(Continuare din episodul 1)

Pentru fiecare om de pe lumea asta e o bucurie să spargă niște pahare când se duce undeva. Dar pentru un ziarist cu banii numărați, aflat pentru prima oară într-o țară, totuși, străină, bucuria e fără egal, mai ales dacă nu bagă nimeni de seamă ce a făcut. Mă așteptam să aud: “Pizdeț! Zaplati za stakani!”, dar nimic. Hotelul părea pustiu. Am împins cioburile cu piciorul sub masa cotonoagă și am zbughit-o afară ca un cotoi care a vărsat laptele.

Cafeneaua de jocuri electronice

Am pornit fără țintă prin oraș cu gând să mă întorc peste o oră-două la hotel. Altul nu mai era în Orhei. Peste drum am văzut o cafenea. Scria mare pe firmă, cu litere chirilice. Întotdeauna după ce spargi niște pahare e binevenită o cafea. Am pătruns într-o afumătoare strâmtă, fără ferestre. Vreo douăzeci de băiețași, suiți unii în capul altora, păcăneau la niște aparate. Într-o parte cineva se chinuia să urce în copac un roboțel pătrățos, alături un gândac hăpăia în mare viteză șiruri de bile colorate, mai încolo cineva trăgea de o manetă că să-i vină pe ecran o banană, o cireașă, o portocală. Am străbătut anevoie ghemul uman și am ajuns plin de mirare la tejghea. Era doar o masă îngustă și atât. Niciun obiect pe care te-ai fi aștepat să-l găsești într-o cafenea, cum ar fi niște cești, scrumiere, niște sticle de băutură în rafturi, poate chiar o oală de cafea pe un reșou. Nedumerit, am cerut totuși o cafea, daca tot ajunsesem până acolo.

— Nu siervim cafea! — a venit, scurt și oarecum pe românește, răspunsul băiatului de la tejghea.

— Am văzut afară că scrie cafenea… am crezut că pot bea o cafea aici… Măcar un zaț!

— Aicea-șă ie cafinea di giocuri ielectronici. Cafea putieț sî beț la cafeneaua di cafea.

 

Omul cu râma pe față

Cafeneaua de cafea era oleacă mai sus, pe dreapta. Am trecut pe lângă o cafenea de podoabe, o cafenea de tabac și una de sifoane: “Albinuța”, “Todiriță”, “Furnicuța”. Ținta mea era “Cafeluța”. Am găsit-o ușor. Am priceput că acolo o încăpere mică se numește cafenea. Și că urâțenia clădirii se îndulcește cu un diminutiv.

Am băut ceva fierbinte și maro — nici nu vreau să spun cafeniu. Nimic n-avea în comun cu cafeaua băutura pe care mi-a adus-o la masă un malac tuns cu unghiera, cu o cicatrice roșie în colțul gurii, parcă i se scurgea o râmă pe barbă. Și avea și niște lopeți de mâini, de-am zis că face prestidigitație când mi-a adus ceașca. Pur și simplu a făcut-o să apară de sub unghie. Cum să fi protestat că e proastă cafeaua? Ba, mai mult, am mai cerut una, am băut-o și pe aia civilizat, fără horpăieli, ridicând frumos degetul mic. Iar la plecare am lansat un dazvidania diafan din ușă. Pur și simplu nu i-am lăsat niciun motiv să asmută râma asupra mea.

 

Pașopt de vodcă

Pe urmă am intrat într-o bodegă, “Păhăruțul”, mai mult să mă adăpostesc de ploaie. Începuse să picure fin, parcă dădea cineva cu vermorelul peste oraș. Am cerut o piatdiseatcă, o cinzeacă de-a noastră, fiindcă sigur nu  vindea cu molecula, cu molul, după posibilitățile mele. Nici n-avea ustensile de măsură atât de fine. Doar niște țoiuri pe care oricum nu le folosea, turna la ochi. Mi-a furat câteva lacrimi de vodcă aplecând aproape imperceptibil paharul. Această mișcare odioasă nu-i putea scăpa niciunui tânăr ziarist din acea vreme, când numai mașina de scris făcea diferența între o redacție și o cârciumă. La “Atitudinea”, în Botoșani, mi-a murit redactorul șef cu sticla în mână, pe un vraf de ziare. Eu îi adusesem cinci litri de rachiu de tescovină ca să-mi pună o pilă la Inspectoratul Școlar, — mă ardea să pun capăt unei căsătorii epistolare transferându-mi nevasta din Iași în Botoșani —, iar el a băut șpaga! Silvestri Ailenei, fost ziarist la “Scânteia”, a intrat în eternitate mahmur, lăsându-ne nouă, discipolilor lui, limba de lemn și limba de burete. Tocmai pe mine, se găsise ofițiantul să mă fure la măsură! Ce era să fac? Am tăcut și-am înghițit. Când a văzut că nu am de gând să mai cer unul, m-a invitat cu un gest să ies afară, deși nu mai era nimeni în spelunca aia.

 

Bodega cu di tăti

N-aveam bani de stat prin dughenele alea cu denumiri de grădiniță. Am mers la întâmplare prin ploaie, cu diplomatul pe cap. Așa am dat de Poștă. Mi-a venit ideea să iau legătura cu cineva din Mana, la școală, la colhoz, la Miliție, undeva. Să anunț că vin a doua zi de dimineață, nu să dau buzna în sat ca rușii. Am sunat întâi la școală, cam fără speranță, pentru că era trecut de șase. Dar am avut noroc. Directoarea era în cancelarie. Mi-a răspuns de la primul țâr. Și mai vorbea și românește! I-am spus cine sunt și ce vreau. S-a arătat întâi mirată, apoi încântată, că un ziarist, chiar unul din România, vine în satul ei să scrie un articol. Nici nu mai conta că despre școală, despre colhoz sau despre ilustrul ei consătean, Paul Goma, despre care nici ea, Lucreția Savițchi, profesoară, nu știa mare lucru. Mi-a zis că mă va aștepta la zece la școală, apoi mă va conduce prin sat la oamenii cu care voiam să vorbesc.

Discuția cu directoarea mi-a dat aripi. Am ieșit în stradă pocnind din degete de bucurie. De fiecare dată mă emoționez când încep un reportaj, e mereu ca prima oară, dar de puține ori am fost la fel de emoționat ca atunci. Mă gâdila în stomac ca pe îndrăgostiți la gândul că voi păși în casa în care s-a născut Paul Goma, că voi sta față în față cu personaje din cartea aia care mă vrăjise. Nu se poate, îmi ziceam, să nu găsesc bătrâni care să-și mai amintească de Goma și de părinții lui. Zeci de întrebări pentru ei îmi pocneau în minte. Vedeam deja satul întreg strâns ca la clacă în jurul meu ca să-mi povestească despre lucruri întâmplate în urmă cu cincizeci de ani. De bucurie, m-am mai cinstit cu pașopt de grame de vodcă — treacă de la mine două grame! De data asta, la o cafenea de băuturi spirtoase, unde se găseau și gumari, blinele, poale-n brâu, baterii, păpuși de plastic și drujbe. De blinele și de plăcinte nu m-am atins, deși nu mâncasem nimic de dimineață. Nu știu cum, dar vodca rusească, chiar și în cantități cuantice, părea să țină și de foame. În drum spre hotel mi-am luat o pâine ca să mănânc mai târziu, în cameră.

 

Vise de ziarist

Mă gândeam că în 1990, în timp ce scriam primul meu articol, pe genunchi, mă și vedeam umblând — ziarist, na! — doar la patru ace și fâțâindu-mă pe la restaurantele cele mai scumpe. Ceea ce într-un fel s-a și întâmplat. Am umblat adesea, când se slăbeau, la alea patru ace care-mi țineau mânecile descusute la subsuori. Și de multe ori am mâncat la cele mai scumpe restaurante: napolitane, pe hol, așteptând vreun mahăr să-și termine masa, bucuros că-i voi culege firimiturile gândirii într-un interviu luat din mers, până la mașină. Ani de zile am cărat prin țară, în diplomat, alături de bloc-notes și de aparatul foto, borcanul cu tocăniță de legume, lingura și coltucul de pâine. Dar când articolul scris de mână pe o hârtie pătată cu bulion ajungea în ziar, cu numele meu dedesubt, nu-mi mai trebuiau nici costume la dungă, nici plecăciunile chelnerilor. Eram cel mai fericit om din lume.

Greu cu nimeritul la găurică

La recepție era un tip cam la treizeci de ani, citea un ziar rusesc cu Elțîn pe prima pagină, treaz. Hotelul părea pustiu. O scară de zugrav, câteva găleți și un morman de saci blocau intrarea spre camerele de la parter. Dacă e închis pentru renovare? O să dârdâi toată noaptea pe străzi, ziaristule, mi-am spus, cu diplomatul în cap, de-o să-ți zuruie conservele în creier.

— Idti, săr!, m-a poftit recepționerul. Paluciaiot clientî.

Hotelul era în reparații, dar primea clienți. Mai exact, primea client, că alții în afară de mine nu mai erau. Primire frumoasă, cu ridicare de pe scaun, cu ieșire în întâmpinare, cu înmânare de prosop ca să-și șteargă fața, cu poftire pe fotoliu.

Câtă română vorbea tipul de la recepție atâta rusă știam eu. Ne înțelegeam prin două cuvinte și patru semne, parcă am fi condus vorbele prin aer cu mâinile, de la unul la altul, și le-am fi răsucit pe toate părțile ca să găsim acea găurică prin care se scurgea sensul exact. Dificultatea asta în a nimeri găurica potrivită ne-a făcut să reducem discuția la câteva schimburi de cuvinte, din care am ratat niște sensuri exacte. A fost una dintre cauzele catastrofei ce avea să se întâmple.

 

Nema comodități la hotel

Mi-a zis că hotelul nu are comodități. Ce n-are? Comodități. Adică nema tilifon, nema holodilnic, nema televizia. Sunt toate în cameră, telefon, frigider, televizor, dar nu funcționează.

— Atunci, la naiba cu comoditățile! — am zis.

M-a mai avertizat, în felul lui, că nici apa nu curge și că nici căldură în calorifere nu e.

— Remont na oteli. Ăta situația. Izvinite. Scuzele nostru!

O, dar astea nu erau adevărate piedici în calea unui tânăr jurnalist entuziast, când chiar lipsa hotelului cu totul nu l-ar fi putut face să dea înapoi. Am acceptat cu zâmbet toate condițiile. Sau, mai bine spus, lipsa lor. Nu era ceva de speriat pentru un reporter de teren care de multe ori se caza în fân, în gară, într-un ungher de bodegă, într-un vagon de șantier, pe unde apuca. Puține redacții plăteau pe atunci drumul, cazarea, diurna.

Oferta spartană a hotelului nu reducea nimic din tarif. Și cu comodități, și fără comodități, tot o mie de ruble pe noapte era. Acum nu mai țin minte exact cât costa cazarea. Nici nu contează. Zic așa: o mie — ca să nu mă încurc în socoteli. Era o inflație la basarabeni, de ți se micșora banul în mână în timp ce-l dădeai peste tejghea. De aia nici nu văzusem nicăieri prețuri afișate. Se schimbau mai repede decât putea scrie etichete cel mai performant scriitor de etichete. Salariul unui profesor — aveam să aflu de la directoarea școlii din Mana — ajunsese să valoreze cât patru kile de salam. Și nici chiar patru kile în cap, ci mai trebuia tăiată o felie.

 

Rectificare bugetară

Mă temeam să nu mă culc seara la un tarif și  a doua zi să plătesc dublu. I-am transmis îngrijorarea mea recepționerului prin câteva cuvinte și cu ajutorul unui impresionant exercițiu de gimnastică ritmică, proba cu panglici, dar fără panglici. Mi-a transmis să șed ghinișor, chiar așa a zis, că la ei prețurile se schimbau doar lunea. Cum eram într-o zi de marți, puteam dormi liniștit.

Mi-am scos toți banii, lei și dolari, și i-am schimbat în ruble chiar acolo, la recepție. Hotel serios, raional, avea și cengi valiut. Mi-am recalculat bugetul, în ruble, cu pixul pe hârtie. Cazarea era mult mai scumpă decât estimasem la Iași. Aproape ca la “Codru”, hotel bun din Chișinău, unde stăteau colegii mei când veneau cu ziarul la tipografie. Nema reducția. Pierdusem ceva și la rata de schimb, plătisem de două ori biletul până la Chișinău, mai cheltuisem oleacă prin bodeguțe și la Poștă — neașteptat de scumpă convorbirea aia până peste deal! Am refăcut complet planurile. Trebuia să stau doar noaptea aia la hotel, iar documentarea să o restrâng la o singură zi. Aveam timp berechet ziua următoare, de la zece dimineața până pe la opt seara, să stau de vorbă cu toți oamenii din cătunul ăla. Bine-ar fi fost să am măcar două zile la dispoziție, ca să mă întind la povești cu ei, să-i cunosc mai bine. Dar dacă numai o zi mai puteam sta, ziceam mersi și pentru aia. Seara luam o mașină de ocazie până la Chișinău și prindeam fără griji ultimul autobuz spre Iași, pe la zece. În felul ăsta îmi ajungeau banii să mă duc la Mana, apoi până la Chișinău, pentru biletul până la Iași, cu tot cu șpaga în vamă, și îmi mai rămâneau și de cheltuială. Am vrut să plătesc pe loc, să-mi iau de-o grijă. Rusnacul mi-a zis că voi plăti totul la plecare, dimineața, când va fi și contabila acolo. Atunci îmi va da și buletinul înapoi.

 

 

O ceapă-n viață

Mi-am cumpărat o sticlă de apă de la recepție, că era acolo și un băruleț, și am urcat în cameră să potolesc bursucii care îmi râcâiau stomacul.

În cameră mirosea a pelinci uitate după sobă. Ușa, paturile, masa aveau, toate, furnirul coșcovit și erau peticite cu bucăți de PFL. Tapetul se desprinsese în multe locuri, prin mocheta giorsăită se vedea podeaua, veiozele și lustra erau înnegrite de muște. Într-un colț, frigiderul. Pătat de rugină, cu ușa căscată, cu grătarele alunecate pe jumătate în cameră. Putea să fie semnul unei schimbări radicale în economia tânărului stat moldovenesc: după numai un an de la ieșirea din marea pușcărie a popoarelor sovietice, nu se mai dădeau șpăgi în natură. Banul vorbea!

Nici bine nu m-am așezat la masă, că a bătut recepționerul la ușă. Îmi adusese o găleată cu apă să am de turnat în veceu. M-a văzut cu mâncarea întinsă, mi-a făcut semn să aștept puțin. A ieșit în fugă și s-a întors cu o ceapă și cu o solniță.

— Ceapa. Ăta bun! Harașo. Haroșâi apetit!

După ce-am dat la bursuci, am vrut să mă întind oleacă în pat, să-mi mai îndrept șalele. Buf! — m-am trezit pe podea, cu ochii în tavan. Căzusem cu fundul patului și cu saltea cu tot. Asta îmi mai trebuia, să plătesc și patul. L-am așezat la loc și i-am pus dedesubt, să-l sprijine, un grătar de la frigider. Dacă nu-l atingeai, stătea. Am încercat cu multă grijă celălalt pat și am avut bucuria să constat că rezista, puteam să mă și foiesc. Ținea el cum ținea, dar tot stăteam ca pe ace. Nu-mi era somn. Am încercat să citesc ceva, însă nu reușeam să intru în cuvinte, săream de la unul la altul ca piatra pe apă. Mi-era frig, mi-era urât în camera aia calică și murdară.

Am coborât la recepție cu sticla de “Săniuța”, cu cât mai rămăsese în ea. Voiam să-l răsplătesc cumva pe recepționer pentru amabilitatea lui sărită mult din fișa postului. Nimeni nu mi-a mai adus vreodată, în toată viața mea de ziarist, o ceapă în camera de hotel. Mi s-a întâmplat de multe ori după aceea să mor de poftă după o ceapă, sau mi-o doream pur și simplu, așa cum destui oameni își doresc în unele momente să aibă o ceapă, m-am rugat în gând să apară cineva cu una, dar n-a mai venit nimeni niciodată cu o ceapă. Aceea a fost singura. E drept că n-am mâncat-o, ca să nu miros a doua zi la interviuri, dar asta nu scădea nimic din marea noblețe a acelui gest minor.

 

Incredibil: un rus nu vrea vodcă!

Recepționerul era la post, m-a întâmpinat cu un zâmbet. Nu prea aveam noi ce vorbi, și nici cum, dar măcar ne mai țineam de urât unul altuia. I-am întins sticla cu o mână, cu cealaltă i-am făcut semnul internațional cu degetul mare spre gură. Incredibil! N-a vrut să bea! Știam că la ruși curgea vodcă din țâța mamei, iar sângele nu se clasifica pe grupe sanguine, ci pe grade de tărie. Și uite că se găsea unul care să refuze o înghițitură me daiboj! Daibojî moi!

— Tî… ăăă… tî bolniavski?… Bolnița?… Tu est malade? — l-am întrebat în cascadă, tăind cu latul palmei peste ficat.

— Niet. Ia zdarovîi.

— Tîîî… supărat pe mine? Bezumnii minea?

— Niet, ia liubliu rumînskii. Tata meu rumîn.

— Moi brat! Moi semi-latinskii brat! Pacemu nu bei avec moi? A, tî rabotaet. Interdicția, da?

— Da, da, interdicția. Nu voie, nema alcohol.

Bărulețul din spatele lui era plin de sticle cu niște forme deosebite. Dintr-o sandală înaltă se bea prin toc. Pe țărăncuța cu o ploscă pe umeri o întorceai cu picioarele în sus și beai prin gâtul ploștii. Mașinuța se golea prin toba de eșapament. Flinta, ca flintele: pe țeavă. Racheta, prin ogivă. Din inorog trăgeai pe corn. Dar toate sticlele alea de bazar, cu forme diferite, erau pline cu același fel de băutură, aveau aceeași etichetă. “STRĂLUCITOR” scria pe toate, cu caractere rusești. Coniac.

 

Orheiul într-o sticlă

Erau suveniruri pentru turiști. Orheiul nu era oraș la mare, — și cred că nici acum nu e —, ca să te întorci de acolo cu o cutie tencuită cu nisip și cu melcușori. Nici oraș de munte, să-ți iei amintire o felie de copac, tăiată oblic, cu o căprioară pictată, adăpându-se din pârâiașul izvorât dintr-o cabană, incredibil de albastru și plin de peștișori congelați. Nu era Iașul, să-ți umpli valiza cu vederi de la Palatul Culturii. Dar ce zic eu Iași? Nu era nici măcar Dorohoiul, — nici nu se compară! —, ca să pleci cu o vază colorată ciordită de la fabrica de sticlă și vândută la barieră. Nu am văzut semne că Orheiul ar fi avut industrie. Și, finalmente, Orheiul nu mai era nici măcar Orheiul care a fost, așezarea aia frumoasă, locuită de răzeși rumeni și viteji din scrierile pline de farmec ale lui Sadoveanu. Nu mai era decât un oraș, Orgheev, desfigurat, ieșit cu julituri din râșnița istoriei, pansat de la un capăt la altul cu o veche fâșie de castani, golit de populația și de spiritul lui moldovenesc și umplut la loc cu venetici din stepa rusă și din pustiile Asiei, cu limba și cu obiceiurile lor cu tot. Și nemaifiind decât atât, din Orhei nu puteai pleca decât cu o capră sau cu o ciubotă de sticlă, să bei coniac “Strălucitor” din ele.

 

La ce e bună știința de carte

Mi-am pus “Săniuța” deoparte, pentru vremuri de secetă, și i-am cerut lui Colea — așa mi-a spus că-l cheamă — niște “Strălucitor”. Sticlele alea nu se vindeau decât cu totul, dar se mai făceau și excepții când se întâmpla să vină la hotel vreun ziarist român, să fie singurul client și să ceară un pahar de coniac trântind bumăștile pe masă. Colea a scos de sub tejghea o sticlă începută. Era un tanc balșoi, plin cu coniac până mai sus de șenile.

— Te tridțati cetîri! am strigat, recunoscând din prima uriașul tanc sovietic T-34, cu formele lui robuste, cu muchiile lui alunecoase. Sticlarii făcuseră o reproducere fidelă a unui model de T-34 apărut spre sfârșitul războiului, avea chiar și rezervoarele laterale, turela de trei persoane — ca să încapă mai mult coniac — și tunul de 85 de milimetri. Exact tancul ăla care a cărat pe șenile, prin toată Europa, sămânța comunismului. În unele părți a încolțit, în altele nu.

Atunci a trebuit să le dau dreptate profesorilor mei care mă băteau întruna la cap: “Învață și aia, și aia, bagă totul la cap, că nici nu știi când îți folosește!”.  Vechea mea pasiune pentru al doilea război mondial, cu sute de ore de scotocit prin biblioteci, cu bănuți rupți de la gură și dați pe cărți și pe reviste, s-a consumat într-o exclamație expertă slobozită noaptea, într-un hotel pustiu dintr-un orășel de provincie, într-o fostă provincie a țării mele, în fața unui rus-român care nu înțelegea nimic din ce-i spuneam.

— Da, da, a confirmat Colea bucuros. Tanc. Vrrrrrum, vrrrrum, ăta manevr, Kursk manevr.

A pornit cu tancul din flancul stâng al câmpului de luptă și — vrrrrum!, vrrrum! — a mărșăluit în linie dreaptă până în zona de țintă. Acolo a executat o manevră de întorcere în unghi și s-a apropiat de obiectiv prin învăluire. Ajuns la distanța optimă, Colea a pus turela în poziție de tragere și a descărcat câteva salve de “Strălucitor”, până s-a umplut paharul. L-a împins spre mine.

— Stu. La caiet!

O sută de coniac. A tras o linie cu carandașul într-un caiet, să țină socoteala.

Am luat o gură. Nu prea mă pricepeam la coniac. La vremea aia eram adeptul vodcii și, în general, al băuturilor prin care se vede, din care beam până nu mai vedeam. La colorate nu mă pricepeam deloc. Dar dacă ăla era coniac, atunci cu siguranță era un coniac prost. La tărie era cam la nivel de poslete, ceva ce pe un băutor de vodcă, cu gâtița călită, nici măcar nu-l gâdila. Gustul aducea a ceai de surcele cu ceva caramele topite în el, peste care s-a picurat niște zeamă de toporași.

 

Gustul de neuitat al toporașilor

Cunoșteam gustul ăla din copilărie.

Eram la casa de copii. Într-o frumoasă zi de primăvară, cum atât de minunat începeau compunerile noastre atunci, ne-am dus cu clasa la cules flori pe Valea Gurănzii. Nu înțelegeam de ce trebuia să culegem floricele care se pleoșteau după o oră și le aruncam pe drum, la întoarcere, dar ne duceam de fiecare dată cu bucurie. Cu o seară înainte le povestisem colegilor mei că eu când mă duc acasă, în vacanțe, sunt haiduc, trăiesc cu gașca mea în pădurea Vartan, jefuim căruțele care trec pe-acolo și dăm totul la săraci, vânăm iepuri cu arcul și completăm felul doi cu anumite plante pe care numai un adevărat haiduc le cunoaște. Colegii mă ascultau cu gura căscată, îmi mai dădeau și suplimentul ca să le îndrug minciunile alea în care, altminteri, și eu credeam până terminam povestea. Dar doi-trei n-au crezut că în vacanță sunt haiduc — ceea ce, la urma urmei, era plictisitor pe lângă ce se întâmpla în “Cireșarii”. Și când am ajuns pe Valea Gurănzii m-au pus să dovedesc. Cum n-aveam arcul și săgețile la mine, — în timpul școlii le țineam în ascunzătoarea haiducilor, sub pământ, în pădure —, nu puteam să le arăt cu câtă dibăcie dobor un iepure din fugă. Că iepuri chiar erau, ne țâșneau printre picioare. Așa că m-am rezumat la partea cu plantele comestibile.

— Dacă nu le cunoști, mori otrăvit!, îi speriam eu pe băieți.

Nu puteam lăsa o mică suspiciune a unora, bântuiți de realism ca niște adulți, să tulbure adevărul frumos al poveștilor mele. Am smuls un toporaș din pământul reavăn, cu tot cu bulb. L-am curațăt frumos de țărână și l-am mâncat în fața băieților. Făcea în gură un mucilagiu grețos, dar eu nu lăsam să se vadă asta. Le-am arătat și gura după aia, să vadă că am înghițit floricica. Pe urmă, care și cum auzea de asta, venea să-i demonstrez și lui. Toată ziua am ronțăit la toporași. Timp de o săptămână după aia, zilnic a apărut câte o mogâldeață albastră pe sub gardul mizerabilului veceu din curtea școlii. Educatorii au intrat în alertă. Se temeau că, pe lângă băieții care mâncau cretă, var de pe pereți, râme, humă sau clei de pe copaci, apăruse unul care bea cerneală la micul dejun.

 

“Șăzi ghinișor, uăi!”

Gustul de toporași mi s-a reactualizat la prima înghițitură de coniac. Madlene nu erau pe-acolo, de-o gustare. Nu mi-a plăcut. După ce că era slab și avea gustul ăla de muci vegetali, mai era și aspru, îți făcea limba glaspapir. Dar l-am băut așa, ca să nu mă fac de râs în fața lui Colea.

Nu mult timp după aceea, “Strălucitorul”, asemenea atâtor alte lucruri de producție sovietică, — de la caviarul fabricat în colhozuri și până la ideologii —, părea că nu mai e așa de rău ca la început. Ba, într-un fel insidios, devenea încetul cu încetul, dacă nu plăcut literalmente, cel puțin acceptabil. Așa că, decât să urc în cameră să mai rup vreun pat, ori cine știe ce ar mai fi cedat la atingere, i-am mai cerut o sută lui Colea. A ridicat brusc ochii din ziar și m-a primit cumva speriat. Ce nu înțelegea? Am pus degetul pe țeava tancului și am schițat în aer traseul obuzului — vjjjjjj! — până în pahar: buuum!

— Niet, moi drug. Șăzi ghinișor, uăi!

Când am auzit “niet” din gura lui, întâi am crezut că poate are ceva de obiectat la curba proiectilului, de la tanc până la pahar; poate săvârșisem o eroare balistică. Dar când i-am văzut privirea am înțeles că refuza să mai tragă o salvă. Și nu înțelegeam de ce ar face asta un servant când i se ordonă să bage muniție pe țeavă. Da, i se ordonă, pentru că peste tot în lume comerțul și serviciile se bazează pe principiul sacru: “Clientul nostru, stăpânul nostru”. Dacă m-ar fi refuzat în alt fel, cu un motiv acceptabil, poate aș fi lăsat-o și eu baltă. Dar așa, nietul lui, spus pe un ton categoric, m-a îndârjit și mai tare.           I-am făcut semn să mă împuște cu încă un coniac. El a dat din cap că nu și a ciocănit cu degetul pe caietul de datorii.

Se temea oare că nu voi avea bani să achit consumația? Aveam. Doar nu trecuse mult de când el cu mâna lui îmi schimbase banii. Și după rectificarea bugetară îmi rămăsese și de cheltuială. I-am fluturat portofelul în fața ochilor:

— Paslușaite! Ăta moi bumajnic, Colea. Bani, da? Davai “Strălucitor”! Davai, davai, nu te teme!

S-a codit un pic, dar până la urmă mi-a turnat dintr-o șenilă. Și iar l-am auzit:

— Șăzi ghinișor!

 

O răzbunare istorică

Am priceput. Se temea că mă îmbăt și fac scandal. Am stat ca un cocostârc într-un picior ca să-i arăt că nu-s beat. Și chiar nu simțeam nimic de la apa aia de ploaie scursă prin buruieni, n-avea niciun efect. I-am arătat sticla de “Săniuța” și l-am făcut să priceapă că abia aia era băutură tare, nu “Strălucitorul” lui. Dacă și Văcăroiu bea “Săniuța”, păi îți dai seama? Ce să mai spui? Pe urmă i-am arătat că și dacă, prin absurd, m-aș ameți de la băutura lui, tot n-ar fi o problemă, fiindcă la beție sunt blând ca un copilaș, plâng oleacă și pe urmă mă duc la nani. Și dooorm… Și caut țâțăăă…

A zâmbit. Credeam că l-am lămurit. Dar când i-am zis să mai toarne o sută, el iar a luat-o cu “niet” și cu “șăzi ghinișor”. Am înșfăcat tancul și am arătat cum trage în mine. Lovitura m-a făcut să mă clatin asemenea lui King Kong atins de prima rafală, dar nu m-a doborât. Am scos din arsenal un tun și mai mare. O ditamai ghiuleaua de cinci sute de ruble a plecat încetișor , a făcut câteva ocoluri grațioase în aer, ca să fie observată, și a lovit tancul în rezervor. Praf l-a făcut. Nici nu-mi ajungeau brațele pentru asemenea explozie. Adică nu doar că eram imun la tirul cu “Strălucitor”, nu doar că aveam muniție cât să pun pe chituci un regiment de tancuri, dar devenise de-acum o chestiune bărbătească, de care pe care, între mine și tancul sovietic. Măcar jumătatea rusească a lui Colea putea să înțeleagă asta: că un bărbat adevărat când se apucă de o treabă nu o lasă până n-o usucă. Iar jumătatea lui românească trebuia să priceapă că voaim să văd tancul ăla fără o picătură de combustibil în el, incapabil să mai răsucească turela, țintuit locului. Și eu să nu-l strivesc cu o bombă, cu un bombeu, ci să-l privesc de sus și să-l întreb pe tonul sigur al învingătorului: “Deci… ce mai zici acum, tovarășe Stalin?”.

 

Din stacană în stacană, spre-o victorie babană

Până la urmă, fiecare jumătate a lui Colea a înțeles mesajul și împreună au scurs și cealaltă șenilă în paharul meu. Mai era ceva combustibil rezidual în T-34, pe la șasiu, prin rezervoarele laterale, poate și ceva lichid de frână. Puteam să-l nimicesc dintr-o înghițitură, dar ce savoare ar mai fi avut atunci victoria atât de ușor obținută?

A umplut paharul, dar mai-mai să nu-i dea drumul din mână când am vrut să-l iau.

— Șăzi ghinișor, atâtă la tine zic!, m-a avertizat Colea a nu știu câta oară strângând paharul în pumn.

Pe ăla l-am băut de sete. Am adus în ajutor aviația. Înainte de a arunca bomba cu toporași la mine în gură, paharul a făcut un ocol pe deasupra tancului, a coborât în picaj și i-a dat una la mișto cu trenul de aterizare pe turelă, un bobârnac. Când l-am dat de dușcă, amicul Colea a belit niște ochi cât cepele alea din care mi-a dat și mie una. I-am arătat iar portofelul:

— Șăzi ghinișor, frățioare!, i-am întors-o eu… Ia platiaet coniac, ia davai ție bacșiș. Avem așa: adin, dva, tri stakani, da? Buun. Mai bagă unul și pa! Cetîri, da? Pa-tru! Patru. În total, patru sute de ruble. Cetîresta! Davai minea stakan, al cetîrelea… trulea…

Învins de argumentele mele, Colea a golit tancul în stacană. Sticla avea jumătate de litru. O suteancă lipsea de la început, patru sute le-am ars eu, desăvârșind astfel victoria asupra temutului T-34. Ce mare lucru? Le băusem de plictiseală. Nu trăgeau mai mult decât o cinzeacă de “Săniuța”. Exact atât cât îmi trebuia ca să mă încrunt la jucăria aia goală și să zic în gând, scrâșnind din dinți: “…’R-ați ai dracu’ de ruși!”.

— Colea, davai minea stecla!

Mi-a dat mie tancul de sticlă. Înțelesese și el că mi se cuvenea. Era trofeul meu de război.

Lovitură pe la spate

Se făcuse aproape miezul nopții. Stăteam de pe la opt fără ceva la recepție. Circulasem, așadar, cu o sută la oră. Lejer. Și atunci, ce se agita atâta Colea? Ca să nu mai pun la socoteală că mâncasem bine înainte. Mi-am luat rămas bun și am plecat la culcare. Călcând drept și sigur, parcă aș fi băut toată noaptea numai lapte și vitamine.

Am intrat în cameră. Am aprins lumina și am încuiat ușa.

Ochiul a înregistrat colțul de pâine și felia de salam pe masă. Diplomatul, pe pat.

M-am pornit spre masă, în lungul camerei, să mănânc. În trecere, m-am oprit să iau un ou din diplomat.

M-am aplecat deasupra diplomatului, l-am deschis. Am întins mâna să iau oul.

În clipa aia am simțit o lovitură în ceafă. Și n-am mai știut nimic.

 

(EPISODUL 3)

(EPISODUL 1)

 

 

Articolul are 6 comentarii

  1. Pingback: Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (1) : Blogul ActiveWatch

  2. super intamplare, stiu finalul…

    Mi-ai, de fapt, ne-ai povestit-o spre Chisinau, ascultand din cand in cand vocea de aur a Mariei Lataretu.

    Astept episodul urmator.

    Succes,

    Paul

  3. Pingback: Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (3) : Blogul ActiveWatch

  4. Paul, dar de povestile prietenilor nostri de la Chisinau iti amintesti? Cum au deturnat avionul cu o sticla de coniac. Si cu aia care beau zeama de vaselina si mancau crema de ghete unsa pe paine ca sa se imbete… O sa le (re)povestesc si pe alea. Mi-ar mai trebui insa o vizta de cateva zile in Basarabia, pentru documentare, sa strang si alte povesti.

  5. Intr-adevar, am auzit multe povestiri in seara aceia. Spuneau ca mergeau, cu trenul, cate 2 saptamani prin Siberia a carei paduri ardeau necontenit, iar la finalul calatoriei erau negrii de fum… faceau un fel de contrabanda cu alcool…
    Succes si numai bine!

    Paul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *