De mic am visat sa stau in Bucuresti. Si nu oriunde, ci langa Piata Matache. Stiam de piata asta inainte de a fi vazut cum arata un bec. In satul meu, cativa veterani de razboi si un puscarias vorbeau cu nostalgie despre fabulosul oras Bucuresti, cu punctele lui cardinale: Gara de Nord, Piata Matache, Cismigiul si inchisoarea Vacaresti: “De vrei, mama, sa ma vezi,/ Urca dealul cu livezi/ Si de-acolo sa privesti/ Inchisoarea Vacaresti”. Dintre toate mi-am ales, fara sa le fi ocolit pe celelalte, Matachele. Je m’attache de place Matache. Fiindca avea carciumi, povesti, gospodine, peste viu, pasari, carne, mezeluri, branzeturi. (Fotoreportaj de Viorel Ilisoi)

Cand am crescut mai mare si m-am mutat langa piata, aceasta nu mai era chiar ca in povestile soldatilor si a puscariasului de la mine din sat. Avea termopane, legume de import, vanzatori cu abacuri electronice, inspectori scortosi, prostioare chinezesti si turcesti. Intrase in Europa.

Dar tot mai pastra ceva din piata aceea care, pentru toti romanii din provincie, insemna Capitala. Erau halele acelea frumoase, neschimbate, la fel cu cele din Botosani, din Ploiesti, din multe orase, fiindca, demult, cineva s-a gandit ca lucrurile trebuie facute cu o anume rigoare si frumusete, incat piata sa semene a piata, hotelul a hotel si carciuma a carciuma.

Dar nici bine nu m-am mutat langa Piata Matache, abia i-am gustat micii colosali, calupurile de branza crescute direct din mainile albe ale bacitelor din Sibiu sau trandafirii umpluti pe loc de nea Sandu Carnataru, numai ce i-am simtit un pic freamatul si am prins un fir de poveste cu pastramagii si iaurtari de altadata, ca intr-o zi am gasit halele inchise cu zabrele, fara ferestre, iar peretii cu muscaturi de excavator.

Primaria taie un bulevard mare din Piata Victoriei pana in Cismigiu, direct prin taraba cu fleici a lui nea Sandu Carnataru, peste butoaiele cu varza murata ale bucovinencelor din Milisauti, prin galantarele cu sorici parlit la foc de paie, printre momite si alte  marafeturi de zahana. Asa ca halele trebuiau puse la pamant. Nu poate progresul sa se impiedice de ele. Se va construi, se va construi pana nu va mai ramane nimic din orasul acesta.

Numai artistii mai puteau salva halele mutandu-le pe sevaletele lor, in blocurile de desen, in fotografii. Ca sa vada si altii cum a fost. Altii au venit doar sa priveasca.

Insa arta si privitul sunt periculoase pentru Bucuresti. Primaria a trimis jandarmi, nu cumva desenatul si fotografiatul sa degenereze. Sa nu tulbure moleseala Bucurestiului, un animal care nu se intoarce macar sa vada cine ii da cu bata peste greaban si ii tot taie bucati din pulpa.

Jandarmii stateau cu ochii pe bucuresteni si le dadeau amenzi cand vorbeau tare despre daramarea halelor. Trebuiau tinuti sub observatie si copiii fiindca niciodata nu stii la ce te poti astepta de la un copil cu un creion in mana. Cam cate doi jandarmi pentru fiecare copil.

Unii dintre ei erau de-a dreptul fiorosi, venisera inarmati cu plante otravitoare, asemanatoare cu ghioceii, periculoase pentru sanatatea publica. In plus, isi ascundeau figurile dupa ochelari, ca sa nu fie recunoscuti, dar care nu puteau sa le ascunda si intentiile.

Situatia a inceput sa se agraveze cand o tanara s-a infiltrat in randul bucurestenilor, pasnici in aparenta, si i-a inarmat cu hartie, caiete de desen, creioane colorate si mici batoane de dinamita de diferite culori, indeobste cunoscute sub denumirea de plastilina. Un jandarm a tinut-o tot timpul in colimator.

Suspecta, se pare ca de la o agentie de monitorizare a presei, nu doar i-a inarmat pe copii cu materiale destabilizatoare. Ea s-a si insinuat printre acestia si, dandu-le un prost exemplu, i-a incitat la acte ce contravin viziunii edililor bucuresteni despre libertatea de opinie.

Unul din micutii zurbagii a reusit sa insele vigilenta jandarmilor si a schitat pe hartie un pamflet grafic: hala de carne, asa cum arata in acea zi, inainte de a fi demolata, cu inscriptia: “Hala Oprescu Macelaru”. O gluma copilareasca pentru cel mai glumet primar din galeria primarilor bucuresteni.

Curajosul atac la adresa primarului a fost posibil intr-un moment de neatentie al aparatorilor legii si ai ordinii publice, cand acestia s-au adapostit de vant langa o vitrina, stransi unii langa altii ca puii sub closca.

Si printre jandarmi erau iubitori de arta. Doi dintre ei, in civil, filmau de aproape figurile stranse la Piata Matache. Ii coordona regizorul Matahalache, cu sarma in ureche, vazut pe la toate manifestatiile. Am zambit frumos cand m-a filmat: sa aiba si casa de productie Doi Si Un Sfert un zambet intr-unul din filmele sale.

Printre actorii involuntari ai noului film am recunoscut vedete precum Mircea Toma, Alina Mungiu-Pippidi sau Toader Paleologu, toti in rolurile unor simpli cetateni care tocmai treceau pe la Piata Matache si s-au oprit cateva clipe sa priveasca pentru ultima oara halele in lumina fantastica a unui cer bleu-jandarm.

Se vedea clar ca nostalgicii aceia nu se adunasera intamplator si ca intre ei exista o legatura. Una de patrunjel. Un punct de verdeata in desertul de asfalt si beton. Semnul de recunoastere al celor carora Primaria nu le-a permis sa organizeze un protest.                                                                                                                               

Si daca primarul le poate taia dintr-o miscare de pix dreptul de a protesta si de a-si spune astfel parerea despre orasul  lor, nimeni nu le poate lua dreptul de a se opri o clipa din plimbare, pe trotuar, pentru un desen, o fotografie…

Unele dintre ele chiar foarte reusite, le placea si jandarmilor sa le priveasca. Toate lucrarile acestea ar putea fi adunate si expuse candva intr-un viitor muzeu tematic: “Ce-am avut si ce-am pierdut”. Fiindca Bucurestiul cel viu si frumos e impins pas cu pas in muzeu.

Insa intr-un muzeu, cat de iscusit ar fi el aranjat,  nu vei mai gasi galantarul umplut cu bunatati, nici mirosul micilor descantati in gura mare de grataragiu, nici maduvioarele, nici halele care ii dadeau Bucurestiului culoarea de Bucuresti, nimic din irepetabila piata Matache.

Si insusi Matache Macelarul va fi exilat afara, printre turnuri de sticla fara trecut, fara macar o generatie de admiratori in spate. Si un oras fara trecut care va sa zica nu il are. Mi-am dorit sa traiesc in Bucuresti, dar mi-e teama ca voi locui doar intr-un oras, la ritmul in care este pusa la pamant partea de Bucuresti din Bucuresti.

Nu s-a putut carni noul bulevard zece metri mai incolo, prin cartierul lumpenilor si al cainilor fara stapan, peste maghernitele fara nicio valoare arhitectonica si care oricum se darama de la sine. Primaria n-a luat in seama nici protestele, nici sugestiile iubitorilor de Bucuresti. Noul bulevard trebuia sa treaca fix prin peretii halelor din Paiata Matache. Iar legendarul Matache, mesterul Matache, trebuia ucis si ingropat in asfalt ca sa nu apara gropi a doua zi dupa inaugurarea primilor trei metri de bulevard.

Conținutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Articolul are 2 comentarii

  1. Pingback: Je m’attache de place Matache – Piata Matache, măcelărită

  2. Pingback: VIDEO. Votați EXTERMINATORUL Sorin Oprescu! SUIE MORIN! : Blogul ActiveWatch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *