Esplanada din Târgu Frumos (Foto: Wikipedia)

În primăvara lui 2007, când a trebuit să rămân o noapte în Târgu Frumos, în drum spre Iași, am regăsit cu bucurie exact același pat, în aceeași cameră în care dormisem și în vara lui ’89. Atunci, în ultima vară cu Ceaușescu, cenaclul nostru literar din Botoșani fusese invitat să le citească niște poezii studenților din Iași, că numai de asta mai aveau nevoie. Și, drept răsplată, activiștii de la cultură  – ce frumos din partea lor! – ne-au cazat o noapte în micul hotel din buricul Târgului Frumos, la întoarcere. A fost minunat! Acum, ajungând iar în acel hotel, în aceeași cameră, n-am putut să nu remarc vigurosul conservatorism al moldovenilor mei, care nu schimbă nimic, nici  măcar cearșafurile. Mobilierul era același, însă cu încă vreo douăzeci de ani încrustați în furnir. N-ar fi fost nicio surpriză să-l văd pe Ștefan cel Mare ieșind din șifonier și holbându-se la bec. Da, era și bec în cameră.

Rezervasem camera dinainte, la telefon. Domnul Agavriloaie, patronul sau administratorul hotelului, ne aștepta. Eram cu șoferul Laurențiu Dobrică. Lari. El nu făcea nazuri, căuta ce e mai ieftin, numai să-i rămână și lui ceva din banii de cazare.

Odată, în Șomcuta Mare, lângă Baia Mare, a dormit într-o debara la pensiunea “Fantezia” și a fost grozav de mulțumit. O cameră costa 90 de lei. El a întrebat dacă nu există și ceva mai ieftin.

– Avem, zice patronul, dar nu e încălzită. V-o las la 60 de lei.

– Și mai ieftină de atât nu aveți?

– Ba da, dar e fără baie, la 40 de lei.

– Nu-i nimic, pot să mă abțin până dimineață. Dar poate aveți și mai ieftină? – a licitat Lari.

– Avem o cămăruță de serviciu, fără baie, fără nimic. Doar un șezlong de pânză. Zece lei.

Au bătut palma la acest nivel al confortului. Mai jos de atât nu se putea coborî nici chiar în turismul românesc, deși Lari ar fi dormit și într-o cameră fără pereți, numai să plătească mai puțin.

Lari, adevăratul fiu al mamei Austeritatea            Ei bine, acest Lari, fiul fără acte al Austerității, adevăratul ei fiu, s-a chircit ca un arici când a intrat în hotelul din Târgu Frumos. Pereții coșcoviți, mobilierul era ținut în țâțâni doar de presiunea atmosferică, salteaua te privea prin zeci de ochi decupați în cearșaf, păturile zgâriau ca șmirghelul, din cercevele se scurgea făină de lemn.

Eram numai noi doi în tot hotelul. Ne așteptam ca domnul Agavriloaie să ne dea niște conserve de mâncare, dar, surpriză, el ne-a adus sarmale calde. Găluște moldovenești, adevărate, aurii, parcă înotau boboci de-o zi în farfurie.

Mâncăm, urcăm în cameră și ne băgăm urgent în pat. Numai ce ațipim și auzim deodată:

–  Să trăiască socrul mareeee! – și încep podele să tremure și tapetul de pe pereți să facă valuri.

Jos, în restaurant, era o nuntă. Muzicanții avuseseră o problemă cu amplificarea, de aia nu auziserăm nimic. O rezolvaseră și acum voiau să recupereze.

– Domnu’ Agavriloaie, nu ne dați, vă rog, o cameră în aripa cealaltă? Că e gălăgie, nu putem dormi!

– Eu vă dau, dar dincolo e discotecă și tineretul ăsta dă muzica și mai tare – zice dumnealui. Și explică: – Lumea e săracă pe aici, nu vine nimeni nici la hotel, nici la restaurant. Și cineva din altă parte ce să caute în Târgu Frumos? Poate dumneavoastră, așa, cu treabă, în trecere… Așa că închiriem spațiile pentru nunți, cumetrii, discoteci, ca să mai scoatem și noi un ban.

Ce să dormi? Băteau ăia toba ca pe cânepă. Cum mă așezam cumva în pat, perna țuști! de sub cap. Îmi clănțăneau și dinții. Am vrut să-l întreb pe domnul Agavriloaie de ce ne-a mai închiriat camera, dacă știa ce tămbălău ne pune la temelie, dar am renunțat: fusese atât de amabil cu noi, nu se cădea să-i fac o scenă de drepturile omului plătitor.

Am coborât cu Lari la nuntă. Ce era să facem?

– Hai, bucureșteanule, să-ți arăt specificul moldovenesc.

Ne-am băgat printre nuntași, ne-am pupat cu toate doamnele și domnișoarele. Ne-au pus la masă și ne-au îndopat cu bunătăți. Domnul Agavriloaie de la nuntă luase găluștele pe care ni le servise. De aia ne-a și costat atât de puțin, poate numai servirea.

Oamenii socrului mare credeam că suntem de-ai socrului mic, ai socrului mic credeam că suntem din partea mirelui. Buni oameni moldovenii, ospitalieri. Și nici nu s-au supărat pe noi, la sfârșit, când au aflat că nu suntem din partea nimănui, nici a mirelui, nici a miresei, ci din părțile Bucureștiului… și eram și noi pe-acolo-șa… Eram sătui deja, ce puteau să ne mai ia înapoi?

– Să vă fie de bine! a zis socrul mare, roșu la față ori de atâta ospitalitate din nebăgare de seamă, ori de de la vin și de la emoții.

Ne-am plimbat până pe la 3 dimineața prin micul târg moldovenesc. I-am arătat lui Lari poșta, drumul spre Iași, silozul, primăria, bancomatul. Și mireasa. Da, mireasa. Fusese furată și stătea după un gard verde, păzită de două doamne, aștepta să fie recuperată, după obicei. Stăteam într-un culcuș de întuneric, nevăzuți, cu ochii la mireasă, vrăjiți de frumusețea rochiei sale și de viteza cu care termina o țigară. Și-atunci, în bătaia becului de pe stâlp, numai ce-am văzut cum doamnele cele două îi ridică miresei poalele în cap și îi țin rochia ridicată în aer ca pe un clopot întors. Mireasa și-a dat chiloții jos, s-a lăsat ușor pe vine și a plasat în peisaj un pârâiaș înspumat, pe care l-a poluat pe loc cu chiștocul. Lari și-a întins gâtul să vadă mai bine. Vorba cântecului lăutăresc: “Când mă mai uitai o dată,/ Mamă, mamă, ce mai fată!/ Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Și-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului”.

M-a strâns tare de braț.

– Și ziceai, moldovene, că nu au turiștii ce vedea în Târgu Frumos!

– O, nu! Sunt atâtea tradiții și obiceiuri locale minunate! Doar cu cazarea ar fi o problemă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *