(Continuare din partea a 4-a)

Mâna cu făclie, retezată de la încheietură, așteaptă o pară de duș

Mâna cu făclie, retezată de la încheietură, așteaptă o pară de duș

Trec iar prin parcul Eminescu. Noaptea, ca să evit pe cât posibil, întâlnirea cu alți oameni. Dacă s-ar atinge câmpurile noastre olfactive, copacii din parc s-ar usca. Cum mă apropii, statuia poetului crește umedă și portocalie în lumina chioară a felinarelor. El, maiestuos, cu ochii spre cer; lipită de trupul lui, o muză grațioasă, cu torța inspirației în mână. De ani de zile, un obsedat misterios fură mâna muzei, de la încheietură, cu tot cu făclie. De obicei, în preajma lui 15 ianuarie, ziua de nașetere a poetului. Dar de ce n-ar dispărea și acum? Poate vrea cineva să se încălzească la flacăra muzei. Uite că n-a dispărut!

Anul ăsta făclia n-a mai fost furată, dar Eminescu tot fără inspirație a stat de ziua lui. Autoritățile i-au luat-o înainte hoțului: au ascuns mâna și au montat-o la loc după ce a trecut perioada critică. Asta ca să nu-i mai comande iar unui sculptor local, ca în fiecare an după Revoluție, o altă mână. Artistul, rămas și el fără apă caldă în apartament, ar fi pus în mâna muzei, în loc de făclie, o pară de duș.

***

Am început să citesc, abia acum, la atâta timp după apariție, „Scrisori către fiul meu“, de Gabriel Liiceanu. Am o variantă electronică; o răsfoiesc ușor, sub plapumă, cu simpla alunecare a degetului pe ecranul telefonului; mă duc direct, căutând „cremă“, la celebrul pasaj în care filozoful își descrie ritualul îmbăierii, urmat de ungerea, pe tot corpul, cu cremă parfumată.

Baie! Cremă! Duș! Parfum!

M-am blocat la pasajul ăsta, nu pot trece mai departe. Parcă o crustă de jeg s-a strâns pe creier și nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Sunt în plin proces de mancurtizare.

***

E clar, cultura și lipsa igienei nu se împacă deloc. Numai de poezie și de idei înalte nu-ți arde când te mănâncă între degete! Filozoful Liiceanu ar putea să explice mai bine, desenând chiar cu cremă pe faianță, ce legătură de determinare există între una și cealaltă.

Dacă ar fi vorba doar de igienă… Cumva o scoți la capăt: te duci la un prieten, unul dintre cei binecuvântați cu centrală, te chinui cu ligheanul și cu ibricul în baie, (poți să-ți iei și-o găletușă de nisip, o lopățică…), mai faci și câte un duș rece, la urgență, mai mergi prin ploaie, te răzuiești cu muchia cuțitului, aduni niște maidanezi de pe stradă, că sunt din belșug, și-i lași să te lingă… Soluții ar fi. Dar e vorba, mai mult, de umilință. De bătaia de joc. Asta nu se spală așa ușor. Cuza Vodă, fost deputat de Galați și cu muzeu în oraș, a spălat rușinea lui Moș Ion Roată pupându-l pe obraz, acolo unde îl scuipase boierul. Acum ar trebui s-o ia primarul din om în om și să ne pupe pe toți, asemenea domnitorului, pentru ștergerea batjocurii. Dar numai după ce vom avea din nou apă caldă și căldură. Și nu neapărat pe obraz.

***

Primul pas în spălarea creierului e nespălarea trupului.

***

Iar s-a întrerupt buletinul meteo, breaking news, exact când prezentatoarea ajunsese în zona Galațiului, ca să se mai spună ceva despre Elena Udrea. E definitiv, rămâne în arest o lună. Eu mai am două. Cică i-a venit în celulă, pe lângă vechile tovarășe de suferință, și o actriță porno. Unde n-am și eu norocul ăsta!

***

Cât timp mai există oameni vii în Galați, corpul uman rămâne cea mai sigură sursă de căldură. Mă tem că nu scap neînsurat din orașul ăsta!

***

La intrarea în Piața Țiglina, o bătrână vinde ghiocei. Ce emoție să vezi buchetețelele proaspete întinse pe asfalt! Înseamnă că vine primăvara, ne dă Dumnezeu căldură. Putem chiar să și aerisim.

***

Ultima oară am fost în Galați, până acum, în noiembrie 2013. M-au invitat Rodica Mișcalencu și Tudor Neacșu la emisiunea lor să zic niște vorbe despre niște cuvinte. La hotelul unde m-au cazat am făcut baie, îmi amintesc, și seara, după drumul de la București, și dimineața, în ziua plecării. Așa e civilizat. Acum îmi pare rău că n-am făcut baie toată noaptea, în avans. Dar de unde să fi știut?

Mi-a venit ideea să mă duc la un hotel și s-o vrăjesc pe recepționeră, să-i dau ceva acolo ca să mă lase într-o cameră o oră, nu mai mult, să mă spăl. Baie cu șpagă.

***

Rodica și Tudor, pe care atunci îi întâlneam prima oară, mi-au arătat orașul. La pas. Atunci am aflat de misterioasa și scandaloasa dispariție anuală a mâinii cu făclia. Am trecut și pe lângă Prefectură. Puțin după aceea a fost arestat prefectul Bocăneanu pentru oareșce boacăne penale. Tudor a glumit, zicea că presa locală scria de mult despre mafiotul ăsta – și nimic; dar cum a venit și un ziarist de la București, gata, s-a rezolvat treaba.

Dar dacă n-a fost doar o întâmplare și gluma lui Tudor nu doar o glumă? De azi o să trec mai des prin fața Primăriei. Cine știe?

***

M-am tot fâțâit pe la Primărie, dar degeaba. Azi am și intrat, poate așa să provoc destinul. Am văzut stema orașului. Un scut cu o coroană deasupra, apoi o corabie plutind pe Dunăre, doi pești de argint și un caduceu, doi șerpi încolăciți pe un sceptru, simbolizând Armonia și Comerțul. Simbolurile orașului.

Lipsește Ligheanul!

***

Ce norocoși sunt unii! Noi n-avem în Galați nici apă caldă, nici încălzire în case, iar botoșănenii mei au apă sfințită la robinet! Un sobor de preoți, scriu ziarele, a sfințit apa din bazinele de alimentare ale orașului. Preoții au declarat că timp de 30 de zile va curge apă sfințită. Cine m-a pus să plec din Botoșani? Acolo e raiul acum, Galațiul e un iad.

***

Tot aud expresia asta: „A inventa apa caldă“, cu sensul de a descoperi ceva ce știe toată lumea. Unii știau ce e apa caldă, dar au uitat. Apa caldă trebuie reinventată mereu.

***

Am pus niște carne la fiert și, la cât de frig e în casă, tot aburul se condensează instantaneu. Acum borșul meu e pe pereți, curge pârâiașe-pârâiașe pe faianță. Mai adaug câte o cană de apă în oală, tot pe perete ajunge. Și de acolo se scurge jos, pe gresie. E o apăraie, zici că s-a mutat Nespălata la mine cu peștii udători cu tot. Înot prin propriul borș!

Astă-toamnă, când tot așa n-aveam căldură și am făcut prima oară borș, și tot de vită preistorică, de-a trebuit s-o fierb o noapte, am pățit-o și mai rău. Dimineața, după ce am strâns fleșcăraia cu mopul, m-am șters cu niște șervețele parfumate pe față, ca un om civilizat, și am pornit spre redacție. Dar n-am putut să ies din casă. Ușa nu se mai deschidea. Am tras de ea, am izbit-o, degeaba. Am sunat-o pe proprietară: doamnă, sunt blocat în minunata și nu suficient de bine încălzita dumneavoastră garsonieră. Cum așa? N-am știut să-i explic. Eram perplex. A coborât dumneai de la 4, s-a împins în ușă, trăgeam și eu de partea astălaltă, dar tot nu s-a deschis. Băi, care mi-ați sudat ușa? – am strigat în glumă. Și în clipa aia mi-am dat seama că ușa din stejar masiv nu era sudată, ci asudată. Aborbise ca un burete aburul de la borșul meu de vită și se umflase ca vaca de la lucernă.

Ce era să fac? Să aștept până se dezumflă? Am tras de ea cu toată forța, cu acordul proprietarei: ori o rup, ori se deschide. Până la urmă s-a deschis, fără avarii, m-am eliberat cu bucurie din prizonieratul borșului meu. După aceea, o lună de zile, până a venit căldura, n-am mai mâncat nimic gătit, doar porcării, afumături, de teamă să nu mă zidesc, meșter bucătar, în propria casă. Și uite-așa m-am îngrășat și mai tare de la frigul ăsta.

(CONTINUARE)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *