Mor fetele după mine și nu pot în ruptul capului să-mi explic de ce. Nu toate, doar cele de la relații publice. Piaristele. Ele și numai ele. Cu care, mărturisesc, am de multă vreme o relație nepotrivită. Frumos nu-s, tânăr nu-s, bani n-am, casă n-am, doar două biciclete și câteva aparate de ras de ultimă generație, nici vreo cine știe ce funcție influentă, și totuși se pare că sunt prințul din visele fetelor de la PR, oceanul în care se varsă, fără un motiv anume, dovezile lor de iubire. Cum altfel să-mi explic fervoarea cu care mă cheamă să petrec atâtea și atâtea sejururi de neuitat alături de ele și pe banii firmelor sau, mai ales, ai instituțiilor de stat pentru care lucrează?

E drept că nu sunt doar eu invitat la aceste minunate călătorii de plăcere, mai vin și alți ziariști, unii chiar atrăgători. Dar nu am nici o îndoială că ei sunt aduși doar așa, de umplutură, să nu se prindă patronii că toată cheltuiala e făcută, de fapt, pentru mine. Îți dai cu ușurință seama că sunt aduși doar de ochii lumii citindu-le textele publicate la întoarcere în ziarele lor: niște știruțe șleampăte, că firma cutare a organizat nu știu ce prezentare, pe care le cam copiază unii de la alții, că prea seamănă între ele, dacă nu cumva sunt scrise chiar de fetele de la PR și împărțite la toți cu aceeași generozitate cu care trimit zilnic la redacții tot felul de comunicate, de cele mai multe ori – îmi pare rău să spun asta – absolut inutilizabile din punctul de vedere al oricărui ziar cât de cât respectabil. Știu că nu e frumos din partea unui domn cu carte de muncă, adică având un venit oarecare, să accepte asemenea tratații costisitoare din partea unor fete, însă ele pun atâta insistență și generozitate în rugămințile lor, încât îmi este peste puteri să le refuz. Îmi trimit e-mailuri, mă sună, îmi transmit mesaje prin șefii mei de la ziar, prin prieteni, mă asaltează cu invitații scrise… Cum să rezist unui foc încrucișat atât de intens, mai ales când știu cine și cu cât farmec apasă pe tragaci? În cele din urmă, învins, mă predau și confirm în scris că accept invitația, iar ele mă sună să le spun asta și la telefon. Sau poate doar vor să-mi audă vocea.

Poate cele mai frumoase amintiri cu fete de la PR le am din vara lui 2008, ultima vară fierbinte înaintea înghețului cauzat de criză. Atunci am petrecut o săptămână de vis la Neptun și la Mamaia, pe banii Ministerului Agriculturii. Din câștigul meu de reporter nu mi-aș fi permis niciodată așa ceva. Nici până atunci și cu atât mai puțin după aceea, fiindcă după exact un an, în iulie 2009, Doru Bușcu m-a anunțat cu zâmbetul pe buze că mi se face onoarea de a munci mai mult pentru trust, pe bani mai puțini, și, cu un sfert de salariu tăiat, a devenit o problemă chiar o plimbare până la Buftea, darămite un sejur pe litoral, într-un hotel de patru stele.

Așadar, frecam menta prin redacție la “Cotidianul”, când m-a chemat redactorul șef adjunct Liviu Avram și m-a întrebat dacă nu vreau să plec la Neptun, unde ministrul Agriculturii, Dacian Cioloș, va lansa Programul Operațional pentru Pescuit. I-am întrebat în gând pe colegii mei dacă n-ar vrea să meargă vreunul în locul meu. Și, fiindcă nu s-a oferit nimeni, am zis: “Fie, mă duc eu”. Părea o invitație trimisă la redacție, urmând să fie desemnat un ziarist sau altul, dar mie mi-a fost limpede că la mijloc nu era decât o stratagemă a frumoaselor piariste de la Ministerul Agriculturii ca să nu se dea de gol. Nu o cunoșteam pe niciuna dintre ele, dar ăsta nu era un motiv ca ele să nu mă iubească și să nu îmi ofere câteva zile de neegalată desfătare pe litoral. N-aveam nicio legătură cu Ministerul Agriculturii, n-aveam habar ce era și cu se ce se mânca Programul Operațional pentru Pescuit. Și totuși mi-am făcut în fugă bagajul și am plecat la Neptun. Mă aștepta aproape o săptămână de trai pe vătrai, totul pe bani publici: transport, cazare, masă.

S-ar fi putut spune că era mită pe față, dacă n-ar fi fost vorba de inexplicabila iubire pe care mi-o poartă fetele de la PR. Dovada e că n-am scris niciun rând, spre deosebire de ceilalți ziariști, care au relatat evenimentul prompt și complezent, schimbând pe ici-pe colo câteva cuvinte în comunicatul redactat de biroul de presă. Ar fi fost suficient un singur jurnalist, de la o agenție de presă, de la care toate ziarele să fi preluat știrea, dar prea bătea la ochi să fi fost acolo numai eu și omul agenției de știri. Dacă lansarea Programului era așa de importantă, redacțiile s-ar fi bătut să-și trimită pe cheltuiala lor un om la eveniment și m-aș fi amestecat și eu printre ceilalți. Pe când așa, a trebuit să se regizeze toată îmbulzeala aia de ziariști, atât de costisitoare. Ce să-i faci, dragostea cere sacrificii.

A fost frumos. Lansarea a durat doar jumătate de zi. Celelalte zile au fost pentru odihna și răsfățul nostru. Am mâncat numai la restaurante bune, în care altfel nici n-aș fi îndrăznit să intru pe banii mei, am stat la hotel de patru stele, m-am împrietenit cu Evelin Ceciu (Agerpres), George Nuță (Radio România Actualități) și cu Diana Rucinschi (Jurnalul Național) și, n-o să mă credeți, chiar am dat mâna cu ministrul Dacian Cioloș, care mi-a făcut o impresie agreabilă. Cum și vremea a ținut cu noi, ziariștii, am făcut baie în mare, ne-am pârlit la soare, am colindat prin cluburi, ne-am ghiftuit cu bunătăți, ne-am distrat. De ce să n-o spun, unii colegi s-au îmbătat, au agățat fete ori s-au cuplat cu ziariste și și-au făcut de cap, ceea ce arată încă o dată că nu pentru a relata evenimentul se aflau acolo, ci pentru a mă acoperi pe mine.

Au fost câteva zile de neuitat, pentru care le mulțumesc fetelor de la PR, deși mă încearcă o ușoară și, recunosc, cam ipocrită părere de rău la gândul că s-a cheltuit cam mult pentru distracția mea. La întoarcere, tot ca să nu bată la ochi, ele m-au sunat de câteva ori să mă întrebe, strict formal, când apare articolul meu despre Programul Operațional de Pescuit. Și la fel de formal le-am răspuns, înfiorat de vocile lor suave, că mâine, mâine, mâine. Au trecut trei ani de atunci, a dispărut și ziarul între timp, iar articolul meu despre bătaia peștelui la Neptun tot nu a apărut.

Dacă nici asta nu e o dovadă a iubirii pe care mi-o poartă piaristele și a felului aproape riscant în care mă favorizează în raport cu ceilalți ziariști, nu știu cum să vă conving altfel. Poate cu încă un exemplu din numeroasele întâmplări asemănătoare.

Nu mai puțin frumoasă e amintirea zilelelor petrecute în Delta Dunării în august 2009. Cum le-a ajuns la ureche nefericita știre că mi s-a tăiat salariul, dragele mele piariste, dar mai mult eu lor, s-au grăbit să-mi ostoiască amarul cu o călătorie în paradisul Dunării la vărsare. De data asta a fost vorba de fetele de la o oarecare firmă de PR care se ocupa de organizarea unui eveniment pentru Apa Nova. Nu s-au lăsat până nu le-am promis că voi veni cu ele  – că se puseseră vreo trei pe capul meu – în periplul prin Deltă. N-am zis da din prima, ci m-am codit un pic, așa cum îi stă bine oricărui domn respectabil nevoit să accepte, într-o situație nefavorabilă, un oarecare beneficiu – ca să nu zic pomană – din partea unor domnișoare discrete și timide.

În prima seară, piaristele ne-au adunat la un restaurant din centrul Capitalei, ca să ne acomodăm unii cu alții, zeci de ziariști de presă scrisă, de radio și de televiziune din București și din țară. E minunat să lucrezi în presă fie, și pentru seri ca aceea, cu taraf, rapsozi de renume, care apar și la TV, dansuri populare, folcloriste, mâncare tradițională, palincă, distracție mare. Restaurantul, plin ochi, n-avea loc măslina să sară din farfurie. Cheltuială mare, dar măcar era firmă privată, chit că tot de la noi își trage banii, nu ca la Neptun. Cum de ani de zile nu mai mănânc ca la mama acasă, fiindcă nu mă mai ajunge cureaua, cum nu beau, nu fumez, nu dansez, nu nimic, am stat ca un ascet printre epicurieni și m-am lăsat mâncat din ochi de fetele de la Relații Publice, care, ca pretext, mă tot întrebau din cinci în cinci minute dacă mă simt bine și dacă mai doresc ceva. Asta făceau și cu ceilalți ziariști, deși se vedea foarte bine că se simțeau bine și nu-și mai puteau dori nimic. Era doar un truc pentru a trece neobservată atenția deosebită pe care mi-o acordau.

Documentarea la restaurant a ținut până după miezul nopții. A doua zi de dimineață ne-am reîntâlnit toți la Sala Palatului și ne-am dus cu autocarul – da, un autocar plin cu ziariști – la Crivina, unde Apa Nova ne-a prezentat o stație de purificare apei. Am văzut cum vine apa tulbure pe Argeș, trece prin bazine de decantare, filtre și mașinării și iese la celălalt capăt limpede și curată, bună de băut. Ce frumos și interesant, ca la Discovery. După ce ne-au arătat apa de băut, cei de la Apa Nova au scos berea, vinul și tăriile de lux pe niște mese întinse în curtea uzinei. Și ziariștii au început să se dreagă după cheful de noaptea trecută. De asemenea, piaristele le-au întins colegilor mei și un bufet suedez de o bogăție entuziasmantă, ca să nu mă bage în seamă. Și bine au făcut. Cine a văzut vreodată cum se comportă o masă de ziariști în fața unui bufet suedez, cu toată acea uitare de sine în favoarea înfulecatului intensiv, înțelege prea bine că nu exista niciun pericol ca vreun ziarist de casă al firmei Apa Nova să remarce că sunt și eu pe-acolo și că fetele de la PR nu aveau ochi decât pentru mine. Pentru mai multă siguranță, așa cum este recomandat într-o relație discretă, fie ea și platonică, eu le puneam fetelor fel de fel de întrebări legate de procedeele de purificare a apei și îmi notam preocupat în agendă, ca și cum aș fi avut de gând să scriu vreodată ceva. Mă gândeam că, fiind atâta mâncare și băutură pe mese, aș fi putut rămâne mai mult în compania nespus de agreabilă a fetelor, însă reporterii au ras tot belșugul ăla de la primul asalt și s-a dat repede semnalul de ridicarea ancorei, a trebuit să ne despărțim: eu acasă, ele la firma lor de PR, la lucru, că nu era decât a doua zi dintr-o săptămână încărcată de bucurii jurnalistice sub umbrela generoasă a firmei Apa Nova.

La plecare, am primit toți câte o poșetă dintr-un material ecologic, o carte despre apărarea naturii, un album cu peisaje superbe din Olanda, un bloc-notes cu pix, alte mărunțișuri pe care memoria le-a scos din stoc ca să facă loc unor cadouri mai consistente, oferite de alte firme, în alte ocazii. Și câte o sticlă de vin de colecție, Dealu Mare, din 1978, având pe ea prăfulețul acela de hrubă, atât de prețios, pusă într-un săculeț de iută legat la gură cu panglică tricoloră. A fost încă unul din acele momente când îți vine să admiți că viața de ziarist este totuși frumoasă. Dacă firmele sau persoanele interesate să se scrie despre ele nu ar mai organiza asemenea minunate documentări în grup, cu masă, dans și felicitări pe banii lor, fără îndoială că satisfacțiile reporterului ar fi mai puține, iar cititorii nu ar mai afla despre o mulțime de evenimente interne ale organizatorilor.

N-am scris nimic despre ce am văzut la Crivina, lăsând această îndatorire – ca să nu zic îndatorare – pe umerii colegilor mei, care s-au descurcat de minune cu ajutorul admiratoarelor mele de la Public Relations. În loc să scriu, mi-am pregătit meticulos bagajul pentru plecarea în Deltă din ziua următoare.

Am pornit dis-de-dimineață: un autocar cu ziariști, cel puțin cincizeci, plus încă două autocare cu invitați din alte țări dunărene în care firma-mamă Veolia are sucursale surori cu Apa Nova. În Tulcea am asistat la inaugurarea lucrărilor la un părculeț finanțat de Apa Nova, adică am ascultat discursul primarului și am privit cum un buldozer începe să niveleze pământul în perimetrul delimitat cu o primă generație de borduri, apoi am vizitat Monumentul Independenței și Acvariul. După care, pentru că și ziariștii sunt oameni, am mâncat la un restaurant de pe faleză, cu Dunărea la picioare. Până la Sfântu Gheorghe am zburat, mai degrabă decât am plutit, cu două nave rapide, un fel de rachete pe apă, încât n-am apucat să vedem mai nimic din frumusețile Deltei, care ne treceau pe sub ochi ca un film dat pe repede înainte. Acest neajuns a fost îndreptat a doua zi, când ziariștii au fost plimbați opt ore pe canalele Deltei cu o navă mai domoală. Eu am preferat să rămân la țărm ca să ma plimb prin sat cu ochii după un posibil reportaj. Piaristele, iubindu-mă atât, mi-au permis să mă rup de grup ți să-mi văd de ale mele.

În seara când am ajuns în Sfântu Gheorghe am fost cazați în Green Village, fiecare în câte o cameră, adică maximă cheltuială. M-am bucurat să regăsesc, după un an de zile prin pensiuni mirosind a ciorbă de perișoare, în delegații, atmosfera rafinată a unui hotel de lux. Pentru că toate casele alea de lemn, acoperite cu stuf, erau pe dinauntru hotel de patru stele. Puțini dintre ziariștii aduși acolo de Apa Nova și-ar fi permis să se cazeze pe banii lor, mai ales că presa intrase deja în criză, salariile fuseseră tăiate și nici șpăgile nu mai erau ce-au fost. Atâta ce s-a mai mâncat și s-a mai băut în prima seară, că tremurau ospătarii cărând la tăvi ca maratoniștii la finiș. Dacă am văzut vreodată în destul de lunga mea viață un ospăț mai bogat, sardanapalic, a fost numai cel de a doua seară. Eu am stat numai până la felul patru, aproape de miezul nopții, timp în care mâncat un borcan de tocană de legume adus de acasă și am băut apă plată de la ei, cu lămânie, suficient să mă simt obligat oarecum să scriu ceva de bine despre Apa Nova, deși habar n-aveam ce, fiindcă nu fusesem nici la plimbarea prin Deltă, nici la simpozionul pe teme ecologice, la care unii fuseseră dar nu înțeleseseră nimic, de-a trebuit să dea toți, și de data asta, un text ciugulit din mapele de presă. Pentru acel simpozion fuseserăm aduși în Deltă, dar n-a stârnit mare interes printre noi, ziariștii, și cu atât mai puțin printre cititori.

Înainte de miezul nopții, având iar dezlegare de la iubitoarele mele piariste, am părăsit restaurantul zguduit de dans și m-am dus la pescuit în Deltă, la scrumbie, cu niște lipoveni cu care vorbisem din timpul zilei. La întoarcerea în București am publicat în “Cotidianul” un reportaj despre amărâții de pescari din Delta Dunării, care strecoară zadarnic apa cu năvoadele, în dorul peștelui, dar niciun rând despre simpozionul organizat de Apa Nova. Fetele m-au sunat, lugu-lugu, și a rămas așa: fără un rând, fără un cuvânt scris și publicat. Vorba cântecului: “Fetele de la PR mă iubesc, dar în zadar: nu-și văd textele-n ziar, niciun cuvințel măcar”. Nici nu aveam ce să scriu, în caz că aș fi vrut să câștig și mai multă bunăvoință din partea fetelor, dovadă că sunt un ziarist prost, întrucât colegii mei au găsit ce să scrie acolo unde mie mi s-a părut că nu există un subiect și au scris ceva din nimic. Dar ei nu se bucură de iubirea necondiționată a domnișoarelor responsabile cu imaginea și comunicarea la instituțiile statului și la agenții economici. Să scrie!

Am fost pe cheltuaiala altora la munte, la mare, în stațiuni balneoclimaterice, în hale de producție, în țări străine, m-am plimbat cu avionul sau cu vaporul, am colindat prin sălbăticie, sub pământ, am văzut ce și câte n-ar fi putut să vadă ochii unui om de condiția mea, dacă n-ar fi fost ziarist. Și pentru că asupra mea s-a revărsat năvalnic iubirea nemărturisită a fetelor de la PR și de la birorurile de presă, nici n-a trebuit să scriu despre toate acestea. N-au decât să scrie alții. Nefiind în stare să prețuiască un sentiment curat, au scris cu sârg chiar și când nu era nimic de scris, și oricum mai mult decât era de scris, când era, și s-au ales cu excursii, locuințe sociale, mașini, contracte, electrocasnice, parcări, locuri în școli și grădinițe bune pentru copii, dar toate astea la un loc nu fac cât o tresărire de inimă când deschizi e-mailul și vezi că o fată frumoasă de la firma sau de la ministerul cutare te invită în mod cu totul dezinteresat să mergi cu ea într-o plimbare, pe banii instituției, numai și numai ca să te aibă aproape.

zp8497586rq

Articolul are un comentariu

  1. Funny, indeed. Si un fenomen important a fi discutat (am incercat si noi intr-un studiu de caz pentru CJI http://www2.cji.ro/userfiles/file/Resurse_publicatiiCJI/01_%20cine%20plateste.pdf si au reiesit niste chestii interesante).
    Ma intreb insa, Viorel, de ce tot accepti invitatiile astea? E laudabil ca nu scrii articole la comanda fetelor de la PR, dar nu crezi ca e totusi ceva neetic in a participa la deplasarile astea, chiar daca incerci sa mananci din musacaua de acasa (desi banuiesc ca nu reusesti sa iti acoperi toate cheltuielile)? Mie asta mi se pare un subiect de discutat.

Comentariile au fost inchise.