Viorel Ilișoi în redcația "Atitudinea, Botoșani, 1990

Ştiu cu precizie când am luat prima șpagă: în martie 1990, la mai puţin de trei luni de la debutul în presă. Am fost precoce. Tehnic vorbind – fiindcă orice lucru analizat din punct de vedere tehnic nu mai are nicio valoare, nu mai rămâne nimic din el -, aș putea spune acum că nu a fost șpagă. Pentru că am luat obiectul, m-am și folosit de el, dar nu am scris nimic. Deci au existat și subiectul și obiectul, dar nu și efectul.

Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, “Atitudinea” – un “ziar săptămânal”, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era “Gazeta de Botoșani”, fostă “Clopotul poporului”, (da!), fostă “Clopotul”, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau “Atitudinea”, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai “Gazeta de Botoșani” (fostă…) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la “Atitudinea”, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, “ziarul nostru săptămânal” era privit cu egală indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum “Atitudinea” ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie nu doar din judeţ, dar chiar din ţară.

La începutul lui martie ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Mi s-a părut un subiect bun. Păcat că nu l-am scris.

Primul numar al gazetei "Atitudinea"

La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n… Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ, trebuia să faci comandă  prin centrală. Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut domnișoarei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa.

Am sunt luni după-amniază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua, dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie.

Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu mă apuc să rod receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa!

Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din Ungureni. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon.

La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la “Atitudinea”, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la “Gazeta de Botoșani” și vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină…

N-aveam nicio idee despre ce voi scrie. În “Atitudinea” puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai tarziu, în București -, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit.

A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, să-l caut pe primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer:

– Du-te, bre, la dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar!

– Domnule, eu…, încerc să mă prezint.

– De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici!

Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă:

– Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci? Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului “Atitudinea”, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare.

– Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… –  îngaimă omuleţul elastic și, parcă-l lovisem în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată speriat spre mașina cu care am venit, parcată la poartă.

Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud:

– Mama! Mama!

Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din astea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă pe o ţidulă oarecare.

Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă:

– Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina!… Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele.

Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva!

Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani. Pe de altă parte, unul dintre fondatorii “Atitudinii”, chiar principalul, era Constantin Cristescu (Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef de la autobază. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… “Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul”, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic.

– Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei.

– Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa?

– Dar ce are? E o mașină. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea.

– Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist,  eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar!

Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă.

– Serios, zice el, luîndu-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată…

– Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat.

Îmi răsucesc capul spre șofer, îl rog din ochi să mă ajute, să mă scoată din încurcătură. Cred și acum că șoferii pot să te scoată oricând din orice belea, la fel de ușor cum te și bagă. Şoferul vine grăbit spre noi și intrăm toţi trei o dată în biroul primarului.

De la prima vedere ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal.  Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis și mă ţintește amorţit prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Şi, ca trase pe roată, două păsări cu maul luat și gata jumulite și pârpălite. O gâscă și o găină, fără îndoială, amândouă galbene de grăsime. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.

Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar “Gazeta de Botoșani”, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mere, alta cu nuci.

– Eu am pregătit așa, ca la oameni, na!, cum se face –  zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta?

– Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu…

– Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Dar nu cu basculanta!

– Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni…

– Lasă, lasă… Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare.

Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist. Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba și-a înfipt și mai tare pintenul în solul roșu, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i dau ceva, dacă pot să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut.

I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre… Mă salvează primarul:

– A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, “Clopotul” ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo.

Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie: “Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte…”…

– Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ia din articolul ăla.

– Da, mai bine așa, spune tovarășul Domnu’ Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date din registre. Şi declaraţiile sunt la fel. Că și cine le-a scris le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, ca să nu fie probleme.

Nu am regretat nicio clipă că i-am luat primarului toate bunătăţile alea. Ce să zic, mi-au prins bine. Regret altele, de mai târziu. Atunci am întors Raba spre Săveni, peste deal,  și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre Ungureni n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Conținutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Articolul are 7 comentarii

  1. Pingback: Reporter Virtual » Revista presei despre presă

  2. oh da :)))
    imi amintesc de vremurili de aur ale mass media. cand spagile se dadeau in miei, bultelcute, purcei, damigene si mai rar in bani. ce sa mao vorbim de facut firme pt incasat spaga, nici directorii de gazete nu visau la asta.
    🙂

  3. Foarte amuzantă povestire:))
    Un caş de trei kile şi un pet de doi litri de lapte am luat şi eu pe la inceputuri.

    – Eşti cam slăbuţ, aşa… Ia să te intremezi şi tu un pic, mi-o spus nevasta rozalie şi rotofeie a omului despre care mă interesasem pentru un reportaj…

  4. Pingback: » Atunci i-am condamnat pe toți la pișcot

  5. Pingback: Atunci i-am condamnat pe toți la pișcot | Moftul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *