Vedere din Telciu (Fotografii de Victor Stroe)

Eram cu fotograful Victor Stroe, prin 2004, în comuna Telciu, din județul Bistrița-Năsăud. Trei zile am urmărit o nuntă, de la tăierea porcului până la număratul banilor, cu gândul să comparăm nunta bistrițeană din zilele noastre cu cea din “Nunta Zamfirei”, a lui George Coșbuc.

Telciu e așezat într-un loc atât de frumos, că și Dumnezeu s-ar duce în vacanță acolo, dacă n-ar fi tot timpul ocupat cu iertarea atâtor păcate. Ne așteptam să găsim pensiuni una peste alta și țărani fluturând cheile în furci, pe marginea drumului, dar nu era decât una și nici aceea n-avea clienți. Când am apărut noi, echipa de la “Jurnalul  Național”, atunci s-a născut și turismul în Telciu.

Am străbătut satul de la un capăt la altul, cu geamul maișinii lăsat. Nu mirosea nicăieri a pensiune. O bătrânică, văzându-ne dezorientați, că ne tot învârteam pe lângă casa ei, ne-a oprit.

‒ Sunteți de la lumină?

‒ Nu. Dar ce, semănăm a oameni de la lumină?

‒ Ăia se învârt așa pe la poarta mea și nu se hotărăsc să intre. Se tem de mine. Când mi-a schimbat numărătorul ăla de curent, că în cela vechi intrase șoarecul, mi-a cerut numa’ 12 milioane. Și eu l-am cinstit cu o botă peste mânuri. De atunci îs cam cuminți.

Băbuța, iute la vorbă ca și la mânie, ne-a îndrumat – „Ni, așe-ncolo!” ‒ către singura pensiune din sat, deschisă de curând, și i-a făcut un lobby insistent chiar acolo, pe marginea drumului. Și de ce să nu-i fi făcut? Doar patronul, domnul Mitică, îi era nepot.

‒ Trimit acum vorbă să vină să vă deschidă! ‒ ne-a strigat mătușica din urmă scuturând bățul în aer.

Domnul Mitică a ajuns la pensiune odată cu noi. Un bărbat tânăr, viguros ca un tăuraș, bălan, cu o figură blândă. Ne-a strâns mâna, bucuros, ca unor vechi prieteni.

‒ Ia să-mi spuneți voi, dragilor, ce vă lipsește, ca să vă aduc. Că eu sunt la început cu pensiunea, nu mă pricep tare. Dar zic să fie așa ca acasă, când îmi vin musafiri. Că doară asta e casa mea. Eu am făcut-o. Dar nu știu cum m-am hărnicit și mi-a ieșit prea mare, așa că am făcut-o pensiune până mi-oi înmulți familia. Până atunci, stăm la casa bătrânească, avem griijă de bătrânii noștri.

Zicea că nu se pricepe, poate nici nu avea de unde, dar îi ieșea totul cum nu se poate mai bine, cum noi nu mai văzuserăm demult. Eram încântați. Vorbind, a scos dintr-o sacoșă cu care venise de acasă, de la cealaltă casă, un hartan de slană afumată, o jumătate de pâine de-a lor, cât roata carului, și palincă. Ginars, zicea el. Le-a pus pe masă, întregi, cu cuțitul alături.

‒ Na, că poate ăți fi flămânzi, să dați ceva în gură până facem o friptură faină.

Cu mâncarea trebuia să ne descurcăm noi. Dar la băutură a făcut el onorurile. Ne-a turnat palincă în păhărele, să i se vadă mărgelele. Am dat pe gât rachiul, că ne era sete. Am vrut să ne mai punem un rând, dar cât am strâns noi din buze și din ochi, de tare ce era băutura, domunl Mitică a scos scos niște chei, pe un inel, și le-a agățat de gâtul sticlei.

‒ De ce ați pus cheile așa, domnu’ Mitică? Ați mai avut ziarișit cazați?

Ne temeam că or fi fost alții înaintea noastră și i-au făcut o impresie proastă. N-ar fi fost prima oară când călcam în mizeria lăsată de alții. Sau poate era vreun obicei de-al locului să pui cheile pe băutură ca să nu întreci măsura? Ne uitam la el și el se uita la noi și nu înțelegea ce nu înțelegem noi.

‒ A, se luminează dom’ Mitică, voi sunteți de la București, nu știți cum e pe la noi!

Și explică. Cică acolo, în Telciu, oamenii nu fură unii de la alții. Se știu între ei, sunt uniți. Casele mai vechi chiar nici nu au încuietori ‒ nici la poartă, nici la uși. Astea mai noi au, că s-a mai stricat lumea, au apărut și lucruri mai de preț… De 12 ani de zile, poliția nu înregistrase acolo niciun furt. Ultima oară, demult, s-a furat o gâscă, dar numai gâsca era din Telciu; hoțul era din altă parte, trecea prin sat și nu s-a putut abține. Deci nu e de mirare că într-un sat fără hoți a apărut cândva obiceiul ăsta: să îi dai unui prieten, unui musafir, vecinului, cheile, ca semn de absolută încredere. El îți mulțumește și ți le dă înapoi. Sau doar le pui într-un loc la vedere. Nu se întâmplă așa și la oraș? Câte unuia i se mai dă, din când în când, cheia orașului. O cheia care nu deschide nimic. Însă nouă domnul Mitică ne-a dat cheile pensiunii: de la intrare, de la cele trei camera, de la bucătărie, de la bar, de la pivniță. A lăsat totul pe mâna noastră, că el avea treabă. Nu trăia din turism, tăia cu drujba la pădure, la fel ca toți din sat. Ne-a zis că mâncarea e în congelator, porții gata pregătite, puse în celofan: pulpe de pui, cotlete, cașcaval și creier pané, șnițele. Numai să le luăm de acolo și să le aruncăm în friteuză, în ulei încins. Salată ne-om pricepe și noi să facem; dacă nu, să luăm murături din borcan. Să ne luăm singuri băutură de care vrem și câtă vrem. Și să scriem totul pe hârtie, ce și cât am luat, ca să aibă și el o socoteală. Ne-a mai lăsat și numărul de telefon, să-l anunțăm când plecăm. Ne-a mai strâns o dată mâinile și, până să ne dezmeticim, a ieșit și dus a fost.

Victor se uita mirat la mine, eu la el, nu ne venea crede.

‒ Băi, ăsta face mișto de noi!

Am ieșit afară, să văd dacă domnul Mitică nu se întoarce, dacă n-a fost o glumă. Dar nu! Mașina gonea ape ulița pietruită, către pădure, speriind gâștele.

‒ Băi, ce chestie! Na, să vezi că asta chiar ne-a privatizat!

M-am apropiat neîncrezător de bar și am luat o sticlă de coniac Alexandrion, începută. Mă așteptam să țâșnească o jucărie ceva, că doar era o glumă. Nimic. Timid, mi-am pus o sută de coniac. Victor, cu ochii pe gradație, să nu depășesc, să nu ne facem de râs. Eu, cu ochii pe el.

‒ Băi, să nu știrbim prestigiul redacției!

Niciodată nu am băut cu atâta responsabilitate.

Trei zile am stat acolo. Ne făceam mâncare singuri, turnam în noi băutură cât puteam duce. La fiecare friptură, la fiecare pahar, mai trăgeam o linie pe hârtie.

A treia zi, la plecare, l-am chemat pe dom’ Mitică. I-am dat cheile și lista cu ce-am mâncat și ce-am băut. Cred că de teamă să nu ne suspecteze am mai pus de la noi o sută-două de coniac. Pe atunci ne permiteam și să bem, că eram tineri, și să plătim, că primeam salariu. Mitică a socotit repede, din privire, a tras linie și a zis: atâta face. Nici n-a verificat dacă am consemnat corect. A zis că nimeni, din ăia puțini câți au stat la el, nu l-a păcălit vreodată. Totul mergea pe încredere, pe bun-simț. În felul ăsta, el își vedea de treabă la pădure și nici nu trebuia să plătească un angajat la pensiune.

Cred că până la urmă cineva i-a înșelat încrederea, fiindcă după doi ani, când am revenit în Telciu, pensiunea era închisă. Falimentase. Iar domnul Mitică muncea în Italia, tot în turismul privat: punea faianță la un hotel. Acum mă chinuie un regret adânc: am avut câteva zile o pensiune pe mână, începuse să-mi placă, puteam să las naibii gazetăria și să mă apuc de turism. Poate azi aș fi avut două biciclete, în loc de una.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Articolul are un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *