Reporterul V. Ilisoi, în 1999, în pielea unui cerșetor

Te-am iubit, nenorocito! Ai ieșit din bordel pe la sfârșitul lui ’89, ai început să te fâţâi în văzul lumii aproape goală, numai cu un steag găurit pe șolduri, și îţi dădeai aere de fată mare. Lumea n-avea ochi decât pentru tine. Şi nimic fără tine nu se întâmpla, nicăieri. Miroseai aţâţător a cerneală și a sânge. Atunci te-am cunoscut și atunci m-am îndrăgostit nebunește de tine. O noapte ai fost a mea, numai a mea, când mi-ai șoptit numele cu buzele tale de plumb. Eram amândoi într-o tipografie veche, ne creșteau aripi și înotam împreună într-un ocean de cuvinte fierbinţi. Am știu că vei fi a mea, că voi fi al tău. Ţi-am luat piciorul fin, de hârtie, mi l-am așezat pe grumaz și ţi-am jurat să fiu servitorul tău credincios pe viaţă. Sclavul tău. Dimineaţă, te-ai aruncat nesătulă în orgia acelui început de lume și ai început să treci de la unul la altul prin tot orașul, pe doi lei. Am plâns cu poza ta în pumni, dar te-am iubit și mai mult, ca un nătâng, caiafă adorată, scumpa mea!

Ai uitat repede toate jurămintele noastre din noaptea aceea de început. Te-ai făcut soră bună cu cei ce te siluiseră înainte și le-ai slujit cu credinţă. Dar umblai pe faţă și cu noi, tinerii și visătorii cavaleri de carton, îndrăgostiţi de tine, încrezători în menirea ta înaltă. Iar mie, mai ales mie, îmi arătai când și când genunchiul și mă lăsai să ţi-l ating și să-i închin ode.

Pentru că am scris pe pielea ta albă, velină, un descântec de prostie, numit pamflet în limbajul tău uneori atât de sclifosit, am fost închis în pușcărie laolaltă cu criminalii și violatorii de copile și tu nici n-ai deschis gura, o vorbă de alinare să-mi fi spus măcar… Te-ai făcut că nici nu mă cunoști. Dar și așa, am continuat să te iubesc.

Când a murit mama, am lăsat-o îngropată numai pe jumătate și am alergat la tine într-un suflet să-ţi caut în coarne, să-ţi dau cu linguriţa ciorbiţă de cuvinte, să-ţi spun povești pe jumătate adevărate, să plâng la ușa ta și să mă îmbăt de ciudă că nu mai ești ce-ai fost și ce-am visat să fii.

Te-am iubit și când te gudurai fără pic de demnitate pe lângă mai-marii ţării. Cotoiul de prim-ministru te ţinea cu dinţii de ceafă, ca pe o mâţă, și îţi îndesa sub coadă fișicuri de bani adunaţi de la săraci, iar tu mârâiai de plăcere, japiţă idealistă, draga mea! Luai banii și-ţi întreţineai amanţii sus-puși, le creșteai case și mașini unde până atunci nimic nu era, îi culcușeai în puf, iar pe noi, mărunţi și idolatri servitori ai tăi, ne ţineai numai cu covrigi și cu bătăi pe umăr. Rar, dintr-un capriciu suveran, ne arătai de la balcon, o secundă,  pulpa piciorului, dezvelită, ca să ţii aprinsă patima în noi. Dar nici atunci nu te-am părăsit. Nici când te-ai însoţit cu găozari, cu tonomate și păsărici, sau când te-ai înhăitat cu maneliști și vrăjitoare, cu vedete din care nu mai rămâne nimic dacă se îmbracă mai gros. Nici când ţi-ai dat frumuseţea la frământat în palmele mogulilor, nici când te-ai lăsat făcută poștă prin cârciumi de marinari beţi sau, prin bordeluri de lux, de semizei burduhoși, hrăniţi la ieslea cu bănet. Nici când lefegiii întunericului te amăgeau cu mădulare false, iar tu le mușcai ca proasta epoleţii în extaz. Ci m-am ţinut după tine că un căţel, te-am urmat orbește în drumul tău poticnit, când prin lături, când prin grădini cu totul și cu totul din aur și nestemate.

Nu te-am părăsit pentru alta. Mi-a fost foame și am găsit destule firimituri la masa ta. M-am îmbolnăvit și nu m-am căutat, am suferit lângă tine, la ușa iatacului tău, așteptându-ţi surâsul, mâna întinsă la sărutat, iţirea ameţitoare a desuurilor de pergament. Mi-a fost frig și la tine am găsit atâta căldură cât să nu mor. Mi-a fost teamă și la tine am găsit, în simpla foșnire a rochiei de hârtie, curajul de a o lua de la capăt. Când credeam că voi muri din cauza ta, am învăţat de la tine cum e să mori în fiecare seară și să renaști a doua zi.

Dar umilinţa, îndoielile, durerile mele toate le-ai spălat atunci când, în momentele tale de luciditate și de neînvinsă ambiţie, numai cu degetul semn făcând, ori ţipând cât te ţinea gura, ai arătat lumii cine ești de fapt și ce poţi. Şi râsetul tău triumfător  m-a făcut de fiecare dată să te iubesc și mai mult și să îţi fiu mai devotat.

Ţie ţi-am dat tot: visele mele, sufletul meu, tinereţea mea impetuoasă, prea adesea rănită până la os și batjocorită. Iată-mă acum bătrân, bolnav și numai cu hainele de pe mine, dar cu lancea lustruită și gata să-ţi dau onorul, curvă glorioasă, Presa mea!

Articolul are 18 comentarii

  1. Aceasta “Scrisoare de amor” ar trebui sa le fie citita studentilor care sunt anul I la Facultatea de Jurnalism (nu conteaza ca e de stat sau e privata). Chiar din prima zi le-ar trebui o astfel de “lectie”… Ca sa vada ce ii asteapta… Sa vada ce este presa… Si cat de diferita este de “imaginea” cu care intra ei pe portile facultatii.

  2. Si tu crezi ca, cititndu-le aceasta scrisoare o sa le scoti din cap stereotipurile din era “Libertatea”? Zic asta din pozitia de proaspat absolvent de jurnalism care si-a invatat lectia de unul singur.

  3. felicitari pentru pana, luciditatea si verticalitatea ta. o declaratie de dragoste care nu a mai fost scrisa, dar care este inteleasa de oameni care au trait aceleasi dureri si bucurii ca si tine

  4. Citind textul tău am găsit o latura comuna: disprețul fata de “nenorocite”. Oare a înțeles cineva cu adevărat cine e aceasta ? Poate mi se pare mie, dar faci o aluzie la ceva ce cu toții avem în comun: statul. Eu asta am descoperit in textul tău, în capodopera ta contemporana și ucigătoare.Toți am fost amăgiți și lăsați în agonie, lăsați sa murim în fiecare seara pentru greșelile altora, evident etichetate ca ale noastre. Felicitari !

  5. Am citit cu pofta… asa cum de mult nu mi s-a mai intamplat… Incredibil! BESTIAL scris… TALENT, FORTA si ONESTITATE! Ce bine ca mai exista si oameni de penita adevarati…

  6. Pingback: INTERVIU. Viorel Ilişoi: “Sper să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele” | Surpriza

  7. Pingback: Și eu te iubesc, nenorocito! « elenagherasim

  8. Nu te-am părăsit pentru alta. Mi-a fost foame și am găsit destule firimituri la masa ta. M-am îmbolnăvit și nu m-am căutat, am suferit lângă tine, la ușa iatacului tău, așteptându-ţi surâsul, mâna întinsă la sărutat, iţirea ameţitoare a desuurilor de pergament. Mi-a fost frig și la tine am găsit atâta căldură cât să nu mor. Mi-a fost teamă și la tine am găsit, în simpla foșnire a rochiei de hârtie, curajul de a o lua de la capăt. Când credeam că voi muri din cauza ta, am învăţat de la tine cum e să mori în fiecare seară și să renaști a doua zi.

  9. Pingback: Citiți, nu orice, dar citiți! Recomandările pentru 2012

  10. With the proper equipment and ingredients, you can make homemade pizza that tastes a thousand times better than what you’ll find at your favorite restaurant. The grill unfortunately is a risky place to cook meals, and also the griddle can be a great present towards the wellbeing aware. That is, until I thought about making a pizza using my cast iron skillet.

  11. Do you mind if I quote a few of your posts as long as I provide
    credit and sources back to your weblog? My blog
    site is in the exact same area of interest as yours and my visitors would
    definitely benefit from some of the information you present here.
    Please let me know if this alright with you.
    Thank you!

    Here is my webpage – company of heroes 2 generator key (Peter)

  12. Pingback: Citiți, nu orice, dar citiți! Recomandările pentru 2012 | Moftul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *