dan voicuclescuVreau să-l văd pe Dan Voiculescu de aproape. Măcar de la un metru și măcar câteva secunde, dacă nu se poate mai mult, cum ar fi: să ne strângem mâinile bărbătește și să schimbăm câteva vorbe, ori chiar să bem o cafea împreună – cum a băut cu Tiberiu Lovin, de ce nu și cu mine? Nu vreau nici să-i cer împrumut 350.000 de euro ca să îmi cumpăr vilă, cum am auzit că a făcut un coleg din trust, nici să fac piruete în fața lui, poate-poate mă va remarca și îmi va trasa însărcinări contra siguranței naționale. Nu vreau decât să văd un mogul de aproape. Nu am văzut niciunul în peste douăzeci de ani de presă. Nici pe cei la care am lucrat, nici pe alții. Și simt că îmi lipsește ceva din ranița de jurnalist.

La început era numai cuvântul. Nu existau moguli pe atunci. Viitorii moguli pipăiau buzunarele economiei naționale. Începeau să adune bani ca să facă mai târziu trusturi de presă cu care să facă și mai mulți bani și să câștige în plus putere, influență. Și cum se preumbla cuvântul pe apele învolburate ale democrației, slobod, fără mogul la cârmă, iată-mă și pe mine suflându-i în pânze alături de alți suflători entuziaști. Și era frumos și toate cele bune se făceau ca de la sine.

N-a trecut mult și foaia săptămânală “Atitudinea”, din Botoșani, s-a săturat de independență și în primăvara lui ’90 (ce an, domnule, ce an!) s-a înfășurat pe picioarele de lut ale Fundației Județene pentru Tineret, ceva ce nu puteai să-ți dai seama ce e, un fel de zombie al UTC-ului decedat. Obielele de hârtie mai fluturau din când în când, rebel și orgolios, dar nu mai mult decât atât. Și au sfârșit ferfenițite în bocancii Fundației. Nu pot spune că am cunoscut atunci un mogul, fiindcă băieții care puseseră mâna pe coarba mașinii de tocat bani de la Fundație nu erau moguli de presă, mai ales că nici “Atitudinea” nu era tocmai ziar.

În vara lui 1991 am ajuns în redacția săptămânalului “Timpul”, din Iași. N-aveam patron. Habar n-am al cui era “Timpul”, cine îmi plătea salariul. Scriam ce mă tăia capul și cum mă pricepeam, trăgând cu ochiul la Cassian Maria Spiridon, la Nichita Danilov, Dan Giosu, Radu Părpăuță, Dorin Spineanu, Vasile Braic, Titus Ceia etc., scriitori coborâți din turnurile lor de fildeș în jungla presei.

Nu după mult timp am observant că printre mașinile de scris din redacție a apărut o mașinărie ciudată, ceva ca o lădiță de scule pe care stătea un televizoraș. Cineva țăcănea la o tastatură și literele apăreau miraculos și se înșiruiau pâlpâind pe ecranul albastru. Era un calculator, un cal troian care, o dată cu puterea nemaivăzută a hard-diskului său de 4 GB și a memoriei de câțiva megabiți, aducea în redacție și virusul distrugător al tetrisului, cel mai de temut inamic al jurnalismului și al disciplinei în redacție în acele timpuri. Dar nu numai atât. Cu acest mânz insidios s-a strecurat în redacție afaceristul Viorel Cataramă, regele de atunci al mobilei și al saltelelor Relaxa. Pentru prima oară în viața mea lucram la patron. Dar Cataramă nu era un mogul adevărat, chiar dacă mai târziu s-a extins, și-a mai lipit în vitrină câteva publicații, parcă “Viitorul Românesc”, “Ora”, “Seara”, niște progenituri jurnalistice care mureau înainte de a ajunge la maturitate, asemenea copiilor bicisnici din “Fefeleaga” lui Agârbiceanu. În 1993 săptămânalul social-politic-cultural “Timpul” s-a transformat în revistă lunară de cultură, finanțată integral de Viorel Cataramă. Putea fi numit mogul de presă doar pentru că dădea salarii mici. Dar mici, mici. Când am plecat de la “Timpul” aveam un salariu de 300.000 de lei, de șapte ori mai mic decât primuj salariu încasat la “Național” ca începător în presa cotidiană. Chiar și din acel salariu infim am reușit să-mi iau un televizor color. În rate. Un NEI. Îl am și acum, merge ca nou, n-ai zice că a împlinit frumoasa vârstă de 18 ani. Aveam în sfârșit televizorul meu! Mi-am putut realiza acest vis pentru că nu fumam (altfel tot salariul s-ar fi dus pe țigări și ar fi trebuit să mai și împrumut) și pentru că l-am cumpărat chiar de la Viorel Cataramă, adică dintr-unul din magazinele “Elvila”, firmă de mobilă la care eram și eu angajat ca redactor. N-o să vă vină a crede, dar așa a fost: m-am dus la magazinul din Copou, fără avans, fară adeverință de serviciu, fără credit cu buletinul, doar cu o adeverință de angajat, și am plecat cu televizorul în brațe! Vreo trei ani mi s-au reținut rate din salariu, infime, nici nu se simțea, cum nu se simțea nici când luam salariul întreg. Câți moguli adevărați de astăzi ar face asta pentru angajații lor?

Pe Cataramă l-am văzut doar la televizor. Apărea mereu, fiindcă era liberal de vârf, tot făcea aripi și grupări la PNL, ministru, vedetă, umbla cu o topmodelă cu nume garabetibrăilean: Adela, cu care – ce frumos! – s-a și căsătorit. Aveam colegi care îl vizitau des la București să-i ceară bani de operație, de casă, de costum, ocazie cu care îi luau și câte un interviu pentru “Timpul”, dar nici asta nu făcea din el un mogul adevărat. Vorbeau despre el spunându-i pe numele mic: Viorel. “Am vorbit cu Viorel și mi-a spus că…” Nu le spunea lucruri esențiale, învățături ce ar fi putut să le schimbe viața ori câte ceva din secretele îmbogățirii. Și nu le spunea nici ce să scrie în ziar. În șapte ani, cât am fost angajatul lui Cataramă, nu mi-a spus nimeni, niciodată, ce să scriu. Nicio indicație de sus nu a ajuns până la mine. Deși purtam același nume, eu nu m-am dus pe la Viorel să-i cer ceva. Nu că n-aș fi avut bani de tren până la București! Vindeam televizorul și rezolvam problema. Pur și simplu nu aveam nevoie de nimic, eram fericit că scriam la “Timpul”, revistă despre care afaceristul spunea că e floarea de la butoniera lui, ceva cu care se mândrea. Și mâ mândream și eu.

Următorii șase ani din viața mea i-am petrecut în București, la “Național”, ziarul lui Iliuță Naghi. Pe el nu l-am văzut nici la televizor, nici măcar în poză. Caut acum pe internet o fotografie de-a lui ca să văd cum arată și nu găsesc. Era un mogul mic și discret. Am auzit că venea prin redacție, dar eu nu l-am văzut niciodată. Și la el se duceau colegi să-i ceară măriri de salariu, să stea de vorbă, să bea o cafea. Poate că în acele momente primeau, o dată cu sporurile la leafă, și indicații. De sus sau pe orizontală, indicațiile astea ajungeau și la mine. Despre Vanghelie, de exemplu, trebuia să se scrie de bine, despre Iliescu de rău. Pe urmă se schimba politica, destul de des, și se scria de bine și despre Iliescu, intra altcineva în locul lui în butuci, la fum de ardei iute. Cum nimerisem la Social, unde încercam să scriu un fel de reportaje, nu prea aveam de ars pe unul și de lăudat pe altul, scriam cam ce voiam eu, dar unele articole care loveau involuntar în ținte necunoscute mie nu erau publicate. Și aveam grijă ca data următoare să nu repet greșeala. Asta îl făcea pe Naghi mai mogul decât Viorel Cataramă. El dădea indicații, avea preferințe politice, simpatii de tot felul vizibile în ziar. Salariile erau mici, delegații nu se făceau, se cerea câte un reportaj la două zile, imposibil de documentat și de scris… era curat exploatarea ziaristului de către mogul.

După fix un an (2003-2004) la “Jurnalul Național”, în toamna lui 2004 am ajuns la “Cotidianul”. Știam că fusese înființat de Ion Rațiu, singurul patron din presa română care accepta să fie înjurat în propriul lui ziar. “Este libertate de opinie. Eu trebuie să fac în așa fel încât să nu dau motive să fiu criticat”, spunea venerabilul țărănist. Ceva din spiritul ăsta de libertate, imprimat la început, a rămas la “Cotidianul” și după moartea lui Ion Rațiu. Ziarul fusese moștenit, din câte știu, de fiul lui, Nicolae Rațiu. Nu l-am văzut niciodată. Aveam deja ani buni de presă în spate, mogulatele se formaseră și evoluau, dar eu tot nu văzusem nici un mogul în carne și oase, nici măcar de la distanță.

Când “Cotidianul” a ajuns la Vîntu, un vânt rece a străbătut redacția. Îl și vedeam pe SOV șontâcăind prin redacție și împărțind în stânga și-n dreapta indicații, din vârful cârjei: ce și cum să scriem, pe cine să înjurăm și cui să-i punem puf sub fund. Poate venea numai noaptea, poate reușea să se facă invizibil – așa cum făcuse cu banii de la FNI – , poate nu venea deloc. Eu nu l-am văzut niciodată.Nici în redacție, nici pe stradă, nici în benzinării sau în parcări, unde-și dădea întâlniri de afaceri necurate. Numai la televizor l-am văzut, în diverse ipostaze. Și n-am simțit nicio clipă călcâiul lui pe ceafă. La început am crezut că nu vorbește decât cu angajații cu salarii mai mari de 600 de euro, dar m-am înșelat. A continuat să mă ignore chiar și când eu însumi am trecut, pentru scurtă vreme, de această sumă. Eram un naiv. De fapt, el îi suna doar pe cei cu peste 10.000 de euro pe lună. La banii ăștia, ba chiar la mult mai puțini, începi să gândești ca mogulul. Capeți brusc convingerile lui politice și ți le schimbi o dată cu el, nici nu e nevoie să te mai sune. Îi știi inamicii politici, pe cei care îi stau în cale în afaceri, și lovești cu toată forța salariului fantastic. Cum la ziar nu prea erau lefuri atât de mari, goarna lui Vântu suna mai tare la Realitatea TV. Pot spune că am fost norocos că n-am avut salariu mare. Dacă mă suna mogulul și pe mine, ce-aș fi făcut? Mi-e teamă să-mi răspund. Acum mă uit înapoi la cei cinci ani de la “Cotidianul” ca la cea mai frumoasă bucată din viața mea de ziarist. Abia după ce am plecat de la “Cotidianul” am aflat că mogulul își punea imperiul să cânte ca să joace el într-un picior.

La Dan Voiculescu m-am reîntors în octombrie 2009, mirosind a mort. Veneam de la “Cotidianul”, care își dădea duhul în brațele lui Cornel Nistorescu. Știam cum stă treabă la “Jurnalul Național”. Nici aici, ca și la „Timpul” și la “Cotidianul”, nu mi-a spus nimeni vreodată să scriu ceva anume și într-un anume fel. Să mă fi sunat Voiculescu sau cineva din familia lui să-mi spună să zic ceva și de Băsescu, de rău, în articolele mele despre babe, capre, țigani, biciclete, obezi, infirmi, geniali, banali? Nu. Mai multă libertate decât la “Jurnalul Național” n-am avut niciodată, nici măcar la “Cotidianul”, unde tot mi s-au refuzat câteva subiecte – unele pentru că erau pur și simplu proaste, altele pentru că erau prea costisitoare.

Chiar nu mă bagă niciun mogul în seamă? Încep să mă simt frustrat. De aceea îi rog pe toți mogulii să mă primească și pe mine, fie și în anticameră, să-l văd măcar pe unul dintre ei, prin ușă, când intră secretara cu cafeaua.

Conținutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Articolul are 4 comentarii

  1. Pingback: Un fel de top. Ce-am primit şi ce am daruit în 2011 « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  2. Pingback: Cu călcîiul pe ceafă « elenagherasim

  3. Daca ai fi ajuns prin redactie mai des, te-ai fi intalnit si cu mogulii. daca tu veneai o data la 2 saptamani, nu prea poti sa ai pretentii. ma mir ca mai nimereai adresa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *