Carmen Dragomir a fost reporter special la “Jurnalul Național” până la începutul acestei veri demente. A zis: “Gata. Presa a devenit o glumă.” Întâi s-a retras în reduta dezamăgirii. Din când în când, cu vădită lehamite, împrăștiat, a mai tras câte o rafală în ziar. Apoi, fără a fi fost învinsă, a pus armele în bandulieră și a părăsit frontul. Nu a dezertat, nu s-a predat. Pur și simplu până acolo a fost lupta ei. O luptă care, de când Carmen a dat primul asalt, și-a schimbat toate regulile. S-a retras cu discreție și cu părere de rău. Încă un loc pe meterezele presei a rămas gol. Încă un ziarist bun nu mai răspunde la apel. Mulți renunță. Din urmă vin puțini și nehotărâți. Într-o zi, într-o nefericită zi, cetatea asta de hârtie va cădea.

Părăsind presa, Carmen și-a vândut casa, a mai împrumutat niște bani, a pus mână de la mână cu o prietenă și împreună au întors arcul unei afaceri cu ceasuri. Din vâltoarea presei, Carmen a pășit nebunește pe bărcuța inițiativei particulare tocmai în aceste vremuri de furtuni și rătăcire. Și-a deschis o orologerie în centrul Ploieștiului. Așa a răspuns ea, cu nebănuită cutezanță, întrebării care înfioară breasla: “Unde se duc ziariștii când se duc?”

Am fost la inaugurarea orologeriei “Primo Minuto” din strada Elena Doamna 44. Cu alți doi colegi de la “Jurnalul Național”: Valentin Zaschievici – Zass și Adrian Mogoș. Ca să-i transmitem colegei și prietenei noastre regretul că nu mai suntem împreună în aceleași tranșee și, totodată, speranța că va izbuti în temerara ei încercare. Văzând despre ce e vorba acolo, am înțeles că n-a ales la întâmplare afacerea cu ornice. Și că, retrăgându-se din presă, Carmen n-a încetat să fie, în sufletul ei, un reporter pătimaș.

În magazin stau lipite de perete, de jur împrejur, niște ceasuri mari, cu pendul, niște ciclopi închiși în sarcofage înguste, cu dantelărie fină de lemn. În trupurile uscate bat inimi de bronz. Tic-tac, tic-tac. Pe unde intră timpul în mecanisme, de-l toacă atât de precis, cu obstinație? Și pe unde iese? Ziaristul nu știe asta. Nu se pricepe la ceasuri, ci la timp. El știe să toarcă timpurile tuturor într-un singur fir. De-a lungul firului face noduri pe care tot el se chinuie apoi să le dezlege. Pe unele nu le desface, arar, decât o sabie rebelă; altele nu vor fi dezlegate niciodată. Apoi ziaristul taie firul acela în bucăți de câte o zi, numite ziare. El are o percepție aparte asupra timpului. Știe că viața e o sumă de vieți mici trăite intens de la o zi la alta, ceas de ceas. Vieți scurte, de la apariția ziarului și până seara, de la o ediție la următoarea. Vieți ce reîncep după fiecare ziar încheiat. Știe câtă moarte și câtă viață încap în acele momente febrile când ceasul necruțător al închiderii ediției bate peste trupul încă neîmplinit al articolului. Știe cum săptămâni sau luni de zile petrecute în documentarea unui articol se comprimă în câteva minute de lectură a acelui text. Sau invers, cum se dilată timpul când un text inspirat circulă săptămâni sau luni de zile de la un cititor la altul, mânat în goană cu pocnetul scurt, de bici electric, al mausului. Ziaristul știe ca nimeni altul cum minutul se face veșnicie când îl vede pe un necunoscut citindu-i articolul, în metrou, cu capul înfundat în ziar. Și mult timp după ce va fi dat pagina și va fi sărit la articolul altcuiva, desigur că mai slab, anonimul cititor va fi pentru umilul reporter un zeu. Reporterul știe că, asemenea lui Faust, îi poate cere clipei să stea în loc. Că o poate înveșnici mutând-o în pagina ziarului. Cineva, cândva, răsfoind paginile prăfuite ale ziarului, va trezi acea clipă din amorțire și o va retrăi. În multe din reportajele sale Carmen Dragomir s-a jucat subtil cu timpul ca un ceasornicar împătimit. Așa că nu întâmplător are acum o orologerie, nu un salon de frumusețe, unde fără îndoială ar fi atras clientelă numai punându-și poza în vitrină.

Sunt piese scumpe, de mii de euro. Ceasuri de birou, de perete, decorative. Mecanismele sunt aduse din Italia. Soclurile, unele adevărate opere de artă, sunt făcute de niște meșteri din Arad. Aceiași pe care i-a ales și Ceaușescu să-i înnobileze cu măiestria lor templul demenței — Casa Poporului. În urmă cu o lună, Carmen nu știa despre orologii nimic mai mult decât oricare alt ploieștean, trecut măcar o dată prin Muzeul Ceasului din oraș. Acum vorbește despre ele nu cu priceperea unui ceasornicar, tehnic, nici cu interesul unui vânzător, ci cu pofta narativă a unui jurnalist. În jurul fiecări piese Carmen vede o istorie, o poveste. De unde și de când vine un model anume, ce rege a avut unul și cum a murit acel rege, în ce castel se găsește sau în ce film se vede ceva asemănător, ce triumf barbar a avut în viață parvenitul care a cumpărat un orologiu de câtvea mii de euro din snobism, sau câtă frumoasă și admirabilă nebunie stă în pasiunea unui colecționar de ceasuri. Fără să știe, Carmen Dragomir vinde în continuare tot reportaje.

Să fie într-un ceas bun!

Fotografii de Viorel Ilișoi și Valentin Zaschievici

Articolul are 4 comentarii

  1. Fiecare jurnalist crede, macar o data, ca va schimba lumea cu un reportaj. In realitatea lumea te schimba pe tine sau mai bine zis te va face sa abandonezi rand pe rand iluzii si vise. Si initiativa privata pe care o imbratisezi cand iesi din presa iti omoara in fiecare zi cate o speranta. Nu conteaza daca esti in presa sau vinzi orologii, oamenii din jur sunt aceiasi.

  2. Misto articol. Si cred ca departarea de presa este doar temporara, nu se poate altfel. Mult succes in ambele afaceri!

Comentariile au fost inchise.