Deci

omniscientDeci apare românul la televizor. Parlamentar, analist, mic funcționar printr-o obscură debara administrativă, ieșit în față cu prilejul vreunui incendiu, reporter, protagonist al vreunei nefăcute, ministru sau simplu cetățean ieșit pentru o clipă din balta anonimatului ca să tragă o gură de aer pe micul ecran, deci orice-ar fi el și despre orice s-ar discuta, românul își potrivește mai întâi o mină de solomonar, își lustruiește cu un hârâit bemolii ruginiți din gâtlej și începe: „Deci pe mine mă cheamă… deci așa și pe dincolo… deci eu cred că…“. De zeci de ori „deci“.

Deci am avut răbdarea imbecilă de a urmări cam de câte ori înșurubează fratele meu român un „deci“ în capul frazei când vorbește liber la televizor și m-a apucat un râs dement. Deci cam toți dau cep frazei cu această obsedantă conjuncție. Cumva mai rar acum… pentru că au apărut alte mode proaste în vorbire… dar îmi amintesc de niște vremuri crunte de „deciuială“ și mă ia retroactiv cu frig.

Deci ce-o fi oare cu acest „deci“? – m-am întrebat. Și n-am găsit niciun răspuns. M-am canonit o noapte întreagă degeaba. Am antrenat în iureșul neliniștilor mele și câțiva pensionari de la mine din bloc; oamenii ăștia știu totul, mai ales ce se întâmplă în bloc, au o explicație pentru ce, dar, din păcate, nu și pentru „deci“. Până la urmă am înnebunit toți. Dimineața, doamna Sofia, femeia de serviciu, ne-a găsit pe toți dându-ne cu capul de pereți și repetând în cor: „Deci, deci, deci, deci…“.

Deci ce-i cu „deci“?

În primul rând „deci“ enervează că e pus în capul frazei, când ar trebui implantat hăt încolo, ca moț introductiv al unei subordonate concluzive. Hai să zicem că lumea nu se omoară cu gramatica: înjură fără cratimă, încarcă mai multe persoane în carul unui verb la singular, cultivă anacolutul, se exprimă doar în propoziții simple… Dar parcă nu „agramaticismul“ ar fi mama născătoare de „deci“. Deci înseamnă că altul ar fi motivul iritării mele când mi se dă cu „deci“ în cap. Deci care?

Din bătaia cu fruntea de perete a țâșnit o scânteie ce m-a iluminat: deci „deci“ nu vine doar din proasta folosire a limbii, ci este un automatism verbal izvorât din subconștient, din impresia vorbitorilor că știu totul. Românii care vorbesc la televizor se pricep la toate. Toți au supt la țâța omniscienței. Orice i-ai întreba, ei vor trânti cu seninătate o banalitate (să fie bine, să urmăm modelul european, e bine că-i închidem pe corupți, dar să recuperăm și prejudiciul etc.) cu aerul că emit cine știe ce adevăruri fundamentale. Atoateștiutori fiind, ei încep direct cu concluzia, n-au nevoie să mai parcurgă și drumul demonstrației. Raționamentul e instantaneu și infailibil. Deci pot începe „cu deci“.

Deci asta e explicația mea. Dacă are cineva altă părere, să fie sănătos. Deci deci!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *