Cristian Cioacă

Eram în Orșova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru “Cotidianul”. Cristian Cioacă, șoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ținut de la București până la Orșova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam și Vijelie. Și Guță. Mult Guță. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de douăzeci de ani, și tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun simț, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână și lui zece, douăzeci de lei la o deplasare, nu își făcea program separat, nu era pretențios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren și nu zicea nu.

Fiindcă l-am văzut așa amarât, de-i venea să rupă volanul cu dinții, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniștească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouță, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori stea în cameră și să revadă a nu știu câta oară, la un video-player din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câștigă. Sun la pensiune și, foarte amabil, patronul îmi explică pe înțelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe niște străduțe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieșim din oraș și ne înfundăm între niște dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem și el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. “Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de țară, dom’ patron, e numai hopuri și hârtoape”. “Păi ăsta e, spune patronul bucuros, țineți-o tot înainte și ajungeți imediat.”

Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. “Așa-ți trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacție!”, încerc eu să fac haz de necaz. Șoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub mașină, zice că nu e grav. Și dă-i bătaie mai departe prin gropi , prin fum, prin mii de baionete, încă un kilomteru. Nici nu trece o oră și ajungem într-un luminiș. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e ptronul și ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus,  munte și pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Tot  splendoare. Nici urmă, însă, de pensiune. În poieniță nu se vede decât un chioșc. Păi, să vedeți, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt niște căsuțe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.

          Cum nu eram pretențioși, mă înțeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuță să văd ce condiții are pensiunea care nu e chiar așa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat așa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, și o băiță în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Și un gemuleț cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuței alăturate. Și un televizoraș la care nici nu știu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică și pentru filme românești. Parcă eram în “Albă ca Zăpada”. Era târziu și noi, obosiți, nu mai aveam niciun curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraș. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi și în căsuță, totuși. La urma urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domnește.

“Dar mâncarea?”, întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. “Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceți dumneavoastră… un cârnat, mici, o fleică…  găsiți în oraș. Noi vă oferim grătarul și cărbuni să vă frigeți singuri”. Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. “Și n-aveți dumnevoastră aici niște cârnați, ca să nu ne mai ducem până în oraș?” “Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău”. Avea numai pufuleți, la chioșc, biscuiți și sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre și-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiștii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undițe. Și tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreț. Nu puteai să te superi pe el.

“Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice pește!”  Și mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am facut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic… moldovenește, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă șterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu’, nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniați ca rățuștele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în țara asta!

Jos, se ițea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieșea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuță, direct în Dunăre, în gușa crapului.

Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moțați în tufiș. “E frumos aici, se vede și Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveți internet. Ne pare rău”. Și am plecat. Cu adidașii în pungă.

A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutați orșovenii din vechiul oraș, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau așezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-și sape niște veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai niște adâncituri de-o șchioapă. Și când se umpleau, orșovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, și o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că și acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.

Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin șaizeci și ceva în Orșova și-și făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Și tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea și n-a mai fugit din țară. Și zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: “Am venit aici să-mi caut libertatea și m-am împotmolit în căcat!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.