Tiberiu Lovin pedalează dezamăgitor pe bicicleta unui prieten care l-a dezamăgit în presă

 L-am dezamăgit pe prietenul meu Tiberiu Lovin. E grav când îți dezamăgești prietenii dintr-un motiv sau altul. E și mai grav însă când dezamăgirea lor nu are niciun motiv. Țin mult la Tiberiu, o dată chiar l-am lăsat să se urce pe bicicleta mea. Îl admir și îl invidiez. Cum n-am prieteni de pierdut și cum în discuție e o chestiune de presă, încerc să remediez aici jocul de neînțelegeri și dezamăgiri dintre mine și reputatul jurnalist, a cărui încruntare de sprânceană îi face pe mulți să tresară.

Tiberiu Lovin îi ia fața lui Viorel Ilișoi


Într-o zi am scris o “Scrisoare către fiica mea” și i-am adresat-o în “Jurnalul Național” (e important să precizez unde am publicat-o). În scrisoare îi zic niște chestii fiică-mii, cu ricoșeu spre generația tânără, ideea principală fiind asta: fata tatii, eu și generația mea am cam băgat căruța în șanț. Atât am putut noi să facem! Și Tiberiu Lovin e de acord, aici, cu mine, admite că scrisoarea mea “conține multe adevăruri despre speranțele spulberate în cei 22 de ani, în care noi am îmbătrânit aproape degeaba, lăsând o mafie politică să ne răpească libertatea câștigată în ’89″. Multe adevăruri, adică nu toate. El fiind cel care stabilește adevărurile.

Mai departe, încerc să-i predau ștafeta fiicei mele – și încă mai stau cu mână întinsă: ia înhamă-te tu cu leatul tău și duceți-o, căruța, frumușel, pe axul principal al drumului – cum ar zice unii reporteri concreți, nu virtuali. Faceți-vă voi o țară mișto, cum v-ar plăcea vouă să fie, că al vostru e viitorul. Noi ne-am cam mâncat mălaiul! – oho, și cât mălai au păpat unii! Dar, dragii tatii, nu urmați pilda firoscosului Brucan, aceea cu Moise, care și-a învârtit poporul prin deșert 40 de ani, până au murit toți cei ce cunoscuseră sclavia, ca să întemeieze o țară a oamenilor liberi. Nu ne dați la o parte, ci sprijiniți-vă pe noi. Treceți voi în față! Iar noi, ca niște scutieri devotați, vom fi mereu în spate să încasăm în locul vostru coate și bastoane. Ce frumos!

Chiar și la a doua privire chestia asta cu scutierul seamănă cumva cu o figură de stil, dar sensul figurat i-a scăpat lui Tiberiu Lovin. El a luat-o literă cu literă și  asta i-a produs o dezamăgire pe care s-a simțit dator să o consemneze, cu mare audiență, în textul intitulat, la fel de neinspirat ca al meu, “1.573 de zile, presa politizată și trei autori de top”. Prietenul meu este și el tată de fată, cum se spune, și are și el niște sfaturi pentru micuță. Adică sfaturile mele pentru fata mea nu sunt bune. Sunt bune sfaturile lui pentru fata lui. Parcă-l și văd reproșându-mi amical pe sub cozorocul șepcii: “Aidi, băi, ce fel de babac ești s-o bagi pe fii-ta la înaintare?”

Dar nu, dezamăgirea lui nu se leagă de lașitatea mea sau de felul denaturat în care îmi exercit tătânatul (vei spune, dragul meu prieten, că nu există cuvântul ăsta, dar, dacă te mai uiți o dată, vei vedea că există: tocmai l-ai citit a doua oară). Decepția lui vine mai la vale. Prietenul meu, fost pugilist, de a cărui mânie e bine să te ferești, îmi arde un argument la ficați chiar în ultima rundă: “Este de necontestat ce zice autorul și ar fi fost un mesaj perfect dacă n-ar fi conținut ultima parte”. Ultima parte, adică aceea cu ieșitul în stradă, dacă e nevoie, ca să-ți aperi drepturile. Ceea ce lui Tiberiu Lovin i se pare că “e puțin cam mult”. De-acum la el mă voi duce cu textele de câte ori mă vor mai chinui îndoielile estetice, acele cumplite îndoieli care îmi mănâncă sufletul. Fiindcă prietenul meu știe nu doar ce e adevărat și ce nu e adevărat, el știe și cum arată perfecțiunea. Iată-l cum îndepărtează surplusul, imperfecțiunea, dintr-o mișcare, cum ar tăia cu satârul coada unui pește.

De fapt, ce vrea prietenul meu să spună? Cu ce l-am dezamăgit?

Răspunsul e sugerat în titlu (“presă politică”) și ascuns dibaci într-o frază de o strălucită ambiguitate: “Doar că și lui îi este greu, ca tuturor, cred, și atunci a conceput o scrisoare către fiica lui”. Nu se înțelege dacă am conceput scrisoarea asta asta fiindcă mi-e greu și mie, ca simplu cetățean, să mă mai las ciuruit, un fleac! Sau dacă nu cumva mi-e greu și mie pe criza asta, ca atâtor ziariști, și atunci, hai să scriu eu scrisoare ca să mai fac un ban! Se înțelege, o scrisoare pe placul patronului. Și o și public în ziarul lui – ca să scutesc banii de timbru. Dezamăgirea lui Tiberiovin este că eu, prietenul lui, m-am vândut! Că m-am înscris în linia politică pe care “Jurnalul Național” o afișează ferm. Că nu mai sunt imparțial, ca tot românul, mai ales cel jurnalist. Aici nu pot decât să-l îmbrățișez pe bunul meu prieten și să îi mulțumesc sincer că e îngrijorat nu de mărunțișurile existenței mele, ci de sănătatea morală a mea și a presei românești. Ceea ce mă preocupă și pe mine în particular.

Puținii cititori care au urmărit prea puținele texte publicate de mine în “Jurnalul Național”, (dar și în “Cotidianul”), au putut observa că nu mi-am băgat niciodată penița în călimara politicii, ca să zic așa, deși nu cu o călimară e comparată politica în mod curent. Nu mi-a plăcut cucoana asta, nu i-am înțeles fasoanele și intrigile. M-am ținut aproape de realitățile care m-au mișcat în primul rând pe mine și din care am putut scoate o fărâmă de viață. Apoi, nu am scris texte de opinie explicită.  Sunt atâția scamatori care jonglează cu opinii în circul presei noastre de azi. Orice prostie ar scoate pe gură, au scuza că asta e părerea lor. Asta nu înseamnă că nu am și eu opinie. E ascunsă în țesătura reportajelor.

Aici vine întrebarea grea. Reporterul are, sau n-are dreptul la opinie? Prietenii mei mai tineri, unși cu deontologie și între degetele de la picioare, îmi spun că datoria reporterului este să relateze obiectiv. Asta sună atât de frumos, dar cred că nu există decât în manualele de jurnalism și în mitologia presei. În realitate nu se găsește atâta obiectivitate, încât să-l satisfacă și pe Tiberiu Lovin.

Când au început protestele în Piața Universității, m-am dus și eu acolo. Aproape în fiecare seară. Mi-am ascuns legitimația de ziarist și am strigat și eu laolaltă cu ceilalți. N-am avut nicio clipă dileme deontologice. Eram acolo ca simplu cetățean, nu ca ziarist. Pentru că mă interesează ce se întâmplă în țara în care eu trăiesc scriind la ziar. Că dacă, Doamne, ferește, n-o să se mai poată scrie așa cum cred eu că e bine să se scrie? Nu trebuie ca eu, cetățeanul, să apăr interesele ziaristului? Inclusiv pe ale reporterului virtual Tiberiu Lovin, pe care ACTA, de exemplu, s-ar putea să-l deranjeze mai mult decât alunecarea mea din foișorul obiectivității. În Piață s-a strigat și pentru libertatea de exprimare. O să mă mai duc și-o să răgușesc  cerând drepturi și pentru Tiberiu Lovin. Cu fiică-mea la braț. Că așa înțeleg eu să procedez.

Când redacția mi-a cerut să relatez despre ce se întâmplă în Piața Universității, gata, mi-am pus legitimația la vedere, am făcut ciocul mic și am căscat ochii mari. Am încercat cât am putut să redau faptele fără părtinire. Am scris “O revoluție mică, ultracentrală”, un text care, spun unii, curge contra curentului generat de “Jurnalul Național”. A apărut exact așa cum l-am scris, nu i s-a clintit o virgulă. Pe urmă am scris “Poa' să ningă, poa' să plouă, noi vrem guvernare nouă”, de data asta într-un ton jucăuș-ironic. Și s-a publicat și ăsta. Amândouă articolele mi-au fost cerute de redactorul-șef Valentin Zaschievici. Nici la primul, nici la al doilea nu mi-a transmis și indicații de regie. Niciodată, dar absolut niciodată de când sunt la “Jurnalul Național” nu mi-a cerut nimeni să scriu într-un anume fel, nu mi s-a dat direcția.

Are ziarul o direcție politică și are și semnături care susțin direcția asta? Da. Se vede cu ochiul liber – e un șablon enervant, dar îl păstrez pentru particula “liber”. Înseamnă că sunt acolo niște oameni care scriu astfel pentru că așa cred sau pentru că așa li se cere. Toată presa e împărțită, cum, la fel, e împărțită și toată țara. Oi fi eu așa, mai norocos, de nu m-a pus mogulul să-i bag bețe în timonă lui Băsescu. Dacă mi-ar cere, nu știu ce aș face, zău. Dacă prietenul meu nu mă va lua la saitul lui să scriu în deplină libertate de conștiință, probabil că aș înghiți și aș scrie după dictare. Sau aș crăpa dracului de inimă rea, că am început de câțiva ani să iubesc meseria asta ca pe-o femeie și n-aș rezista s-o scot eu însumi la produs pe centură. Dar uite că nu mi-a cerut mogulul asta, nici măcar nu mi-a sugerat. Nici direct, nici prin interpuși. Nu l-am văzut vreodată pe Dan Voiculescu. Degeaba am scris că îmi doresc să beau o cafea cu el, ca să văd și eu cum arată un mogul de aproape. Tot Tiberiu Lovin e cel care a avut privilegiul ăsta. Încă un motiv să-l invidiez. Lovine, ce-ți mai place să bei cafele cu mogulii!

“Scrisoarea către fiica mea“, care l-a dezamăgit pe bunul meu prieten, am scris-o pentru că așa am simțit eu, cum am crezut eu. Sunt gânduri mestecate pe fugă în Piața Universității, printre protestatari, suprapuse peste îngrijorări mai vechi în legătură cu viitorul copilului meu. Mă gândeam s-o public pe blogul ActiveWatch, alături de alte scăpări cvasi-jurnalistice ale Bătrânului Zețar. Când aproape s-o termin, m-am lăudat cu ea unui alt bun prieten, Valentin Zaschievici. I-a plăcut. “E mișto. Dă-mi-o s-o bag în ziar!”, a zis Zass. Cum să-l refuz? “Bag-o, Înălțate! E ceva personal, dar… Bag-o, să circule!”  Și a apărut în “Jurnalul Național”, foarte bine că a apărut, și l-a dezamăgit pe Tiberiu Lovin.

Cred până la ultimul cuvânt tot ce am scris acolo, cred și în spațiile dintre cuvinte. Că scrisoarea s-a potrivit perfect pe linia ziarului, asta e o întâmplare. Unora le place, altora nu. Pe unii îi încurajează, pe alții îi lasă reci. Pe Tibi l-a dezamăgit. Și a scris, cu tristețe, pe saitul lui. Ce bine că mai poate face asta!

 

 

zp8497586rq

Articolul are 10 comentarii

  1. E interesant jocul dintre voi – ca un tango. O relaţie interesantă. Dar, dincolo de asta, eu înţeleg că totul se reduce la o dispută legată de atitudinea pro sau contra protestelor.
    Iar dacă finalul scrisorii l-a dezamăgit pe Lovin, finalul acestei “explicaţii” este adevărul însuşi: miza e libertatea cuvîntului.

  2. Foarte tare replica ta. Asemeni upercutului dat de Gati lui Doroftei direct in ficat, upercut care m-a durut chiar si pe mine, spectator la tv.
    Totusi, cred ca reactia intarziata a lui Lovin e doar pentru trafic. Parerea mea.

  3. si zici ca esti tare ingrijorat viorele ca libertatea de exprimare ti-a fost sau iti va fi ingradita rau?cata ipocrizie..mai bine spune-ne cat a fost in trust prima de participare la mega mitingul din piata universitatii pe care l-a intretinut antena3 cu toate fortele altfel se stingea dupa 2 , 3 zile..penibililor

  4. Scrisoarea aia e foarte frumoasa, la fel si raspunsul asta. Cred ca e mare bai acum, toti cadem in capcana asta si punem stampile: ala e “al lui Voiculescu”, ala “al lui Vantu” etc. De fapt, poti sa citesti sau sa te uiti in urma la ce au scris si au facut niste ziaristi si te prinzi ca sunt si unii cumparati, si unii care nu s-au dat cu nimeni, altii care cred cu tarie, pana la fanatism, in oameni politici, fara a fi fost cumparati. Intre astia, pe Ilisoi l-as banui cel mai putin de orice afiliere. Indiferent unde s-ar duce sa scrie. Il cunosc foarte putin, il citesc cat pot de mult. Stiu ca generatia tanara de jurnalisti (DOR) nu il agreeaza, ca nu scrie in canoane, dar scrie frumos, cu talent si, la finalul articolelor, ma intorc la intrebari pe care mi le pun de ani de zile. Cel putin mie asta mi se intampla. L-am vazut pe Ilisoi in Piata Universitatii si m-am bucurat. Pur si simplu, dupa cate texte i-am citit, m-am simtit mai bine sa-l stiu acolo cu noi. Chapeau 🙂

  5. Deazmagirea din tonul amandurora nu face decat sa intareasca o prietenie puternica. Altfel, indiferenta si implicit atitudinea raufactaore pe care ar declansa-o aceasta ar fi si mai neproductiva si ar leza o astfel de relatie. Apreciez talentul, sinceritatea si implicarea voastra, dialogul maieutic, care reprezinta prelungirile si efectele deconstructiei acestei societati, a presei care cade implacabil si ma bucura faptul ca va pasa, ca nu stati deoparte, ca noi toti dealtfel. Voi organiza un simpozion despre problemele actuale ale jurnalismului (nu stiu, probabil prin martie) si mi-ar placea foarte mult sa acceptati invitatia de a fi impreuna.
    Sunteti, dle Viorel Ilisoi, o locomotiva noua, sanatoasa, iar multi dintre noi au nevoie de aer proaspat. Cu bine!

  6. @felix motanu m-am umplut de bani. am fost platit la minut pentru stat in piata universitatii si la litera pentru articole. vocalele mi-au fost platite dublu, am capatat ceva si pentru semnele de punctuatie; precum vezi, abunda in text.

  7. ca să fiu sinceră, în analiza unei dispute de a fi sau a nu fi și a ieși sau a nu ieși în stradă, cel mai bine m-am simțit reprezentată de următorul text din presa românească, acesta:
    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11253026-nu-multumesc.htm
    Din mai multe motive, dar cel mai important dintre ele este că într-o formă sau alta militează pentru constructiv în detrimentul destructivului. 🙂
    în rest, găsesc exercițiul de a opina dintre doi buni jurnaliști unul nu doar bun, ci și necesar pentru niște mecanisme funcționale în media.

  8. Habar n-am cum de mi-am amintit de textul asta…. Poate ca imaginea postata de Tiberiu Lovin pe Facebook mi-a declansat aceasta amintire.

    Imagine in care este el alaturi de Voiculescu (era sa zic felix motanul, dar se puteau naste confuzii).

    M-a surprins (nu doar ipostaza, ci) mai ales privirea lui Tiberiu Lovin, umeda de fericire.
    Probabil interpretez eu gresit, dar asa o privire pierduta de fericire (emotie) n-am vazut decat intr-un loc. La miri, la Starea Civila.
    ….doar ca acea privire avea sa treaca, probabil, repede…. :)) :))

    Nu stiu la Lovin cat dureaza starea asta…..

    C.L.

  9. Chiar daca pare sa fie doar o facatura, poate exprima o dorinta (constienta sau nu).
    Nu poate oricine sa-si asocieze imaginea cu felix, chiar si numai de dragul unei glume….
    Oricum, pozele sunt bine alese: sugestive.
    Iar produsul rezultat- excelent!!!

    Buna imagine, buna gluma, bun jurnalist. In ton cu presa romaneasca de azi. Si cu moguilii ei. :))

Comentariile au fost inchise.