(Continuare din partea a 3-a)

”Fata pe valuri”, C. Baraschi. Foto: Viața liberă

„Fata pe valuri”, C. Baraschi. Foto: Viața liberă

Înghesuială în autobuz. Lângă mine, un moș mărunțel, cu haine cam ponosite. Dar mirosea frumos! O fi fost din Brăila?
***
Mi-am găsit o prietenă în Galați!
Undeva în centru, la capătul unei alei cu castani, unde încă se mai văd printre crengi beculețe de la Crăciun, se află „Fata pe valuri“, opera sculptorului Constantin Baraschi: o nimfă întinsă în mijlocul fântânii, superbă, înconjurată de pești grași, de bronz, care scuipă continuu deasupra ei arcuri strălucitoare de apă. Numai vara, bineînțeles. Acum nici măcar fata asta cu piele de bronz nu se spală, s-a oprit apa și la ea.
De aproape 50 de ani, de când a fost instalată aici, „Fata pe valuri“ a devenit un simbol al orașului, loc de întâlnire pentru îndrăgostiți ‒ cum e, în București, ceasul de la Universitate. „Ne vedem la «Nespălata»!“ își zic îndrăgostiții. Pentru că așa i se spune popular, de zeci de ani, operei lui Baraschi: „Nespălata“. Numai în Galați i se putea găsi asemenea poreclă!
De când am rămas fără apă caldă, am început să îndrăgesc sculptura asta. Seara, în drum spre gaura de șobolan în care locuiesc, mă așez pentru câteva clipe pe marginea fântânii și ne uităm unul la altul, eu și fata de bronz, la fel de reci și de nespălați, uniți de același destin nemilos.
***
Urăsc întrerupătoarele astea puse sus, la înălțimea umerilor. De câte ori aprind lumina, subsuoara își deschide gura de animal necrofag.
***
Gata, mi-am luat lighean! M-am dus cu toată rușinea la hypermarket, dar și cu toată deznădejdea, după zile de ezitare și băi catastrofale cu apă rece, și mi-am luat lighean. N-am găsit unul mai mare, ca pentru mine ‒ am totuși 140 de kilograme, nu le-aș mai avea! Ce dracu’, ăștia de la „Kaufland“ n-au marfă decât pentru persoane cu aspect fizic plăcut?
Am ales „Kaufland“ pentru că e mai aproape. Mi-am zis că o distanță mai mică înseamnă umilință mai puțină. Ai mai puțin de mers printre oameni. Nu trebuie să se desprindă de pe tine coji de jeg, nu trebuie să ai părul încâlcit și plin de scame, nici fața nerasă, bobotită, nu trebuie nici să puți chiar ca un hoit ca să-și dea trecătorii seama că ești nespălat: asta se vede în privire. Mă uit la ochii oamenilor din Galați ‒ cum și ei se uită la mine ‒ și văd uneori aceleași priviri mohorâte, înfrânte, din anii finali ai comunismului, ochi din care o mână brutală a plivit și ultimul firicel de lumină, ultimul licăr de bucurie. Știu, se vede și în ochii mei că nu am cu ce mă spăla. E umbra aceea de dinaintea capitulării, când începi să accepți prăbușirea, când îți pierzi puțin câte puțin încrederea în tine, stima proprie, după care nu-ți mai pasă de nimic…
Dar nu, eu mi-am luat lighean, nu m-am lăsat zvârlit în preistorie și în depresie!
Ce vesel pășeam spre casă cu ligheanul în brațe, așa cum îi stă bine unui ziarist, purtat pe sus de privirile încurajatoare ale doamnelor! „Bravo! Bravo!“ parcă spuneau. Pluteam prin aerul rece, cu izuri de mâl, din orașul Galați. Ajuns în Grasonieră, am postat repede pe Facebook:

În Galați, ca la Dachau,
Oamenii nici apă n-au.
Au, au, au, inimă, au,
Am lighean și-n el mă lau.
***
Am început să petrec mai mult timp pe Facebook. În mediul virtual nu se simte dacă ești proaspăt spălat sau de luna trecută. Poți lăsa foarte ușor impresia unei persoane cu dușurile la zi.
***
Un panou uriaș străjuiește, de sus, rondul de la „Kaufland“. A rămas acolo de la meciul de tenis feminin România-Spania, jucat la Galați. Președintele Klaus Iohannis și sportivele noastre aruncă peste răspântie niște zâmbete energice, de învingători. Oare ce fel de lighean au pregătit gazdele pentru Simona Halep? Unul mai mișto decât al meu, bineînțeles: un lighean de fițe, pentru campioni. Merită, că e fată ambițioasă, mândria României!
***
Nici gând să încap în lighean! Mi-am turnat apă în cap cu ibricul. Nu știam ce momente de fericire îți poți procura în viață cu un simplu ibric! Am chiuit de bucurie când am simțit apa caldă șiroindu-mi din cap pe tot trupul. Apoi am răcit cobză. Asta e partea proastă. Grasoniera e un congelator. Acum scriu cu plapuma în cap, tastatura e plină de muci.
***
La televizor, Elena Udrea se plânge – o aud a nu știu câta oară – că n-are uscător de păr în arest. Nici eu n-am și nu mă plâng. Baremi l-aș fi folosit sub plapumă să-mi fac microclimat. Și mai zice, iar, că i s-a luat sutienul. Țara arde de febră, pocnesc termometrele la subsuori, mii de gălățeni s-au procopsit cu viroze și pneuomonii – peste 3.500, scriu ziarele –, iar dumneai e preocupată de sutine. Să stea și fără, că nu moare! E igienic. În libertate parcă nu era așa de dornică să-l poarte, voia să i se vadă calitățile politice.
***
Știu cum vine apa caldă când vine. Astă iarnă, pe la începutul lui decembrie, eram la calculator când a venit. Da, decembrie. La Galați s-a dat târziu drumul la căldură, ultimul oraș din țară, și numai după ce a murit o bătrână de frig în apartament. S-a dat la știri. Era cât pe ce să mor și eu, făcusem 39 cu 2. M-am drogat cu medicamente, de-am putut ajunge la Iași să-mi lansez cartea. Și după aia numai într-o smârcâială am ținut-o. Nasul devenise o rană insuportabilă.
Am auzit-o, atunci, venind. Am încremenit cu degetele pe taste când am prins cu urechea șiroitul lin, de izvoraș, din perete. Șiu-șiu-șiu! Apa cea caldă! țșdjk qerjărc jrcj n0irjvxmcirj q cv efv a apărut pe monitor. Căci îmi tremurau mâinile de emoție.
Apa caldă, venind, e o muzică dumnezeiască. O suflare divină prin fluierele instalației, un duh cald umplând pustietățile reci ale caloriferelor și reînviindu-le. Acolo era viață! I-am simțit freamătul cald năpustindu-se în mine când am pus mâinile pe calorifer, febril, hai!, hai!, parcă voiam să smulg căldura ca pe ceva material și s-o mut mai repede de la un element la altul. A intrat prin mâini și a trecut prin tot corpul, până la tălpi. Carnea, pe mine, s-a deschis ca o floare.
Da, știu cum vine apa caldă când vine. Cum cântă.
Apa caldă e artă, e iubire!
***
Am găsit pe Facebook o postare de-a lui Cristian Bădiliță, marele patrolog de a cărui veche prietenie mă bucur. Cristian îndrăznește să aducă în frivolitatea de pe Facebook idei ațoase, din olimpul erudiției lui prodigioase, și are harul de a le articula simplu, plăcut, cum nu mulți sunt în stare, fără să-și alunge cititorii, ca într-un joc. Vorbește despre cele mai abstruse chestiuni cu un firesc deplin, cu aerul că dezbate probleme cu care toți suntem familiarizați dacă nu de acasă, cel puțin de la vreun work-shop corporatist sau de la ultima carte răsfoită pe Kindle, în tramvai.
Iată ce scrie el:
„În «Viața Sfîntului Andrei» există un episod plin de tîlc și de umor. Apostolul merge la baia publică. Să se spele! Acolo dă peste doi posedați, unul tînăr și unul bătrîn (probabil homosexuali), pe care-i vindecă. Apoi începe să le predice tuturor celor din bazin. Vă imaginați scena? Oamenii stau în bazinul cu apă (exact cum sînt piscinele noastre de azi), se bălăcesc, se stropesc, discută, rîd, iar apostolul, gol pușcă, LE PREDICĂ EVANGHELIA.
Cel puțin două lucruri merită spuse despre acest episod:
1) Creștinii adevărați SE SPALĂ, nu umblă murdari, nu put, precum acel călugar ortodox dintr-o bibliotecă din Paris, care a trebuit să fie rugat să iasă afară, pentru că aerul din încăpere devenise insuportabil (am asistat, jenat, la scenă);
2) Evanghelia se propovăduiește oriunde. Apostolii nu se rușinau să meargă la baia publică și să le vorbească oamenilor despre Isus chiar și în pielea goală.“
Sfântul Apostol Andrei, care a predicat și prin părțile astea, este patronul spiritual al orașului Galați.
Ce ironie divină! În orașul Sfântului Andrei, apostolul din piscină, care ne învață cu propriul exemplu că un creștin trebuie să se spele, nu curge apă caldă! Asta ar trebui să fie o problemă de la care arhiepiscopul Casian Gălățeanul să nu întoarcă înalta-i față.
Dacă ar veni astăzi să propovăduiască în Galați, Sfântul Andrei ar găsi o populație zgribulită, umblând mai mult cu ibricul prin baie decât cu lumânarea la biserică, închinătoare la idoli falși, numiți calorifere.
***
Oare când îmi fac rugăciunea la culcare, cele câteva cuvinte pe care le murmur de ani și ani de zile, Dumnezeu mă ia în serios dacă mă rog așa nespălat? Se vede treaba că nu prea. E supărat pe mine, pe noi. Dacă El voia să nu ne spălăm, făcea doar pământul, fără apă.
***

Gata, mă predau la mormoni. Am văzut că au biserică în Galați. E amplasată ideal, pe lângă Poștă. Acolo, după o săptămână de inițiere, ești botezat prin scufundare într-o piscină mică, săpată în podeaua templului.

(CONTINUARE)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *