DSC_0004(Continuare din partea a 2-a)

Am visat că eram o pisică și mă spălam singur, cu limba.

De ce nu m-o fi făcut Dumnezeu mâță? Motan. Mai bine castrat decât nespălat. Că și dacă îți merg brici sfintele scule, dar puți ca un sconcs, tot degeaba.

***

          Se zvonește că „se dă iar căldură“.

Zvonul le-a încălzit inimile oamenilor. Am auzit la piață: „Face el primarul nostru ceva, o manevră, și ne dă căldură și apă caldă! Nu ne lasă el așa!“.

Căldura nu se „furnizează“, ci ni „se dă“. Primarul nu-și face treaba, el „ne ajută”. Printr-o „manevră“. Ne manevrează. Fiindcă așa suntem noi învățați: să ne dea Tătucul. „Câte puțin, să se ajungă la toți!“

Ajunge să zvârli o vorbă prin oraș, o sămânță de nădejde, și din ea crește ditamai copacul. „Ticălosul“ de ieri, „nesimțitul“, „incompetentul“ a devenit deodată, cald, „primarul nostru“. Care „nu ne lasă“… Și dacă nu va fi doar vorbă-n vânt, ci chiar vom avea căldură, parcă văd că anunțatul miting de protest se va transforma într-un cor de osanale sub ferestrele primăriei.

Partea bună, dacă de mâine, să zicem, am avea căldură și ne-am putea spăla, ar fi că vom redeveni orășeni, mai curați, mai sănătoși, și că demnitatea noastră ciopărțită ar căpăta câteva copci (plus un bandaj cu autograful primarului); partea proastă ar fi că și de data asta rezolvarea ar fi în stil fanarioto-bolșevic: în loc să se umble metodic în burta sistemului și să i se îndrepte osiile contorsionate, vine Tătucul și, de la înălțimea funcției, zvârle peste noi, ca la baltă, prostovolul generozității dumisale; ne bagă în tașcă, să stăm acolo cuminți, dând doar din buze, mut, ca peștii.

Decât așa pomană, mai bine deloc! Să urle frigul, să se îngroașe rapănul aici, în Friguristan, în Nespălistan, până când oamenii nu vor mai răbda și-i vor strânge de gât pe aleșii lor ca să rezolve situația odată pentru totdeauna, nu să tot peticească șandramaua de la o lună la alta, de la o iarnă la alta. Tactica e asta: îi ții pe oameni în frig, apoi le zvârli ceva în batjocură, „Na-vă, bă, și vouă o gicacalorie, luați d-acilea“, iar ei vor spune „O, pașă, cât de darnic ești! Primarul nostru!“ – și te vor mai alege o dată.

Eu unul trag o fugă la București să mă spăl – naveta râiei; o să stau sub duș până la dizolvare. Îmi aduc și pulovere, izmene, mănuși, fulare, tot ce-i trebuie unui om când stă în casă. De data asta iau trenul, nu autobuzul; o să stau lângă veceu, camuflat olfactiv, ca să nu mă înjure nimeni. Sper că la CFR au rămas aceleași veceuri mortale pe care le știu de mult.

***

          N-am mai plecat la București în weekend. Am aflat că acum veceurile din tren miros a lavandă, așa că n-am riscat. Tocmai acum și-a găsit și CFR-ul să schimbe ceva! Sunt sechestrat în Galați, nici Steven Seagal nu mă mai salvează!

***

          Dimineață, de nevoie, am făcut un duș rece. Ca la nebuni. Nu mai rezistam. Mă strângea crusta de jeg, simțeam că mă voi metamorfoza curând în rac. E cumplit când simți că ți-a rămas pielea prea mică! Mi-au ieșit și bube pe piept, pe cap. De vreo săptămână nu mai făcusem baie, ceea ce pe un obez îl poate transforma într-o armă chimică. N-am rezistat mai mult de două minute sub jet. Apa rece din Galați e mai rece decât apa rece din alte orașe. Acum îmi curge nasul ca Prutul și strănut, abia văd să scriu. Răcesc a treia oară în patru luni, de când sunt la Galați. Nu plătesc încălzirea, dar dau banii pe medicamente. Nu-i nicio afacere!

Mi-aș încălzi niște apă la aragaz, dar n-am în ce. Am venit de acasă cu două cratițe micuțe, nici pe o bucă nu mi-ar ajunge apa din ele; și oricum nu vreau să cărăbănesc prin baie, unde îmi las mizeria, vasele din care mănânc.

N-am nici cadă, să zici că aș aduna totuși apă fiartă, cratiță după cratiță, e doar un duș în perete și o perdea – și aia adusă de mine de acasă. O să-mi cumpăr o oală mare, cea mai mare din comerț, și un lighean. A, să nu uit: un ibric – să-mi torn apă în cap. Fiindcă sigur nu voi găsi un lighean în care să încap. Industria românească n-a ajuns încă la performanța de a produce pe măsura curului meu.

Va trebui să umblu iar la cardul de credit CETELEM, cel mai scârbos produs de pe piața creditelor din galaxie. Iei un lighean și plătești un jacuzzi.

***

          Vecina de sus, biata de ea, e mai grasă decât mine. Nu muncește nicăieri – nici n-ar putea, că abia se mișcă, nici să se spele nu ajunge peste tot, în caz că ar avea apă caldă! O întreține fiică-sa, îi trimite bani din Spania. O știu de prin noiembrie, când tot așa nu era căldură și a venit la mine, cu greu, sforțându-se la fiecare treaptă, să întrebe dacă n-am un reșou în plus. N-aveam niciunul, abia după aia mi-a adus Mihăiță un radiator. El avea de unde. Dacă le pornea pe toate, schimba clima în Galați, se sinucideau meteorologii. Acum, de când și-a pus centrală, a scăpat de ele, le-a dat pe la vecini, pe la neamuri… pe la ziariști…

De data asta vecina a venit să-mi aducă pomană de sufletul mamei ei. Așa se face. Când am deschis ușa, ea umplea tot cadrul, la ce volum are, am crezut că e întuneric pe hol. Am dat să fac un pas în față, ca să mă simtă senzorul de la lumină, și am nimerit între țâțele ei. Am intrat ca un rulment scăpat în oala cu frișcă. Noroc că nu luasem mâna de pe clanță: am avut de ce să mă țin; și, trăgând cu toată puterea, m-am extras la timp din strânsoarea moale, copleșitoare, a celor doi monștri molcuți. Încă puțin și aș fi murit asfixiat de parfum.

Realmente a fost un șoc. Mă tem că de-acum înainte, când voi mai întâlni o femeie parfumată, prima dată mă voi gândi: „Doamne, ce frumos miroase! N-o fi având apă caldă“.

***

          Toate prostiile mi le spune Neti la horoscop, dar lucrurile esențiale, dacă și când voi avea apă caldă, nu. Azi mi-a spus că voi pleca într-o călătorie. Unde să mă duc în halul ăsta? Gata, să n-o mai văd nici pe Neti! Era ultima horoscopistă la care mă mai uitam, mai mult din respect pentru vârsta ei.

***

          Găsesc pe Facebook o însemnare de astă-toamnă, la fix o lună de când m-am mutat în Grasonieră (îi spun așa fiindcă e atât de mică, încât mă face să mă simt și mai gras):

„E o seară frumoasă. N-am Internet în Grasonieră. Nici radio. Nici televizor. Nici semnal bun la telefonul DIGI, deși stau aproape de antenă – sau poate tocmai de aia. N-am căldură. N-am apă caldă. Mi s-a terminat și săpunul – dar la ce mi-ar folosi? Stau ca un șobolan într-o gaură rece. Sunt singur într-un oraș străin care parcă mă respinge cu o mie de mâini.“

Acum am de toate, în afară de apă caldă și căldură. Dintre toate elementele astea ale civilizației, unul singur dacă îți lipsește, recazi în grotă. Nu mă încălzesc cu talk-show-uri politice, nu mă spăl cu megabiți. Niște amici de pe Facebook îmi spun că sunt mofturos, că alții nici atâta nu au, dorm în cutii de carton și mănâncă din tomberoane. Cică să zic mersi că am totuși veceu în casă, când mai mult de jumătate de România stă în coadă prin fundul grădinii.

Bun, și acum ce să fac ca să nu par mofturos? Să ies și eu în spatele blocului să pun pateu pe brusturi? Să zvârl mâncarea și să o mănânc din tomberon? Atunci gata cu ipocrizia! Să ne zvârlim toți calculatoarele, fiindcă există atâția români care nu au; periuțele de dinți, fiindcă milioane de români nu le folosesc; să renunțăm și la asfalt, fiindcă partea mai puțin europeană a României își mai târâie târtița prin glod. Celularele putem să le păstrăm fiindcă nu cred că există român să n-aibă celular.

Filosofia asta a lui „se poate și mai rău“ mă înfurie. De ce nu „se poate și mai bine“? Nu cred că e un moft să pretind, într-un oraș important, reședința unui județ, apă caldă – pe care chiar aș și plăti-o. Hai că m-am și enervat! Mâine fac o aroganță, cum ar zice grotescul domn Becali: îmi caut altă Grasonieră, cu centrală proprie! În centru!

***

          Tot n-a venit căldura. E greu să miști monstrul ăsta, „Apaterm”, odată ce s-a prăbușit. Prea multe căpușe au supt din el ca să mai poată sta în picioare. Încep să cred că nimic nu ne va mai ajuta. Sistemul de termoficare e mort! O să apară din nou blocurile-elefant, ca pe timpul comunismului, când oamenii își puneau godine în case și scoteau burlanele pe geam. Am văzut cartiere întregi cu trompele de tablă întinse spre cer, blocuri înecate în fum, cu pereți negri, niște șatre imense cu corturi de beton. După nebunia fierului vechi va urma isteria surcelelor. România va arde în godine.

***

          Primăria nu poate face nimic. Guvernul nu poate face nimic. Datornicii nu pot face nimic – că n-au de unde plăti. Nici Biserica nu face nimic. N-am văzut o rugăciune puternică pentru căldură, cu o mie de preoți, ca la aducerea moaștelor lui Constantin Brâncoveanu, în noiembrie. Dacă se fac slujbe pentru aducerea ploii, de ce nu și pentru apa caldă? E cam tot aia, tot un fel de duș. Cum poate să nu curgă apa la baie într-un oraș cu moaște atât de puternice? Poți rupe zăgazurile cerului cu o rugăciune bine ținită, dar mă tem că nici Dumnezeu nu poate să mai destupe conductele de la „Apaterm“, unde și-a băgat dracul coada.

***

          Mi-e frig. Mă îngrozesc numai la gândul că la un moment dat va trebui să deschid frigiderul.

(CONTINUARE)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *