Chelnerul român

Nu e adevărat ce-a spus președintele Traian Băsescu – și anume că România n-are destui chelneri și tinichigii. Avem, numai că adevărații chelneri au plecat în străinătate, iar la noi au rămas mulți tinichigii care o fac pe chelnerii.

Odată, prin toamna lui 2006, eram patru inși la masă la pensiunea “Fantezia” din Șomcuta Mare, județul Maramureș. Era târziu, numai noi în sală, după un drum obositor. Eu țineam un regim de regresie abdominală după ani și ani de friptură cu cartofi prăjiți, mâncarea universală în turismul românesc. Am comandat primul: o pulpă de pui, fiartă, cu puțin mujdei. Chelnerul, care era și bucătar, a rămas cu creionul în aer când a auzit comanda, țeapăn, parcă îl mușcase ceva de fund. A închis ochii câteva clipe, a tras aer în piept și, fără să noteze ceva, macăr un “p” de la “pulpă”, fără să mă bage în seamă, s-a întors spre următorul. Notează comanda ăluia și trece la al treilea.

– Dar pulpa mea? intervin eu flămând și mirat.

Chelnerul se face că nu mă aude. Mă ignoră ca un cuier. Ia și ultima comandă și gata, pleacă spre bucătărie.

– Domnu’! Pulpa mea! strig eu din urmă, dar el nici nu întoarce capul.

Toți, la masă, rămânem muți câteva clipe. Apoi ceilalți încep să râdă.

– O fi zis omul că ești prea gras și n-ar fi rău să renunți la cină.

– Bad boy! Nu meriți păpică!

– N-ai față de om serios.

Mă duc după chelner, bag capul prin ușa oficiului și-i spun:

– Nu vă supărați, pulpa…

N-apuc să-mi termin vorba. El vine la mine încetișor, mă împinge ușor de cap înapoi și pune foraibărul pe ușă. Eu mă duc pe dincolo, pe la ghișeu, și iar îi spun:

– Pulpa mea…

Chelnerul trage oblonul pe ferestruica aia și se baricadează cu totul în bucătărie.

Am început și eu să râd ca prostul. Nu mai înțelegeam nimic.

Rup o foaie din agendă, scriu pe ea: “Una pulpă pui, fiartă, cu mujdei. Plătesc! Mulțumesc.” și bag hârtia pe sub ușă. După câteva secunde, chelnerul-bucătar trage bilețelul la el, desigur că îl citește și mi-l trimite imediat înapoi pe sub ușă, cu rezoluția “NU” scrisă cu creionul, mare, pe toată pagina. Mă duc cu hârtia la ai mei, la masă, și le-o arăt. Se pun toți pe râs în jurul meu. O fi o farsă de-a lor, mi-am zis, dar mi-am dat seama imediat că era exclus, fiindcă nu ne despărțiserăm nicio clipă, n-ar fi avut timp de-o asemenea lucrătură.

Ies afară, iau numărul de telefon de pe firmă și sun de pe mobil. Așa cum mă așteptam, răspunde chiar chelnerul, că nu mai văzusem pe nimeni altcineva pe-acolo.

– Nu vă supărați, zic eu timid, aș dori o pulpă fiartă cu…

Zdrang! Îmi închide telefonul.

De-acum nu-mi mai venea a râde, tremuram de nervi.

Încep să strig ca la demonstrație: “Pul-pa mea! Pul-pa mea” și să agit farfuria ca pe o pancartă, pe urmă să recit cu voce tare acele versete din Biblia turismului universal care fac trimitere la relația dintre client și chelner, cum ar fi “Clientul nostru, stăpânul nostru”, dar nimic: insul era ateu. Ai mei, în loc să se solidarizeze cu mine în revendicarea pulpei, încep să mă ironizeze.

– Suntem în absurd, zice atunci Anda, nepoată-mea. O luasem cu mine pe post de traducătoare fiindcă aveam de vorbit cu niște adolescenți din Germania, mici infractori aduși în munții Maramureșului și ținuți acolo, în săbăticie, departe de ispita drogurilor.

– În “Pulp fiction”! o corectează Cristi, prietenul ei.

Când mă agitam eu mai tare, iaca apare de sus, de la etaj, o doamnă – probabil recepționera – și ne întreabă ce se întâmplă. Îi zic tot. Femeia nu pare deloc mirată.

– No, lasă că rezolv eu, zice ea împăciuitoare.

Se duce la bucătărie, bate la ușă. Misteriosul ăla deschide, o primește înăuntru. După un minut, femeia reapare. Galbenă la față, rușinată…

– Nu vrea și pace! zicea ea frământându-și mâinile.

Cică domnul este fratele patronului și ea n-are cum să-l oblige să fiarbă o pulpă.

– Păi, de ce să nu vrea? Că doar plătesc.

– Nu vrea, nu vrea.

Cică are principii. El este bucătar cu școală, a muncit și în Germania, la restaurante de lux… cum să-i ceri așa ceva: o pulpă fiartă? Dacă vreau, îmi face mâncărurile cele mai sofisticate, mi-a transmis, dar nu se înjosește să fiarbă o pulpă. E sub demnitatea și pregătirea lui.

Ei, dar de ce nu spui așa? Dacă are omul principii, se schimbă treaba. Asta pot să înțeleg. Eu oare cum m-aș simți dacă m-ar pune șefii să scot știri de pe agenție, să le pun un titlu și să le semnez? Ori să triez scrisorile de la cititori? Ori să mă uit la televizor și să conspectez emisiunile?

– Totuși, doamnă, vreau pulpa aia, că și eu am principii.

Ca să nu rămân numai cu principiile și nemâncat, doamna a subtilizat cumva nu o pulpă, ci două, le-a fiert nu știu pe unde și mi le-a adus așezate frumos pe o frunză de salată (iată cum revine obsesiv motivul frunzei în turismul românesc). De asemenea, a mai furat și o căciulie de usturoi și ne-a adus-o la masă. Iar comesenii mei, într-un admirabil gest de solidaritate, m-au ajutat să curăț usturoiul și au bătut mujdeiul pe rând.

Altă dată eram cu fotograful Bogdan Iurașcu, de la “Jurnalul Național”, și cu o ziaristă locală la un restaurant din marginea Brăilei, înspre Lacul Sărat.

Liniște, pădure, cald. Stăm toți trei pe terasă. Ne cerem, cuminți, porția de cotlet de porc cu cartofi prăjiți și cu salată de varză, că altceva nu aveau în meniu. Mai degrabă ai șanse să găsești clătite la casa de bilete în Gara de Nord, decât la un restaurant. După un timp, apare chelnerul, pune mâncarea pe masă și pleacă. Eu mănânc repede și mă dau în vorbă cu ziarista, poate știe ea vreun loc de cazare, iar Bogdan bea un coniecel. Și nu se atinge de mâncare. Vine chelnerul și-l întreabă:

– Dumneavoastră nu mâncați?

– Ce să mănânc?”, zice Bogdan și se uită mirat în toate părțile, ca și cum nu vedea farfuria de sub nasul lui.

– Mâncarea.

– Care mâncare?

Bogdan se ridică și greblează cu privirea pe toată masa, se apropie cu ochii la două degete, ca miopii, saltă fața de masă, se apleacă pe dedesubt, se ridică iar, se uită în toate părțile și iar întreabă:

– Ce mâncare? Unde-i mâncarea?

– E aici, în farfurie!, sare chelnerul.

Bogdan reia toată căutarea aceea minuțioasă și o termină tot cu o întrebare:

– Unde-i, domnule?

Și înainte de a primi același răspuns de la chelner se apleacă peste farfurie până aproape să o atingă cu nasul, duce mâna streașină la ochi și zice:

– Dar știți că aveți dreptate? Parcă-parcă văd ceva la nord-vest… aia ascunsă după un cartof-pai e friptura, nu?

Chelnerul părea să fie idiot, nu pricepea nimic din teatrul lui Bogdan. Prietenul meu avea principii: voia o friptură de 200 de grame, cum scria în meniu, dacă pentru una de 200 de grame plătise. Și salată, la fel, voia exact câtă plătise. Atunci, cu o dexteritate de ospătar pe care nu i-o cunoșteam, Bodan își pune pe-o mână farfuriile și se duce la bucătar să-i cântărerască porțiile în fața lui. Dar nu-l băga nimeni în seamă. Când intra sau ieșea vreun ospătar, în scurta fălfâire a ușilor batante îl vedeam pe Bogdan stând ca o statuie cu farfuriile pe braț. S-a înserat, s-a înnoptat, toți clienții au plecat, numai Bogdan stătea pe holul bucătăriei să-și apere principiile și nu puteau angajații să închidă din cauza lui și a principiilor lui. Nu s-a mișcat din ușa bucătăriei până n-a venit patronul să ridice încasările din ziua aceea. I-a cântărit mâncarea. Ce să vezi, friptura de 200 de grame avea numai optzeci. Mie nu mi se păruse, eu am mâncat așa, mi-era foame. Ce înseamnă să ai ochi de fotograf!

Bogdan s-a întors victorios la masă. Din urma lui a venit un șir de ospătari și au început să basculeze pe masă tigăi cu cartofi prăjiți, fripturi și salate de varză cât nu putea mânca Bogdan cu tot Vasluiul lui natal. Din partea casei. Cu scuzele patronului. Însă Bogdan nici nu s-a atins de ofrandă. S-a ridicat demn și marțial de la masă, a plătit pentru ce comandase inițial, atât cât scria în meniu că face, și a plecat. Era a doua oară în ziua aceea când plătea ceva ce nu consumase. L-am rugat pe Bogdan să se mai liniștească.

– Prietene, noi principii mai avem, dar ni se cam termină banii.

Articolul are un comentariu

  1. Pingback: Chelnerul român | OnlineReport.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *