Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dreptul la imagine. Până în toamna lui 2008, când un cioban mi-a atras atenția asupra acestui drept fundamental cu ajutorul unei bâte de o excepțională valoare artistică și etnografică.

Eram pe un munte din Harghita, în sălbăticie, mă documentam pentru un reportaj despre cea mai modernă stână din România, făcută pe bani europeni. La stâna aia se sfârșea domnia milenară a păduchilor și a bălegarului și începea epoca oieritului aseptic. Îmi cumpărasem de curând o cameră video pentru începători nehotărâți, ieftină, din aia de ținut în pumn, un fel de șaorma cu lentilă, și devenisem din prima zi sclavul ei. Întâi: fiindcă-mi plăcea să mă joc, s-o descopăr, apoi: fiindcă, neștiind în ce mă bag, am luat-o cu cardul de credit, mai plătesc și astăzi rate, comisioane, dobânzi, taxe, asigurări. Acum a devenit așa de prețioasă, încât nici nu mai contează că are o rezoluție de doar câțiva kilobiți, obțin rezultate mai bune filmând cu un borcan.

Așadar, urcam pe munte spre stână. M-am oprit să-mi mai trag sufletul, că era mai greu să-l împing la deal. Am scos camera ca să mai butonez, să mai învăț câte ceva. Era liniște, se auzea cum sfârâie hard-diskul în burta camerei. Ciuguleam, cadru cu cadru, frumusețea tragică a ultimilor copaci rămași netăiați pe coastă. Eram doar eu și muntele, cerul deasupra și șoferul mai la vale, vrăjit și el de peisaj.

Deodată, în timp ce trăgeam pădurea mai spre mine, apăsând pe zoom, am văzut cum crește pe LCD o lighioană ciudată. Stătea la pândă în tufiș, sprijinită în coadă. O coadă scurtă și groasă, ca de castor. Dar nu era castor. După câteva secunde și-a lepădat coada în iarbă ca o șopârlă. Dar nu era șopârlă. Apoi a început să molfăie un smoc de iarbă, ca un cal, dar nu era cal. Nu distingeam bine ce era acolo. Am apropiat mai mult. Și atunci mi-am dat seama că fusesem martor la o defecare mioritică! Animalul era un om care îngrășa tufișul. Un român frate cu codrul. S-a ridicat să-și lege brăcinarii și m-a văzut. A pornit ca din tun spre mine cu pantalonii într-o mână, cu bâta în cealaltă. Venea val-vârtej și striga: “De ce mă filmezi, bă? Mi-ai cerut acordul? Cine ți-a dat voie să îmi folosești imaginea?”

M-au surprins la el asperitățile neologistice și agerimea vederii. Își dăduse seama dintr-o ochire, de la cincizeci de metri, că țin în palmă o cameră video, cu toate că nu era mai mare decât un săpun. Părea familiarizat mai mult cu aparatura video, decât decât cu săpunul. Dar nu era momentul să mă minunez.  Ciobanul făcea găuri în cer cu bâta, așa de furios o agita, urla întruna că de ce-l filmez, cine mi-a permis? “Păi… cui să-i cer voie? Nici nu te-am văzut, domnule. Eu filmam patria și dumneata erai acolo, murdăreai flora… Și mi-ai apărut în obiectiv”. “Dă să văd ce ai filmat. Șterge ce ai filmat. Am dreptul la imagine!”

Primul impuls a fost să-i spun că am și eu drepturi de proprietate intelectuală, na!, de ce să șterg ce am filmat?, dar mi s-a părut nepotrivit să intru într-o polemică de idei și de principii, în vârful muntelui, cu un preopinent mânios ce se baza pe un argument de frasin, cu măciulie. “Șterge, că-ți sparg aparatul cu boata!” “Dar ce boată frumoasă ai! E ornamentată în stil tradițional cu motive florale, geometrice și zoomorfe”, am încercat eu să-l îmbunez, dar el nu și nu, să șterg filmul, altfel îmi face camera praf, ca în străvechea doină ciobănească: “Din codru rup o rămurea/ Să sparg un handycam cu ea./ Da’ pot și codrul tot să-l rup,/ Că procurorul îmi dă N.U.P.”. Am zis: “Bine, șterg filmarea, dar nu pentru că insiști dumneata, ci pentru că, din păcate, nu are niciun fel de valoare artistică”. Menu – Erase – Erase selected – Sure? – Yes. “Așa. Că dacă nu, îți sparg aparatul și te dau și-n judecată”.

Amenințarea cu procesul m-a îngrijorat, am început să-mi fac fel de fel de gânduri, să întorc problema pe toate părțile. Muntele ăsta e un loc public? Am voie să filmez aici? Nu știu nici dacă există vreo lege, eventual una scrisă pe înțelesul meu, care să reglementeze cum e cu filmatul, fotografiatul în locurile publice, cine și pe cine are dreptul să filmeze și cum pot fi folosite imaginile respective – filme sau fotografii. Dar și portrete, caricaturi, crochiuri, în cazul în care prefer să imortalizez pe hârtie fragmente din realitate, pentru că și acestea preiau imaginea unei proprietăți sau a figurii cuiva. Știu de o decizie a CNA, 80/2002, dar aia e pentru radio și televiziune. Eu lucrez la un ziar. Nu există un Consiliu Național al Ziarelor care să fi emis o normă cu valoare de lege. Dar dacă n-aș fi nici ziarist, ci un simplu turist?

În decizia CNA, la art. 15. 1, zice că “orice persoană are dreptul la respectarea intimității în moment dificile, precum o pierdere ireparabilă sau o nenorocire”. În mod vădit eu i-am încălcat intimitatea ciobanului. Dar nu știam despre prezența lui în tufiș, nu am avut intenția să-l filmez. La fel de evident e că l-am surprins într-un moment dificil, omul e constipat, vai de el! Prezintă fapta lui interes public? Poate doar pentru o anumită categorie de persoane. Dreptul persoanei la propria imagine se referă la imaginea sa în tot, sau anumite părți pot ieși de sub incidența legii? Fiindcă mie nu mi se pare, îmi ziceam, că posteriorul ciobanului este imaginea lui, că îl reprezintă. Mai curând bâta îl reprezintă. Bun, am filmat. Dar nu aș folosi niciodată imaginea. Nu are încărcătură informațională. Ar putea fi salvată, la limită, de niște conotații economice: efectivele de ovine se reduc de la an la an și, iată, ciobanii noștri, rămași fără turme, își scot hemoroizii la păscut. Dar e prea vulgar! E interzis să filmezi o persoană fără acordul ei, sau caracterul ilicit se referă doar la publicarea imaginii fară acordul persoanei? Dacă n-aș fi pe munte, ci pe o stradă în București? Încerc să filmez un melc târându-se pe lângă un minister și o mulțime de trecători îmi intră în cadru. Trebuie să obțin acordul fiecăruia? Sau să opresc circulația?

Cu cât mă adânceam în speculații, cu atât înțelegeam mai puțin din situația în care mă aflam. Nedumerirea mea a sporit la întoarcerea în București. Voiam să scriu un reportaj despre capodoperele de sculptură din cimitire. Mă plimbam pe aleile cimitirului “Reînvierea”, o denumire care poate induce în eroare. Uitându-mă după opere de artă, nici nu mi-am dat seama când am nimerit în toiul unei înmormântări. Mortul stătea întins pe năsălie în mijlocul aleii. În jurul lui, zeci de oameni tropăiau și chiuiau printre morminte. O stație de amplificare monstruoasă urla de scula morții din somn. Două cădelnițe uriașe împrăștiau peste îndurerata adunare fum de mangal și miros de mici. O masă uriașă stătea să se rupă sub purcei și pui fripți. Psalmiștii cântau din gură și din instrumente electrice. Un preot în veșminte civile, dat cu unsoare pe cap, ținea o predică la microfon: “Pentru fratele Vali, ieșit special din pârnaie pentru acest trist eveniment, melodia următoare!”. Unul se cocoțase pe un jeep și zvârlea cu bani în mulțime, pomană de sufletul mortului.

N-am rezistat tentației și am ridicat aparatul de fotografiat. N-am apucat să-l duc la ochi, că finanțistul de pe jeep a început să țipe la mine: “Bhăi, cine ești, bhăi? De ce phozezi aici? Cine ți-a phermis?” Imediat au sărit pe mine ciocli și bocitoare, mi-au smuls camera foto de la gât. Cică n-am voie să pozez acolo, e o înmormântare privată. Deci înmormântare era! “Dar n-am pozat nimic!”, am strigat. N-au vrut să-mi mai dea camera. Doi găligani îndoliați m-au luat pe sus și m-au zvârlit afară din cimitir.

La poartă erau vreo zece malaci de la o firmă de pază și tot pe atâția polițiști care încercau să păstreze ordinea. Nu m-a băgat niciunul în seamă. Am sunat la redacție, am făcut rost imediat de numărul directorului de la Administrația Cimitirelor. M-am prezentat, ziaristu’ lu’ pește, i-am spus ce balamuc e acolo, că rudele defunctului au ocupat cimitirul și nu mai dau voie și altora să intre ca să aprindă o lumânare la căpătâiul celor dragi – da, chiar așa i-am zis – , că am fost tâlhărit, iar oamenii de ordine și toți angajații cimitirului sunt de partea tâlharilor, fac sluj în fața lor. Mi-a zis, încurcat, că nu e voie să fotografiez în cimitir, îmi trebuie aprobare de la Administrație. Chiar nu știam asta. O să trimit o cerere cu ștampila redacției. Dar până atunci cum rămâne cu tâlhăria, cu camera foto? A zis că încearcă el să rezolve cumva… Simțeam că-i tremurau izmenele de frică.

După o oră m-a sunat directorul: du-te și-ți ia aparatul de la administratorul cimitirului. Îndoliații erau în birou, tolăniți pe scaune, iar administratorul stătea în picioare și le aprindea țigările. În urma mea, unul puternic și amărui a blocat ușa cu pieptul lui aurit.

“Deci ești ziarist, bhă?”, m-a luat în primire domnul care zvârlea cu bani de pe jeep. “De la ce ziar? Cine the-a thrimis aici?” Eram sechestrat și interogat de niște persoane private, în cimitir, domeniu public, iar polițiștii și angajații Primăriei asistau la scenă muți și nemișcați, numai nu se ploconeau în genunchi. N-aveam de la cine aștepta ajutor. Rușine!  Am tăcut și am înghițit. Nu voiam decât camera. Mi-au dat-o după câteva minute de înjurături, grohăieli, sfârcâieli. Cardul era gol. Nu făcusem nici o poză la nunta lor, înmormântare, ce-o fi fost. De ce îmi șterseseră pozele? “Ch-așa vrea mușchii mei! Am dhreptul la imagine!”, mi-a răspuns acea persoană, acel cetățean, acel domn, acel bărbat, că altfel nu pot să-i zic, care ținea cimitirul sub talpă, cu vii și cu morți. Nu i-am negat dreptul la imagine, dar nu și asupra imaginilor mele, pozele din cimitir. El mi le-a șters pe toate. Era evident o interpretare abuzivă a dreptului la imagine.

Când am filmat în cimitrul “Sfânta Vineri” pentru documentarul “Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi”, nu m-au lăsat să scot aparatul în cimitir, chiar dacă eram însoțit de fiul cântăreței, cel care deținea locul de veci și se îngrijea de mormânt, depunea în fiecare duminică flori la căpătâiul mamei sale trecute în neființă  – da, așa, în acest jargon funerar m-am adresat din nou directorului Cimitirelor, alt director, când au venit antifilmicii, drept-la-imaginiștii și m-au săltat. Încălcasem dreptul la imagine al unor persoane care nu apăreau în imagine. Iar jeep, iar zornăit de lanțuri de aur, iar confiscarea aparatului. Am sunat la redactie, redactorul șef Valentin Zaschievici a început să dea telefoane pe la Primărie, la Poliție, la prieteni. L-am sunat și pe un senator de Botoșani, prieten de-al meu, i-am spus cum, în baza dreptului la imagine, mi s-au confiscat o cameră video și un aparat foto în timp ce filmam o proprietate privată în prezența și cu acordul proprietarului. Senatorul, un pic mahmur după o nuntă și bucuros să mă audă, a zis că face scandal, sună la ambasada Americii. Era cât pe ce să izbucnească un scandal diplomatic, când o băbuță, vecină de-ale mele din Militari, a trecut pe lângă mine. M-a văzut cătrănit și flancat de doi, (doi și-atât), m-a întrebat ce-am pățit. “Mamă Aurica, adică îl cunoști pe ăsta?”, au întrebat paznicii mei și ai drepturilor fundamentale ale omului. “Da, a zis bătrânica, e vecinul meu, un domn tare de treabă, foarte politicos, toată ziua merge cu bicicleta și face poze prin oraș, e cu întreținerea la zi”. “Daaa?”, s-au mirat gealații. Mama Aurica mi s-a părut mai tare decât ambasadorul Americii! Și mi-au dat sculele înapoi, m-au lăsat să filmez, sub supraveghere, doar la mormântul Mariei Lătărețu, ca să nu încalc cu voie sau fără de voie dreptul la imagine al altor morți. Pentru că în lege, unde se vorbește de dreptul persoanei la propria imagine, nu se precizează dacă e vorba de o persoană care este sau una care nu mai este.

Am observat că toate cimitirele din București în care am fotografiat după aceea, cu aprobări în regulă, erau luate în stăpânire de asemenea cetățeni, că altfel nu le pot spune, cu niște păreri dezastruos de originale despre dreptul la imagine.

Nici armata nu e mai instruită la capitolul ăsta. Doi caporali au alergat după bicicleta mea până aproape să le crape bojocii când am trecut prin fața unității militare cu aparatul foto la gât. Eram pe Șoseaua Antiaeriană, la marginea Bucureștiului, o zonă cu multe cazărmi, una lângă alta, multe rămase pustii după desființarea valizelor de lemn. Nici n-aveam de gând să fotografiez ceva, doar treceam pe acolo, dar am fost somat să opresc, apoi să șerg pozele de pe card. Poze mai vechi, fără nicio legătură cu cazărmile goale.

Cu armata nu te poți pune. Nu pentru că e puternică, ci pentru că nu ai cu cine te înțelege. Când însuși ministrul Apărării e bătut în cap, cuiul se duce în joc, trece prin toți până la caporal. I-am arătat căprarului pozele pe display să vadă că nu am fotografiat vreo unitate. Dar dacă am pus pozele în alt folder? Dacă sunt ascunse pe card? Că cu aparatura asta modernă nu te poți pune. Când mi-a zis de aparatură modernă mi-am adus aminte că am în rucsac o hartă a zonei, cu imagini din satelit. O printasem de pe Google ca să mă orientez până pe o străduță din Rahova. I-am arătat harta și i-am zis cât de penibilă e vigilența lor față de un aparat de fotografiat, altminteri ieftin și nici măcar folosit, când satelitul îi urmărește din cer și le fotografiază toate cazărmile, le numără și fasolea din cazan. Cu cine să vorbești? N-am văzut semnul cu fotografiatul interzis? Am văzut eu un semn cu un aparat foto tăiat cu un X roșu, dar era o sculă veche, cu burduf, nu semăna deloc cu Fuji al meu. Dar în primul rând nu am fotografiat! E interzis să faci poze, nu să ai aparat. Da, dar, ca să ne asigurăm, hai să ștergem pozele. Și mi le-au șters. I-am așteptat o oră la poartă până s-au întors cu aparatul.

În cimitir, pe stradă, în piață, când scoți camera, sar toți ca arși. Că de ce pozezi? De ce filmezi? Totul e un secret în țara asta. Figurile de pe stradă, clădirile, frunzele, maidanezii, stâpii, cablurile, bordurile, gropile din asfalt. Orice ai vrea să fotografiezi, îți trebuie acordul persoanei, aprobarea autorităților, chiar a marilor puteri străine, în caz că nu intervine mama Aurica.

De ce să nu poți filma în Gara de Nord? Ești turist, vii cu trenul în București ca să explorezi grădină Carpaților și, când pui piciorul pe peron, îți faci o poză cu gașca, de amintire. Trebuie să fie o gașcă destul de numeroasă și de combativă, altfel apar niște agenți de ordine – ridicoli în ținutele lor de luptă sofisticate, înarmați cu câte un spray micuț, ca alea de parfumat gura ­– și îți acoperă obiectivul cu mâna ori îi iau aparatul. Așa am pățit când am filmat câteva minute pentru un filmuleț din seria “Momente și spițe”. Nu e voie! A trebuit să iau aprobare de la Ministerul Transporturilor ca să filmez în Gara de Nord. A durat câteva zile până am putut apăsa pe REC. M-a chemat șeful gării la el în birou, a mai cerut o confirmare telefonică de la minister, deși aveam hârtie ștampilată, a trebuit să-i explic de-a fir-a păr ce filmez, de ce, pentru cine. După toate astea m-a dat pe mâna unui luptător cu sprayul care nu s-a dezlipit de mine nicio clipă, să nu filmez ce nu trebuie. Dar nu știa nici el ce nu trebuie să filmez. Și mi se mai și băga mereu în cadru, ba a început să le pună și el întrebări călătorilor pe care îi intervievam.

Asta e. Românul nu suportă să fie filmat. Nu știu ce are de ascuns.  Din fundul pământului, de la capătul lumii de-ar fi, de la înălțimea teancului de diplome universitare ori din văgăuna ignoranței lucii,  sare de fund în sus când te faci cu camera spre el. Obiectivul e gură de pușcă. Omul se enervează. Îți dă în cap cu ce apucă, îți sfarmă aparatul cu dinții. Nimic nu a deprins românul mai cu temei din democrația asta decât ideea de drept al său la imagine.

Eu, zețar bătrân, n-am școală de gazetărie. Fac meseria asta după ureche. Spre deosebire de mai tinerii mei colegi, trecuți prin fușalăi și rașpele în atelierele facultăților de jurnalism (și științele comunicării), habar n-am – recunosc rușinat –  de conceptul de drept la imagine. N-aș putea să-l definesc, să-l argumentez, să-l susțin cu citate din legi. Înțelegerea mea e doar una intuitivă și empirică. Dar trag nădejde că, așa cum am trecut de la literele de plumb la laptop, voi izbuti să fac și saltul de la experiența directă la concept, cu  ajutorul lui Dumnezeu și al colegilor cunoscători într-ale deontologiei. Să-mi  spună ei de ce nu vor să stea românii la poză.

Articolul are 8 comentarii

  1. romanii nu vor sa fie fotografiati deoarece se afla in permanenta la furat…astfel, orice fotografie cu ei reprezinta o proba grea la dosar in eventualitatea in care ar fi arestati…cum si militienii tot la furat sunt, nici eu nu inteleg de ce se mai tem…

  2. :)) Frumos povestit.
    Pe scurt, eu spun ca nenea cu nevoile avea dreptul sa va spuna sa nu il filmati.
    Ma dispera ca tot aud ca nu e voie sa pozezi/filmezi in gari. Cam stupid. Oricum, interzic acest lucru deoarece: Art. 185 – “fotografierea, filmarea, cartografierea sau executarea de lucrari de arte plastice in zonele de securitate si administrative ale unitatilor detinatoare de secrete de stat este permisa numai cu aprobarea scrisa a imputernicitilor abilitati sa atribuie niveluri de secretizare conform art. 19 din Legea 182/2002”. Ma gandeam eu ca poate ne protejeaza pe noi in cazul unui atac, dar sa fim seriosi, de cand cu google earth… poa’ sa atace si aprozarul de la bloc.
    Si… nu-i voie sa pozezi in cimitir? Ok, nu (la) o inmormantare daca nu imi este permis. Dar in rest?… Pfff.

  3. Felicitari pentru talentul cu care ai redat placut aceste situatii neplacute. Am fost pus si eu in situatii similare. De aceea mi-a placut intodeauna sa lucrez cu “natura”. Ea nu protesteaza, se dezvaluie. E adevarat, eu n-am “prins” pe nimeni “in natura”. :))

  4. Personajele menționate în articol – ciobanul din vârf de munte, tipii cu aur la gât, militarii și paznicii cu o pregătire tehnică nu tocmai excelentă – toți au făcut cam același lucru pe care l-ai făcut și tu; te-au judecat în virtutea informațiilor pe care le-au aflat despre cei care prestează aceeași meserie ca tine. E nasol când se întoarce împotriva ta.

  5. Nimeni nu poate ingradi dreptul de a filma sau fotografia pe domeniul public (indiferent de cine e administrat). Nimeni nu poate ingradi altcuiva dreptul de a-l filma/ fotografia pe domeniul public (munte, proprietate a statului si cimitir inclusiv). Nimeni nu poate ingradi publicarea de filme/ fotografii facute legal (pe domeniul public), atita vreme cit scopul este unul editorial, de informare. Spun legea romana si legile majoritatii statelor democratice. Si materialele filmate/ fotografiate apartin fara drept de apel “artistului”. Pb intervin cind vrei sa folosesti pozele cu persoane sa faci reclama, de exemplu, la o firma de pompe funebre (nu poti folosi imaginea persoanelor in aceasta maniera fara acordul lor), sau cind filmarea se face pe o proprietate privata sau infatiseaza persoane in situatii degradante (sunt citeva exceptii in lege…)

  6. Unele dintre situatiile descrise sunt absurde si este vorba despre abuzuri (stergerea tuturor pozelor, filmatul in gara doar cu aprobari si insotitor etc).

    Insa in alte privinte este …simplu. Nu e vorba de legi, ci poti sa simti cam ce “e voie si ce nu” cand ai putin respect pentru oameni. Asa ca … chiar cred ca unele pasaje sunt scrise pe jumatate in gluma.
    Nu este vorba de legi, de buchia cartii… sunt lucruri pe care orice om le poate intelege simplu.

    De pilda, este de ajuns sa traiesti cativa ani in alta tara decat Romania (pe undeva prin Europa), si apoi lucrurile astea sunt mai simplku de inteles…ti se par de bun simt!
    Atunci cand pleci din Romania, te miri ca peste tot oamenii sunt tratati cu respect (cand intelegi insa mai bine limba, distingi unele nuante neprietenoase, insa aparent este vorba de o purtare…corecta, extrem de politicoasa).

    Trebuie sa intelegi mai intai ce inteleg altii prin RESPECTUL FATA DE OM si apoi distingi situatiile cand ai voie sa filmezi si cand nu, ti-o spune…. simti ce trebuie sa faci, pur si simplu.

  7. * nu e vorba DOAR de legi
    * ti-o spune… bunul simt, voiam sa scriu…cam pe acolo e o nuanta (simti, instinctiv, ce ai voie si ce nu). Lucrurile se invata, mai simplu decat s-ar putea crede!

    Cateva exemple, doar:
    – Pentru a filma/fotografia copiii este nevoie de acordul parintilor. Intotdeauna mi s-a cerut acordul (semnatura, am completat un formular), fie ca e vorba de gradinita/scoala (si pozele facute publice pe site) sau la orice eveniment (teatru de papusi etc). Evident atunci ca nu as face nici eu poza la copiii altora fara acordul lor (am facut- cu acordul verbal al parintilor, la aniversarea copilului, dar nu le fac publice).
    Chiar si la aniversari unii parinti mi-au cerut voie sa faca poze cu copilul meu (nu e cazul intre prieteni, oameni apropiati).

    De asemenea, nu fixeaza nimeni obiectivul pe tine si sa faca poze.
    SUNT PERMISE POZELE/FILMARILE pe strada, la evenimente- locuri aglomerate (chiar daca se vad si fetele unora, daca sunt multi oameni este permis).
    Sigur, se poate intampla sa fii fotografiat fara sa-ti dai seama.
    Exista situatii si situatii…

    Dar se poate filma simplu, fara sa se vada fetele oamenilor- la distanta, din profil, din spate etc, asa incat sa nu poate fi identificati :))
    ————————

    E de ajuns sa traiesti cativa ani doar departe de…obiceiurile romanesti ca sa observi ce nu este in ordine.
    Un exemplu, doar: a venit o prietena din Romania la mine in vizita. Poza, incantata, peste tot si non-stop- inclusiv in casa, fereastra (de 3 pe 2 metri si ceva,s e vede frumos in strada), peisaje, cladiri… Ne-a facut si noua o multime de poze, fara sa-i cer (dar nici nu i-am interzis, e drept, mi-a fost…egal); in general, nu fac poze decat atunci cand simt/ori la un eveniment-loc deosebit etc. (Nu fac poze in perioade proaste ca nu suport oamenii cu mutre triste, deci nici pe mine. :)) Nu vreau sa privesc pozele si sa-mi aduc aminte de momente mai putin placute…in fine, inchid paranteza).
    Acele imagini… le-a descarcat si aici, le-a luat si acasa… mult dupa plecarea sa am vazut ce fotografiase (am dat intamplator in laptop peste fisierul acela). Apoi mi-au spus cunostinte ca m-au vazut, au primit poze!!!!!
    M-a deranjat pentru ca eu nu trimit imagini cu copilul meu decat unor oameni pe care ii simt foarte apropiati…nu tuturor cunostintelor… iar casa mea e un spatiu in care ma simt bine si nu fac imaginile publice (mi se pare ciudat ca unii isi posteaza pe retele de socializare imagini de acasa, care pot fi vazute de mii de persoane). Asa ca am considerat-o lipsa de bun simt. M-a deranjat.

    Stiu ca a facut-o din nestiinta, deci nu m-am suparat pe ea… dar inteleg ca in Romania LIPSESTE ACEASTA CULTURA… care nu are de-a face doar cu pozatul :d ci cu multe alte lucruri, luate impreuna.
    Nu stiu daca m-am facut inteleasa (probabil ca nu :d ), daca citeste cineva stabilit oriunde pe globul asta, sigur va intelege (si in Franta, Anglia, Canada este la fel- ca sa pomenesc doar atat).

  8. Pingback: Să pozăm corect și permis | Etnologii Urbane

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *