pulaAm învățat să scriu și să socotesc înainte de a merge la școală. N-a vrut nimeni să mă învețe anume, ci am prins singur, după ureche, din aer, de la frații mai mari. Când își făceau temele, câte o literă cădea cumva din penițele lor și se lipea de mintea mea. M-am trezit că știu să citesc. Și imediat m-am și apucat de scris. Veți spune că acesta este un lucru de laudă. În anumite situații poate fi. În cazul meu n-a fost.

Învățând eu așa, în afara sistemului, s-a întâmplat că primul cuvânt scris cu mânuța mea a fost cuvântul acela urât, auzit foarte des la oamenii mai mari, pe uliță, și la fel de des întâlnit pe garduri, pe stâlpi și pe pereții veceului de la școală. Am scris întâi și-ntâi acel cuvânt din motive neștiute, poate și pentru că era scurt, doar patru litere, ușor de scris, și parcă se cerea măzgălit peste tot, cu atât mai mult cu cât era interzis mai tare. Nu m-am simțit niciodată tentat să scriu pe furiș, cu emoție, „Ana are mere“.

În scurt timp, toate gardurile de scândură din vecini s-au îmbogățit cu scrierea mea, atât de restrânsă ca repertoriu, dar cu atât de mare impact la cititori! Dacă aș fi ținut-o tot așa, astăzi aș fi fost un scriitor modern; n-ar fi trebuit decât să adaug, asemenea autorilor de azi, omologul feminin al cuvântului cu care am pășit în lumea literelor și, tot combinându-le, să-mi clădesc o operă.

Dar, paradoxal, nu spre litere m-a dus debutul meu pe garduri, ci spre economie și spre politică. Și iată cum!

Curând gardurile de pe stradă au devenit neîncăpătoare pentru opera mea literară de două silabe. Ca autor, aveam o viziune de tip folcloric, adică voiam să rămân anonim; însă n-a trecut mult și o vecină ‒ analfabetă, dar cu un simț critic dezvoltat ‒ mi-a atribuit în mod public paternitatea operei, cu drepturi depline. N-am avut încotro, a trebuit să mi-o asum în cadrul unui ritual academic bazat pe lovituri repetate la fund și peste mâini, cu bățul, primite de la mama, însoțite de îndemnul ferm: „Na, mai scrie, mai scrie!“. Ceea ce am și făcut, până în ziua de azi, însă, vai!, fără curajul și inocența acelui început furtunos.

Într-o săptămână-două, trupul meu fraged a supt vânătăile de pe buci, iar mâinile au putut din nou să țină o cretă sau un cui. Atunci m-am mutat cu scrisul, căci eram de nestăvilit, în afara satului, la grădina ceapeului, păzită de bunicul meu. Stăteam la coliba lui cu zilele. La început scriam cuvântul meu în colb, în spatele colibei, apoi îl ștergeam repede cu piciorul; pe urmă îl alcătuiam din bețișoare, pe jos, și le împrăștiam, să nu vadă nimeni. Capul voia un scris definitiv, așa cum își doresc toți autorii, dar fundul refuza cu îndârjire, căci nu uitase lecția de la mama. Atunci am găsit o soluție de compromis.

Era vara, harbujii din bulgărie pocneau de dulceață. Coaja lor, ușor de zgâriat cu unghia, era un suport minunat pentru opera mea clandestină. Pe cine ar fi interesat un cuvânt urât scris pe o coajă de harbuz? Mănânci miezul și coaja o arunci. Am scris tot ce știam pe un harbuz, patru litere, caligrafic, și am întors harbuzul cu scrisul în jos. Pe urmă altul și altul. Un rând întreg l-am însemnat cu știința mea de carte. Într-un fel, era ca o sentință, o ștampilă, fiindcă toată producția era încărcată în camioane și dusă la Întreprinderea de Legume și Fructe Botoșani (I.L.F.), iar țăranii din satul meu rămâneau cu ce scriam eu pe harbuji.

Într-o zi, la un timp oarecare de la isprava mea din bulgărie, eram la țața Ana, mă jucam în curte. Țața Ana, sora mamei, avea aprozar. Era mereu pe drumuri, pe la Botoșani, după marfă. O obținea greu, cu șpăgi grase. În ziua aceea a sosit cu un camion de harbuji și cu doi șefi de la I.L.F. Ăia veniseră ori în control, ori după șpagă, ceea ce la urma urmei însemna același lucru. Toți sătenii care ședeau pe șanț și beau bere pe datorie au pus mâna la descărcat. Am sărit și noi, copiii, să ajutăm. Știam că la sfârșit, drept răsplată, vom fi lăsați să mâncăm harbujii sparți. Noi descărcam, șefii de la Botoșani stăteau la umbră, sub cireș, și beau bere rece.

Am luat un harbuz imens și am pornit cu el spre grămada din spatele aprozarului. Abia-l puteam duce. Făceam câțiva pași, îl mai puneam jos, îl mai dădeam de-a dura, iar îl mai tăbârceam o bucată. Deodată, apucând harbuzul în brațe, am văzut cuvântul meu pe o parte. Era scris de mine, fără nicio îndoială. Numai că se lăbărțase, devenise uriaș, cât brațul meu. Harbuzul crescuse și, cu el odată, și inscripția. De surpriză, am strigat:

‒ Pula mea!

Și am scăpat harbuzul.

Cei doi șefi de la Botoșani m-au auzit și m-au chemat la ei.

‒ De ce vorbești urât, băiețaș? Cine te-a învățat să vorbești așa?

N-am răspuns. Ce era să le spun? Că numai asta auzeam toată ziua de la oamenii mari? Îmi era și frică de ei, de ștabi.

Am început să plâng. Dar ei m-au tras de limbă și până la urmă le-am spus tot.

‒ Sigur e scrisul tău? – m-a întrebat unul, cel mai gras, cu mustață.

‒ Eu am scris, am mărturisit pe jumătate mândru, pe jumătate înfricoșat de ce puteam păți.

În loc să mă ia la bătaie, grasul s-a întors către celălalt și l-a fulgerat cu o privire cruntă.

‒ Cum, tovarășe, luați harbujii de aici, din sat, îi duceți la Botoșani și-i aduceți înapoi?

‒ Păi… îi facturăm… Așa s-a făcut mereu. Aducem producția la centru, la Botoșani, și de acolo o repartizăm în tot județul conform… ăăă…

‒ De ce nu vine marfa de la ceapeu direct la aprozar? Nu-i mai simplu?

‒ Se poate și așa, tovarășe director… Dar până acum s-a făcut cum v-am spus. La noi așa se…

‒ Lăsați cum s-a făcut! Cât sunt eu aici, faceți cum spun eu!

‒ Am înțeles!

De atunci, harbujii n-au mai făcut acel ocol păgubos prin Botoșani, ci ajungeau la aprozar direct de la ceapeu, cu căruța.

Mult timp după aceea, aproape de căderea comunismului, amintindu-mi întâmplarea, m-am gândit că debutul meu ca scriitor pe harbuji, cu acel text de maximă concentrație, era cât pe ce să schimbe economia județului Botoșani și poate chiar a țării întregi. Păcat că n-am continuat, poate aș fi dărâmat regimul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *