Petrica si Neculai nu prea se aveau ca fratii. De fapt, Petrica numai pe mama lui o vizita la tara, de doua ori pe an, ii cumpara porc la Craciun, ii trimitea bani; ii luase un telefon mobil ca sa o auda mai des; nimeni altcineva n-o mai suna pe batrana la acel telefon. Mai tinea legatura si cu o misterioasa sora vitrega din Basarabia. Neculai s-a mutat si el in Bucuresti si a inceput o afacere cu drujbe. Locuieste intr-o casoaie din centrul Bucurestiului. Dar n-a vrut sa-l ia in spatiu pe fratele mai mic. Petrica a murit chirias la straini si avind mutatia acasa la ziaristul Constantin Vaciu, unde figureaza, oficial, si studioul de fotografie infiintat in 2002.

Cine l-a cunoscut cu adevarat pe neobositul Petrica Pavel nu are de ce se teme ca ar putea aparea vreodata vreo fotografie compromitatoare. Petrica Pavel – si asta il face unic intre fotografii din presa noastra – nu ridica niciodata aparatul la ochi daca i s-ar fi intimplat sa vada o postura nepotrivita, din cele cautate cu disperare pentru primele pagini ale gazetelor de scandal. Pentru ca era un om bun, spun prietenii, si asta se vede si in pozele lui, unde personajele nu-s prinse din unghiuri dezavantajoase, nu ies cu degetul in nas, cu fetele schimonosite ori cu fustele ridicate. Iar daca din intimplare a prins asa ceva, cu siguranta a distrus acea poza cu mina lui.

Pentru fratele sau Constantin, om de de serviciu la primaria din Botesti, Petrica a fost cineva. Si ar fi fost cineva si daca ar fi ramas simplu cizmar in Bucuresti. Pentru ca e ceva sa pleci din Botesti si sa traiesti in Capitala. Pentru prietenii lui, el era cineva prin o seama de calitati ce l-au facut pe fotograful Paul Agarici, care i-a fost profesor la Scoala Populara de Arta, sa exclame: “Petrica era unic in Romania! Fotoreporterii sint eminamente inculti, nu stiu gramatica subtila a scrierii cu lumina – asta inseamna fotografia —, dar se cred toti geniali, cei mai buni din lume. Petrica nu citise nici o carte. I-am si zis: esti bita! Dar el a fost singurul dintre elevii mei, din ’77, de cind predau la Scoala Populara de Arta, care nu s-a amagit ca este mai mult decit ceea ce era. Facea poze la plesneala, ii mai si ieseau, dar le facea cu patos, era extraordinar. El nu ridea niciodata, nu plingea, el muncea! Era imposibil sa spui despre el ca nu are o fotografie cu cineva. Ii cereai una, iti dadea douazeci. N-a scos un album, n-a avut nici o expozitie, dar a devenit un fotograf important pentru ca el a iubit fotografia si pentru ca fotografia l-a acceptat pe el”.

Daca Petrica Pavel ar fi trait o mie de ani, o mie de ani nu s-ar fi scris un rind despre el. In primul rind, pentru ca fotograful de presa este de multe ori, la noi, un anonim. Se baga in fata, te calca pe degete, iti baga obiectivul in figura, il vezi la televizor cum zboara prin fata camerelor de televiziune, dar multi nu au nume, fiindca lumea nu citeste sub poze, scris cu litere marunte, cine le-a facut. Cei mai buni au o celebritate care nu razbate departe de breasla. Moartea lui insa a secatuit vina lirica a prietenilor care i-au deplins, pe Internet, sfirsitul nedrept. Deodata s-a descoperit ca Petrica era “o stare care te cuprindea, te invaluia de peste tot”, cum spune Anton Fabian, unul dintre tinerii pe care Petrica i-a invatat sa fotografieze. Era un om, unul discret ca o soapta. “Era singurul care iti cerea voie sa te fotografieze”, isi aminteste Ioana Basescu, fiica cea mare a presedintelui. “Eu sint un fotograf amator, nu-s in masura sa judec calitatea artei sale, dar despre Petrica Pavel, ca om, pot spune ca nu veti gasi pe nimeni care sa spuna o vorba rea despre el.”

Cind ii vedeai fata aceea blinda, te asezai cuminte in fata obiectivului, el iti facea o poza si ti-o dadea dupa aceea si multi au cea mai buna poza a lor de la Petrica, poza aceea pe care o dai si altora cind iti cere cineva o poza.

Cu aceeasi privire sincera si cu acelasi zimbet ii cucerea si pe straini, desi nu vorbea nici o limba straina, spune si prietenul lui, Constantin Vaciu. Nu exista produs in tara asta, de la detergent la masinile Logan, sa se fi lansat fara el, sa nu aiba cataloage facute de el, si toti strainii din aceste mari firme ii pozau cu placere, fugind de biziitul altor fotografi.

Petrica Pavel era un optimist. In spital, numai el nu credea ca va muri. Chiar si-a comandat, in ultimele zile, un obiectiv Nikon si l-a platit anticipat. 45 de milioane. Obiectivul a ajuns la magazin a doua zi dupa moartea lui. Planuia sa se si casatoreasca tot atunci, in spital. Cu Ioana Mihalache, femeia care i-a fost alaturi in ultimii ani. “Nu-l interesa decit fotografia, spune Ioana. Era un autodidact. Citea numai carti de specialitate. In ultimul timp s-a aratat interesat si de familie, mai ales dupa ce am pierdut o sarcina… Ne-am fi casatorit cind era el in spital, dar nu mai gasea actele de divort… El a mai fost casatorit, citeva luni a durat, pe la 20 de ani, cind lucra la cizmarie si facea poze la nunti si la inmormintari.”

Acelasi optimism l-a facut sa-l incurajeze pe Florin Vochin, fiul mecanicului auto care ii repara Oltcitul, ca intr-o buna zi va merge pe picioarele lui, nu in carucior. “Nu accepta ca sint paralizat pe viata, spune Florin Vochin. Imi zicea ca o sa ma fac bine. Venea cu Oltcitul lui, ma lua cu tot cu carucior si ma ducea la toate concertele unde facea el poze, imi facea rost de loc in fata, apoi ma aducea acasa.”

In sicriu i-a fost pus alaturi un aparat de fotografiat. Unul dintre multele pentru care si-a cheltuit toti banii. A fost singurul aparat de fotografiat profesionist la inmormintarea celui care a trait pentru fotografie. Nici unul dintre prietenii lui n-a vrut sa-l pastreze in memorie altfel decit il stia din viata.

(“Cotidianul”, 24 februarie 2008)

Articolul are 4 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *