Anul ăsta l-am tot aşteptat pe Moş Crăciun să-mi aducă nişte haine mai largi, o sută-două de lei primă de la Mogul, tot în contul Moşului, poate şi puţină sănătate, dar în timp ce eu în zadar îl aşteptam şi sufeream sub brăduţul meu sintetic cu rol exclusiv estetic, pezevenghiul cel bătrân cotrobăia prin dosarele Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 şi, când credeam că m-a uitat de tot, ce mi-a adus el, taman în ultima zi a Crăciunului? Un NUP frumos cum numa-n vis aşa ceva se-arată.

Mi-a mirosit a puşcărie când am văzut plicul cu ştampila Parchetului. Nu mă aşteptam să primesc o felicitare. Nu mă aşteptam să primesc nimic de la Parchet fiindcă nu mă ştiam încurcat în vreo afacere penală. Am deschis plicul cu teama că, dacă n-ar fi fost o şmecherie din aia care să te sperie când deschizi plicul, ceva care să ţi se lipească de degete ori să te murdărească pe mâini, ar fi putut fi o condamnare la puşcărie pentru cine ştie propoziţie dintr-un articol publicat cine ştie când, ceea ce pentru mine n-ar fi fost prima oară. În ’92, când am fost condamnat pentru o propoziţie dintr-un articol, plus titlul, nici măcar nu mi s-a comunicat sentinţa, ci am fost săltat direct de-acasă şi băgat la zdup.

Când am deschis plicul, (cu mâinile tremurând, cum frumos ar spune scriitorii), ochiul exersat cu paperaseria procuraturii a fugit direct la dispozitivul rezoluţiei 15148/P/2008: “Dispun neînceperea urmăririi penale în cauza cu numărul de mai sus. Procuror Petrescu Maria-Corina”. Şi pe loc mi-am dat seama ce e cu acest plic de Crăciun. Într-o clipă mi s-a derulat în minte povestea NUP-ului, de la scrierea articolului şi până la desfacerea plicului (cu mâini tremurânde).

De data asta nu era vorba de o condamnare – am expirat toată spaima: pfuuuuu! – , ci de o neîncepere a urmăririi penale. Şi nu era vorba iarăşi de o propoziţie, nici măcar de un cuvânt, nici de o literă măcar, ci de o poză. Cineva m-a dat în judecată pentru o poză cu gând să mă bage iar la puşcărie şi să-mi ia nişte bani. Numai că poza aia nu era făcută de mine. M-am bucurat nespus că procurorii au observat şi ei semnătura lui Petruţ Călinescu lângă poza pentru care am fost eu cercetat de poliţie şi pentru care s-a decis, în final, neînceperea urmăririi penale. Procurorilor nu le-au trebuit decât (aproape) doi ani pentru asta, ceea ce iarăşi mi-a umplut sufletul de bucurie, fiindcă în alt caz au trecut cinci ani până când procurorii din Paşcani au înţeles că eu nu sunt tipograf şi că nu mă cheamă Vasile Secrieru. Şi că nu mi s-a dat, ci mi s-a luat. Acum lucrurile au mers mai uşor, probabil şi pentru că poza incriminată era destul de mică, nu a necesitat mai multe şi mai îndelungate cercetări.

Cum s-a ajuns să fiu cercetat de Parchet doi ani pentru o poză care nu îmi aparţinea e o poveste uşor de întâlnit în presa de pe la noi. O iau mai de după deal ca să se înţeleagă mai bine.

Prin februarie 2008 lucram la “Cotidianul” ca reporter,  scriam chestii. Unii erau de părere că acelea nu prea erau mari chestii şi, în orice caz, nu erau destule. Un domn, presupun că directorul economic al ziarului, sau cam aşa ceva, m-a chemat la el în birou. Mă aşteptam să mă concedieze ca pe Remus Radu. Mi-a spus că scriu foarte puţin şi că primesc un salariu prea mare pentru puţinul acela, respectiv cam jumătate din salariul colegului meu George Lăcătuş, care scria zi şi noapte. Era în perioada când salariul încă nu-mi permitea luxul unei biciclete, a trebuit să primesc un premiu important ca să îmi pot cumpăra una. În birou mai erau şi redactorul şef Mihnea Măruţă şi redactorul şef adjunct Liviu Avram. Amândoi mi-au luat apărarea. I-au spus directorului economic că poate să-mi numere articolele şi să calculeze cât cheltuieşte ziarul pentru fiecare articol, un calcul de eficienţă, dar să-i lase pe ei, ziariştii, să îşi dea cu părerea dacă articolele alea sunt bune sau nu. N-am fost dat afară, cum mă temeam, ci am fost pus să promit că mă voi strădui mai mult.

A doua zi, când am început să mă străduiesc mai mult, urmând directivele conducerii, am propus un reportaj despre hackerii din Drăgăşani, despre care se dusese buhul că reuşiseră să vândă unor fraieri, pe internet, lucruri imposibil de vândut, precum primăria oraşului, nişte MIG-uri sau kilometri întregi de dungă albă de pe o autostradă inexistentă. Oraşul întreg, cică, trăia din milioanele de dolari aduşi de aceşti haiduci ai pădurilor digitale. Luasem legătura şi cu procurorul de la Crimă Organizată care îi vâna pe haiduci, îmi aranjasem documentarea în detaliu, îmi mai trebuia doar semnătura de la directorul economic şi, în coada ei, fluturând, fix 265 de lei pentru două zile: diurna, cazarea la un hotel ieftin, fără încălzire (era în februarie), transportul cu microbuzul. Paznicul banilor de la “Cotidianul”, domnul acela care îmi numărase articolele ca pe beţişoare la clasa întâi, a scris un NU mare pe referatul meu şi a completat: “Vreau să văd minim 4 articole făcute în zona Bucureşti + Ilfov în următoarele 2 săpt!” Cine cere minim patru reportaje în două săptămâni nu ştie ce înseamnă ori săptămâna, ori reportajul.

Lui Mihnea Măruţă, redactorul şef, i-a plăcut subiectul. Mi-a dat bani de la el din buzunar şi am plecat la Drăgăşani. Reportajul “Temuţii hackeri olteni fură o gogoaşă” a apărut în “Cotidianul” pe 13 februarie 2008. Până la sfârşitul lunii a mai apărut, preluat cu sau fără acordul redacţiei, în Franţa, în Italia şi în Polonia. N-a mai apărut şi în alte ţări fiindcă nu era un reportaj din Bucureşti + Ilfov. Şi nu era decât o bucată din cele minim patru comandate.

Reportajul despre hackerii din Drăgăşani a apărut şi în “Courrier international”, în aprilie 2008, sub titlul: “Cyberescrocs en Roumanie – Les enfants terribles de Dragasani”. În “Cotidianul” textul apăruse ilustrat cu nişte poze făcute de mine cu o săpunieră – n-am luat şi fotograf de la redacţie  fiindcă aproape s-ar fi dublat cheltuielile; însă francezii  de la “Courrier international” au preferat nişte fotografii  adevărate şi i-au cerut lui Petruţ Călinescu ceva cu care să ilustreze povestea scrisă de mine. Conform unui străvechi şi bun obicei al presei occidentale, francezii au semnat textul meu cu numele meu, iar fotografiile lui Petruţ Călinescu cu numele lui Petru Călinescu. Şi totul a fost frumos şi mie mi s-a tăiat 20 la sută din salariu fiindcă nu am scris mai multe articole, aşa cum mi se tăia din când în când, de câte ori se apuca cineva să numere articolele la bucată. Şi bine îmi făcea!

După aproape un an de zile, pe 5 martie 2009, iată vine-un domn Roşculete cu o plângere în băţ şi mă dă pe mâna poliţiei că de ce am publicat eu în “Courrier international” o poză cu maşina lui, cu numărul la vedere şi explicaţia: “La voiture de luxe, signe distinctif du cyberescroc”. Toată lumea din Drăgăşani e abonată la “Courrier international” şi cum văzură oltenii maşina domnului Roşculete în revista franţuzească, într-un context dezonorant, cum se puseră să râdă de el, de rămase omul cu reputaţia amputată de la brâu în sus.

L-am sunat pe dommnul Roşculete să-i spun că nu eu sunt autorul pozei. În plângere era vorba strict de acea fotografie în care se vedea maşina lui  şi de explicaţia generică dată de francezi. Numele Roşculete nu apărea în textul meu. Dar domnul Iulian Mihai Roşculete a făcut plângere şi împotriva mea şi împotriva ziarului “Cotidianul” pentru fotografia apărută în “Courrier international”. A făcut plângerea asta după un an de zile de la apariţia articolului şi i-a fost totuşi acceptată, iar poliţia a început cercetările împotriva mea, am fost chemat la Secţia 2 şi pus să dau declaraţii, ştiţi cum e. Când l-am întrebat pe domnul Roşculete de ce nu a mai aşteptat un an sau doi până să depună plângerea, n-a vrut să-mi răspundă. O tot ţinea una şi bună că vrea să ajungă cu mine de gât la tribunal,  el fiind reprezentat chiar de doamna avocat cu care trăia, şi să îmi ia miliarde de lei pentru stricăciunile pe care i le-am produs eu faimei şi onoarei sale prin acea fotografie făcută de Petruţ. De asemenea, i-am explicat omului că nu are ce bani să ia de la mine, întrucât din primele miliarde câştigate ca ziarist mi-am cumpărat o bicicletă, care apoi mi-a fost furată, iar miliardele câştigate ulterior le-am ascuns  prin una din casele pe unde am stat cu chirie şi nu le mai găsesc, să le ia el şi fără tribunal, dacă le găseşte, dar nici aşa nu a vrut şi a insistat să fiu cercetat în continuare şi scuturat de toate miliardele de lei pe care le posed la vedere sau în ascuns.

Între 5 martie 2009 şi 27 decembrie 2010 s-au făcut cercetări care au dus la concluzia că, aşa cum se vede şi în revista pariziană, nu eu sunt autorul pozei, ci Petruţ Călinescu. Însă domnul Roşculete nu a vrut să ceară bani de la fotograf sau de la “Courrier international”, ci de la mine şi de la “Cotidianul”. Eu, neavând nicio legătură cu poza, n-am mai fost pus sub urmărire penală. Am scăpat iar de puşcărie. Iar “Cotidianul” a dispărut.

Acesta a fost cadoul meu de la Moş Crăciun anul în 2010. Sper că moşul va fi la fel de bun cu mine şi peste trei ani, dacă va depune plângere împotriva mea un domn primar despre care am scris anul acesta că are unghiile netăiate şi voi fi şi atunci ocolit de pericolul închisorii. Mai sper că Moş Crăciun va face ca tot statul să suporte cheltuielile judiciare. Cineva m-a dat pe mâna poliţiei la un an după apariţia unei poze făcute de altcineva, statul a preluat această plângere, a cercetat-o temeinic doi ani şi la urmă tot el, statul, a plătit toate cheltuielile. De asta îmi place mie să fiu ziarist în România. Şi de asta cred că există Moş Crăciun.

UPDATE (31 martie 2011)

Daca nu s-a inteles din text, precizez inca o data, apasat: Legenda fotografiei (caption) a fost data de “Courrier International”. Petrut Calinescu a vandut fotografia cu textul: “Street scene in Dragasani” (vezi foto), iar redactia CI l-a inlocuit cu altceva.

Articolul are 3 comentarii

  1. Dragul meu Viorel,

    imi aduc aminte de acest episod descris de tine absolut senzational (impreuna cu ochelarista am ras copios). Legat de directorul ala economic care trebuia sa reduca cheltuielile, asa a inteles el sa faca economii: sa ia de la reporterii amarati si sa dea lefuri babane sefilor care frecau menta. Iti amintesti ca prima masura economica de reducere a cheltuielilor pe care a luat-o in redactia Cotidianul a fost schimbarea hartiei igienice de la toaleta? Ne schimbasera hartia aia normala cu una roz, care dupa ce te spalai pe maini si vroiai sa-ti stergi mainile cu ea iti ramanea toata pe maini, bucatele.
    Dar, ai avut noroc cu Maruta, un om extraordinar.

    Un an nou cu tot ce-ti doresti!

  2. Pingback: Ziare, domnilor, nu fum! : Blogul ActiveWatch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *