Continuare din EPISODUL 2

M-am trezit dimineață cu oul în mână. Îl țineam strâns. Nu puteam să-mi desfac degetele. Erau vineții, ca la morți.

Zăceam pe jos, lângă pat. Nu-mi simțeam picioarele și mâna dreaptă, încleștată pe ou. Stânga o puteam mișca numai din cot.

 

Mai mult mort decât viu

Mi-am sucit cu greu capul în stânga și-n dreapta. Când îl scăpam într-o parte, cu mare chin reușeam să-l întorc la loc. Parcă fiecare neuron era înnodat cu codița de un fir din mochetă și, când mă mișcam, ceva se rupea în creierul meu. Un axon, o dendrită. Da, îmi veneau cuvintele astea în cap. Eram perfect lucid. O luciditate stranie, caleidoscopică. Îmi aducea în memorie, simultan, toate amănuntele zilei precedente: întâmplările, cuvintele, gândurile, senzațiile, tot.

Cu chiu, cu vai, am reușit fac roată cu privirea prin cameră. Căutam să aflu ce anume m-a lovit. În cameră nu era nimeni — doar încuiasem ușa pe dinăuntru. Geamurile — închise. O lumină tulbure venea de afară. Mi-am întors capul spre tavan. Lustra era la locul ei, crăcănată și chioară. Un bec lipsea, celălalat răsturna peste mine un clopot gălbui.

Poate salamul să fi avut ceva… Nu puteam fi sigur fiindcă nu știam nici măcar din auzite cum te hurducă o intoxicație cu mâncare stricată.

Luciditatea mea avea toate datele, dar niciun răspuns.

Cum-necum, zăcusem toată noaptea pe podea. Într-o cameră fără comodități. Eram aproape mort de frig. Cu mâna stângă mi-am luat pulsul la încheietura mâinii drepte. Nu puteam să-mi număr bătăile. Măcar m-am convins și așa, pe pipăite, că îmi bate inima. Am tras cu ochiul la ceas. Era opt fără zece. Doamne, peste două ore trebuia să fiu la Mana! Și eu nu puteam să-mi dezdoi picioarele ca să mă ridic!

 

Dumnezeu nu bate cu pareza

Spaima că am paralizat m-a străbătut ca un glonț de gheață din cap până în tălpi. Pentru ce păcate mă pedepsea Dumnezeu? — că nici nu prea avusesem când să fac. N-aveam decât douășpatru de ani. Faptul că în același an făcusem și pușcărie pentru un articol, apoi am și paralizat când mă pregăteam pentru altul, asta putea fi o pedeapsă. Dar că m-a damblagit printre străini, ăsta era un cinism pe care nici El nu și l-ar fi putut permite fără o solidă argumentație. Dumnezeu nu bate cu pareza la întâmplare. Așa că am eliminat varianta asta catastrofică.

Pe măsură ce mă sforțam, reluam sub control porțiuni importante din trupul meu. La un moment dat am reușit să mă salt în genunchi, cu capul sprijinit pe pat. Nu pot spune că îmi simțeam capul greu. Simțeam doar greul, nu și capul. Ceva ce mă trăgea în jos ca pe Hopa-Mitică.

Când am putut să-mi mișc mâinile cât de cât, le-am frecat de pătura aspră până au căpătat puțină roșeață. Atunci am putut să eliberez și oul din strânsoare. Era al lui Columb. S-a rostogolit, a căzut cu bănuțul în jos și a rămas așa, vertical, parcă înfipt în mochetă.

Miraculoasa untură de ciocănitoare

Am încercat să strig. Dar gura nu voia să se deschidă. Pățisem precum capra mea de Anul Nou. Eram copil — la mine în sat, nu la cămin. Sătul să-mi tot flutur puța prin țărnă, pe hudiță, mi-am cioplit singur un cap de capră, din lemn de tei, să umblu prin sat de Anul Nou. Nu cine știe ce frumusețe, nici nu prea semăna a cap de capră, dar bătea de se auzea în tot satul. Mama se mândrea cu mine că dovediseam un atât de precoce talent la dulgherie. Poate se va alege ceva de capul meu când m-oi face mare! Problema era că începsem cu ța-ța-ța, căpriță, ța! de prin august. Găinile nu se mai ouau de atâta gălăgie, caprele adevărate refuzau să intre în ogradă când se întorceau de la păscut, vecinii nu se mai puteau odihni. Ziua băteam capra de-o crăpam, noaptea dormeam cu ea în brațe. Nimeni nu putea să mi-o ia. Tata dăduse ordin să nu se atingă nimeni de capra mea. Doamne ferește să fi ieșit careva din cuvântul lui! El pleca dimineața la muncă și venea noaptea, lui nu-i dădea talentul meu dureri de cap.

Într-o zi, a venit la noi moș Ion, fratele mai mic al lui tătuța. De obicei venea doar când era tata acasă, împușcau câte o coșarcă de ciori în salcâmii din spatele casei. Pe urmă trimiteau femeile să taie niștă gobăi și, până se făcea friptura, ei se îndemnau cu o cană de vin la masa din ogradă. A venit moș Ion la noi în ziua aia, mi-a dat o mână de sâmburi copți, că niciodată nu venea cu mâna goală, și a început să mă laude pentru mândrețea de căpriță ce-mi făcusem și pentru iscusința cu care o mânuiam. Că nu oricine e în stare să bată capra în ritm și cu putere, de dimineața până seara. Însă, vezi, mi-a zis el, lemnul a fost cam verde și nu sună bine. Ca să scoată un sunet cu adevărat frumos și ca să se audă și în celălalt sat, ca toaca de la biserică, limba trebuie unsă cu untură de ciocănitoare. Și a scos moșul din tolba lui cioăbnească un borcănel cu untură din aia și mi l-a dat. A uns Vioruță capra bine prin gură și a lăsat-o în tihnă o noapte, cum l-a învățat moșul, ca să lingă toată untura. Dimineața, ce să vezi, animala n-a mai vrut să deschidă gura. M-am chinuit două zile s-o facă să clămpănească iar. Am bontănit și-am rășpăluit în șopron până n-am mai rămas decât cu o mână de surcele mute.

Să-ți bei lacrimile de sete

Parcă și eu mâncasem, cu o seară înainte, untură de ciocănitoare.

Mi-am băgat un deget între buze și le-am dezlipit. Din fericire, n-aveam doi dinți în stânga-sus, un premolar și un canin, încă din armată. M-am folosit de acea breșă ca să îmi strecor degetul între dinți și așa mi-am putut descleșta maxilarele. De atunci, nici nu mi-am mai reparat dantura. Viața e atât de imprevizibilă! Nu știi niciodată când ai putea să ai nevoie de o cale de acces de urgență spre cerul gurii. Mi-am băgat pe rând mâinile în gură ca să le încălzesc. Mirosea înfiorător, parcă îmi putrezise limba, dar măcar căpătam putere în degete, puteam să-mi masez maxilarele, tâmplele și mai ales ceafa, unde simțeam o apăsare continuă.

Am mai zăcut așa un timp, îngenuncheat la marginea patului și scuturându-mă din tot trupul ca un fanatic din secta tremuricilor în plină rugăciune. Trebuia să mă ajute cineva. Am strigat cât am putut, dar n-a ieșit decât un scâncet pestilențial. Nici amigdalele, atât de aproape de omușor, nu l-ar fi auzit dacă ar fi fost înzestrate cu urechiușe. La fiecare încercare de a striga simțeam că mi se desface capul din țâțâni. Parcă cineva îmi umpluse craniul cu fasole, de cu seară, și turnase apă.

Mi-a luat cam o oră să mă aburc în pat. Tremuram ca varga. M-am ghemuit sub pătură. Respiram în sân, cu gulerul tras peste nas, mă încălzeam încet-încet cu propria respirație.

Aș fi vrut să adorm, să nu mai simt nimic, să nu mă mai gândesc la nimic. Dar nu puteam. Capra din copilărie bătea în capul meu, spre ceafă. Mai și împungea și dădea cu copita. Directoarea de la Mana mă pocnea cu arătătorul peste frunte și țipa la mine: de ce am întârziat, de ce am facut-o să aștepte? De ce-mi bat joc de oameni și de meserie? De ce îmi fac neamul de rușine? — neamul nostru cel de o ființă, rupt în două de Prutul înlăcrimat… Că basarabenii ăștia chiar și în coșmaruri ciupesc lira. Măcar oleacă. Dădea, țipa; dădea, țipa. Na, na, na!

Dacă există oameni care mănâncă cenușă, așa se simt după masă: ca mine, atunci. Sticla de apă o terminasem seara. La chiuvetă nu curgea. N-aveam decât găleata adusă de Colea. Dar nici la aia nu eram în stare să ajung.

De sete, voiam să plâng ca să-mi beau lacrimile, dar nu puteam.

La adăpat

Abia pe la zece am reușit să mă dau jos din pat. De fapt, m-am rostogolit pe podea și m-am târât până la baie în patru labe, ca un câine otrăvit căutându-și cotlonul în care să-și dea suflarea. Am băgat capul în găleată și am băut. Am simțit apa făcându-și drum până în stomac printre epiteliile uscate, lipite unele de altele. Găleata nu părea să fie una de bucătărie. Mai degrabă de curățenie. Mi-a venit să vomit. Nu m-am abținut. Am reușit cumva să nu elimin în veceu și stomacul, cu totul. Aveam senzația, vârsând la veceu, că mă voi întoarce pe dos ca o șosetă.

Mi-am răcorit fața cu apă și am lins puțină pastă de dinți, că nu-mi mai suportam mirosul. Pe urmă, cătinel-cătinel, ținându-mă de pereți, m-am dus la geam și am scos capul afară. De la aerul rece, fără impurități industriale, mi-am mai revenit. Suficient cât să-mi pot strânge lucrurile și să pregătesc camera pentru predare. Știam de la băieții din redacție care e protocolul. Trebuia să chemi camerista, ea făcea inventarul și, dacă nu lipsea nimic, dacă nu era nimic distrus, vreun pat, ceva, îți dădea o adeverință că totul e în regulă. Fără semnătura cameristei, nu puteai să-ți iei actele de la recepție. Așa era pe-atunci.

Patul rupt de cu seară îmi dădea emoții. L-am încercat cu degetul. Se clătina. I-am mai pus un grătar de la frigider sub tăblie și am adus și găleata din baie. Tot se hâțâna. Nu-mi rămânea decât să sper că nu o va împinge dracul pe cameristă să verifice lenjeria unui pat în care evident nu dormise nimeni. Că mă sechestrau ăia acolo până îmi mai veneau bani de-acasă, ori cine știe ce mai pățeam. Și aș fi ratat de tot reportajul. Aveam de gând să mă duc totuși la Mana, chiar cu întârziere și cu toată rușinea, de-ar fi fost și să mă târăsc până acolo.

 

Glumeața și Catinca la inventar

Cu inimă strânsă am ieșit pe hol și am strigat:

— Hei!

Ce strigăt leșinat! Parcă era cineva în mine, care avea înăuntrul lui pe cineva, la rândul lui cu cineva în burtă, și abia acel cineva din mijlocul Matrioșkăi care eram a scos un “Hei!” pițigăiat și sfios. Am bătut cu o conservă în ușă până a apărut o cameristă.

— Gata, pliacaț de-amu?

— Da, vreau să plec.

— Sî ni scuzaț cî la noi îi diranju ista cu riparațîili, da’ poati mai viniț la noi ș-a să cii ghini. Fa, Catincî, fa, hai cî pliacî băietu ista de la Doi, fa!

A venit și Facatincafaua. O zdarovaia tanti. Justifica lipsa unei fabrici de lapte praf în Orhei. S-a proțăpit în ușă, cât era de mare, și a început să strige de pe o hârtie:

— Ogheal!

— Esti!, i-a răspuns cealaltă, din cameră, cu capul băgat în dulăpiorul de pe hol.

Era o plapumă acolo. Nu știusem. Măcar o puneam pe jos și  leșinam pe ea.

— Pantofei di casî!

— Esti!

— Prasop!

—Esti!

— Sopon!

— Esti!

— Dar de ce e și săpunul pe inventar? Ăsta se consumă, se termină!,  am sărit eu.

— Cum sî sî termini, dacî nu-i apî?

— Dar intră în prețul camerei, doamnă. Poate vreau să-l mănânc!

— Da’ poati chiar c-ai mâncat sopon, cî ești tari galbîn la fațî, mi-a răspuns camerista pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. S-înghițăști o pasticî, dacî nu ti sîmțăști ghini.

Catinca îi dădea mai departe cu inventarul: perni! cearceafe! liustra! veioz! televizor! tilifon! frigider! Glumeața confirma din cameră, Catinca bifa pe listă.

Nu știu de ce mai verificau și televizorul, și frigiderul, doar se vedea că nu mă simt bine, n-aș fi fost în stare să plec cu ele în cârcă.

Când a ajuns la frigider, mi s-a făcut inima cât un purice. Dar camerista n-a tras de ușă, n-a observat că lipseau două grătare. A trecut mai departe. La draperii, la perdele, la fotografiile înrămate de pe pereți. În dreptul patului pe care îl rupsesem la sosire s-a întors spre mine și mi-a spus:

— Ci ghini cî nu ti-ai culcat pi patu ista, cî-i rupt. Noi îi puném pi sup dânsu niști cieri di la frigider, sî nu chici!

Catinca mi-a dat adeverința, eu i-am predat cheia.

 

Aritmetica beției

La recepție, în locul lui Colea era o femeie tinerică, într-un pulover roșu, pe gât, cu nasul într-un vraf de hârțoage.

— Bună ziua. Gata, v-ați hotărât să plecați? Nu vreți să mai stați pe la noi…

— Da, plec. O, dar ce bine vorbiți românește! Parc-ați fi de la București!

— Iaca-așa vorbim noi pe la Prut… Eu de-acolo-s! — mi-a răpuns cu puțină cochetărie și roșind de plăcere, ca puloverul, la complimentul meu.

Și-a cerut și ea scuze pentru incomoditățile din hotel. I-am zis că nu-s pretențios, bine că am avut unde dormi. I-am întins bonul de la cameristă. A scos registrul, a scris niște cifre, le-a adunat.

— Iacătă, trebuie să lăsați la noi două mii și patru sute de ruble.

Mi-a zâmbit dumneaei, i-am zâmbit și eu, că eram în stare. Măcar de-atat. Și tot zâmbind am scos portofelul. Dar deodată am încremenit cu degetele în portofel, parcă — jivina! — mă mușcase de mână și mă trăgea înăuntru. Zâmbetul mi-a dispărut. S-a speriat și ea de schimbarea mea bruscă.

— Cum două mii… și… Păi ăștia-s cam toți banii mei! N-ați calculat bine!

— De asta v-ați schimbat așa la față? Vai, dar cum așa? Ia să mai privim o dată.

A mai adunat o dată cifrele alea, din ochi.

— Două mii de ruble și încă patru sute de rublișoare, iaca atâta.

— N-are cum, doamnă!

— Dar atâta este. Ia priviți aici. Ați luat pe comandă patru sute de “Strălucitor”?

— Da.

— La o sută de ruble suta, asta face egal patru sute de ruble?

— Face.

— Și cu două mii cazarea? Două mii și patru sute la total!

— Dar stați așa! De unde două mii cazarea? Băiatul ăla mi-a spus că e o mie la dumneavoastră. Ce, s-a dublat astă-noapte?

— Aveți dreptate, cazarea la noi face o mie de ruble.

— Păi vedeți, doamnă? Quod erat demonstrandum!, am încheiat eu biruitor și puțin arogant.

Am răsuflat ușurat. Și în sfârșit am putut să-mi scot degetele din gură portofelului. Am râs cu îngăduință văzând cu câtă candoare greșește.

— Da. O mie de ruble. Ori două nopți, egal două mii de ruble!

— Cum două nopți? Doamnă!, am venit ieri seară și plec azi… iată… la ora… La ora unsprezece și jumătate!  Chiar și în Basarabia, la dumneavoastră, după marți urmează miercuri. Eu am venit marți, 3 noiembrie 1992, și plec azi, miercuri, 4 noiembrie 1992. Nu mă întrerupeți, vă rog! Vă invit să remarcați, în spiritul cunoștințelor dumneavoastră de aritmetică, pe care nu mă îndoiesc că le posedați, că între trei și patru există o diferență de… Cât? Unu! De pe 3 până pe 4 noiembrie e o noapte. Una! O noapte de noiembrie, doamnă.

Femeia mă urmărise cu frică, nu știu cum… Se uita la mine ca la un nebun, aprobând, totuși, mereu din cap. Când mi-am terminat mica tiradă, contabila s-a dat un pas înapoi, până la bărulețul plin cu “Strălucitor”. Se uita într-o parte și-n alta cautând ajutor, parcă, de undeva, când a tresărit bucuroasă:

— Iacătă, chiar Colea sosește acum!

M-am întors, l-am salutat bucuros din priviri. Mi-a zis ceva, n-am priceput ce. Suna a salut. Contabila a început să-i turuie pa ruskie. Mai mult în șoaptă. După numai câteva cuvinte, Colea s-a întors spre mine, m-a apucat încet de mână și mi-a spus pe tonul cu care îi vorbești unui suferind, aproape în șoaptă:

— Dva noci… doi nopți cazare.

— Niet! Imposibilnîi! – am izbucnit într-o rusă cum îmi venea la gură.

— Ce să-ți fac? Ia skazal: șăzi ghinișor! șăzi ghinișor! Tî… davai “Strălucitor”, Colea, davai “Strălucitor”! Iaca amu “Strălucitor”!

— Domnule, azi este joi, 5 noiembrie — a îndrăznit și contabila, ițindu-se de după Colea. Ați dormit o noapte, o zi și încă o noapte.

Se uita în ochii mei cu multă căldură și adeverea cu mișcări din cap că știe ce spune, că lucrurile așa stau: cum zice ea.

— El v-a zis să stați ghinișor, dar dumneavoastră…

Zâmbetul mi s-a topit pe față mai iute decât miraculoasele creme de la teleshopping. Eram buimac. M-am lăsat moale pe scaun. Mâinile mi-au căzut inerte pe lângă corp — ca aripile la puii ăia jumuliți de la Avicola, spânzurați în cârlige. Capul s-a dus singurel și s-a așezat cu fruntea pe sticla rece a biroului. Fasolea se umflase și mai tare în el. Vorba unui prieten, îmi venea să-l iau în brațe, să-l așez mai încolo într-un par și să-i arăt curul.

          Răzbunarea lui Guderian

Cred că am și plâns. Adică sunt sigur că am plâns. Mi-am înghițit lacrimile. Aproape nu mi-am recunoscut vocea când am întrebat:

— Sigur e joi?

— Joi, da!, a confirmat femeia cu blândețe.

— Il i joi — a întârit și Colea încercând s-o dea pe românește, un fel de “el este joi”.

Calamburul lui involuntar m-a făcut să-mi salt capul ca la apel. Doar că n-am strigat: “Prezent!”. Da, să trăiți! Vă raportez că soldatul neinstruit Ilijoi plânje de amărăciune și de fasole umflată-n cap! Că a băut muniția și s-a îmbătat. Adică nu s-a îmbătat, că ăla nu era alcool, ci otravă. Deci s-a otrăvit cu “Strălucitor” și era să moară pe front în noaptea de dinaintea asaltului final. S-a făcut pulbere. A zăcut rănit o noapte, o zi și încă o noapte. Iar reportajul lui s-a baricadat în reduta atât de frumos numită Mana și nici cu luneta nu mai poate fi atins. Ilijoi n-are decât să-și ia ranița cu merinde, câtă i-a mai rămas, și s-o pornească încetișor spre casă, pe drumul de costișe ce duce pân’ la Iași.

Am plătit cât aveam de plătit. Nu-mi mai rămăseseră bani nici de bilet până la Chișinău. Poate doar pentru o ocazie. Mi-am luat buletinul și am plecat clătinându-mă cu diplomatul într-o mână și în cealaltă cu tancul de sticlă, golit atât de glorios cu o noapte înainte. Ba cu două! Dar m-am întors de la ușă și m-am așezat la loc în fotoliu. Fără nicio vorbă, am luat pixul cu roșu al contabilei și am scris pe eticheta de “Strălucitor” cu litere mașcate: “GUDERIAN WAR HIER UND SIEGTE!”. Pe urmă i-am întins tancul lui Colea. Am rugat-o pe contabilă să îi spună că doresc să păstreze el tancul ăla. Așa, ca amintire. Dacă se poate, să-l pună în vitrină, că mai erau acolo sticle goale, de diferite forme, puse doar de frumusețe. Și să nu fie și un tanc printre ele?

Ea a tradus și Colea a luat tancul, mirat.

— Da, na akno! — a promis el, arătând cu mâna spre vitrină. Dar… kakaia semnificația?

— Moi drug, ăta ghermanskii yazîka. Zdesi ia pișú… napișati… Doamnă, spuneți-i dumneavoastră că am scris în nemțește așa: Guderian a luat cafteală de la vitejii ruși.

— Da, da, Guderian, kaput!, a zis Colea, râzând încântat. Și a pus tancul la loc de cinste în vitrină, între țărăncuță și inorog.

Feblețea tractoriștilor

Când să ies din hotel, mi-am întors capul și am mai privit o dată, lung, tancul meu. Din umorile iuți care mă mâncau pe dinăuntru, ca un nufăr s-a înălțăt un zâmbet de satisfacție până pe buze. Pe tanc scrisesem de fapt: “Guderian a trecut pe aici și a învins”. Și, ca un adevărat învingător, plin de răni și de sângele dușmanilor răpuși, am pășit tremurând în lumina umedă a amiezii — chiar atunci mi-a venit metafora asta, când coboram pe scări, semn că talentul meu căzuse cloșcă în timp ce boleam, iar acum năștea pui vii.

Am pornit pe jos spre marginea orașului, câine-câinește, cu speranța că mă va lua careva cu mașina până la Chișinău. La ocazie nu e ca la autobuz, nu plătești la urcare. Când ajungi la destinație, dai cât ai de dat și cobori repede. Ce-mi mai rămăsese în portofel însemna cam jumătate dintr-un bilet de autobuz de la Orhei la Chișinău. Ce-aș fi făcut mai departe, o dată ajuns în Capitală, nu știam. Mintea mea nu putea anticipa mai multe mutări în acel joc de șah la care fiecare piesă avea altă culoare, iar pătrățelele se încălecau. Puneam un pas înaintea altuia, expiram după ce inspiram și așteptam cu o nepăsare bolnăvicioasă să se întâmple ce era de întâmplat mai departe.

Nu știu ce anume din înfățișarea mea îi atrăgea pe tractoriști. Eram feblețea lor. Pentru că și de data asta tot un tractorist a oprit când i-am făcut cu mâna. M-am ghemuit în spatele lui și m-am prins zdravăn cu mâinile de gratiile cabinei. Tractorul sărea prin gropile din asfalt gata să se rupă. Când dădeam cu capul de tabla de sus, când cu fundul de scândura pe care stăteam.  El vorbea întruna, răcnea, dar din cauza motorului nu auzeam nimic. Strigam și eu din când în când: “Da, da!” și asta părea să fie de ajuns pentru dânsul.

         

Din nou “Strălucitor”

Mă întrebam dacă nu cumva, acolo, tractoriștii rămâneau fără carnet când miliția îi prindea treji la volan. Cu primul tractorist băusem de la Sculeni la Fălești. Ăstlalt era deja băut și încă mai lucra la acea stare. Tot întindea mâna la spate să-mi dea o sticlă să trag și eu un gât. Nu eram omul care să respingă asemenea avansuri, dar atunci mi se făcea rău numai dacă mă gândeam la băutură. El mai lua un gât, mai zicea nu știu ce, mai cânta o strofă dintr-un cântec de armată — prindeam câteva cuvinte între două hopuri. Făcea ce făcea și iar dădea sticla în spate, să beau și eu. Să nu-mi pierd carnetul de tractorist? Am zis să mă prefac — doar n-avea ochi la spate — și să scap astfel de insistențele lui. Când să duc sticla la gură, mi s-a făcut rău. Era “Strălucitor”! Într-o sticlă obișnuită, nu din aia ca la hotel. Aș fi rezistat până la Chișinău fără să vomit, cu toată hurducătura și cu toată găzăria din cabină. Aș fi rezistat chiar la un gât de vodcă. Dar când am văzut eticheta de “Strălucitor” mi s-a făcut rău. Stomacul meu care putea digera hamuri de piele, ciubote, ciolane, orice, s-a scârbit violent, s-a năpustit afară din mine când a văzut “Strălucitorul”. Și singurul loc în care puteam voma era capul tractoristului. M-am îndoit ca un arc peste el, fără să mă pot opune convulsiei, și omul nu înțelegea de ce îl mușc de bască. Noroc că făcusem curățenie interioară de dimineață, la hotel, și nu mai aveam de dat la rațe decât un fel de salivă groasă. Tractoristul s-a speriat. A început să țipe:

— Uăi, nu borî pi mini, chizda mă-ti!

M-a dat jos împingându-mă cu mâinile și cu picioarele, a zvârlit cu basca după mine. Ei, hai, că nu era chiar așa murdară. Ce înjura în halul ăla? A tras ușa cabinei după el, bombănind, și dus a fost.

 

          Norocul bețivului

M-a lăsat singur în mijlocul câmpului. Măcar mă apropiasem de Chișinău și rămăsesem și cu mărunțișul neatins. Doar cu măruntaiele vraiște.

Am rămas în câmp, la marginea drumului. Stăteam cu capul în jos, cu mâinile pe genunchi, răsuflam greu ca după maraton. Când în sfârșit mi-am mai revenit puțin în simțiri și mi-am am ridicat capul, să nu-mi vină a crede! M-am frecat la ochi. M-am întors cu spatele, apoi m-am sucit brusc și m-am mai uitat o dată. N-aveam halucinații. În fața mea, pe partea cealaltă a drumului, era un indicator de intare în localitate pe care scria mare, și pentru chiori, Mana! Satul se zărea după o lizieră de sălcii, la un kilometru, un kilometru și ceva de la șoseaua principală.

Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama ce se întâmpla. De limpede la minte ce eram când am plecat din Orhei, în loc să ies la bariera dinspre Chișinău, am ieșit spre Mana. Și în loc să stau la ocazie pe partea stângă, am stat pe cealaltă parte și iaca așa am mers în sens invers, spre Mana. Și taman acolo mi-a venit să vomit, tocmai acolo m-a dat jos tractoristul! Unde mai pui că mi-a lăsat și basca!

 

Borșul salvator 

Nu știu nici acum dacă ăla a fost norocul bețivului, norocul prostului sau norocul ziaristului care, totuși, își dorea sa facă un reportaj. Abia mă mai țineam pe picioare. Dar dacă tot mă adusese întâmplarea până acolo, am zis că să mă împing, să mă trag cumva și să mă duc totuși până în Mana, măcar să văd cum e. Voiam să intru ca un fugar în sat și să arunc o privire fără să mă vadă lumea. Apoi să mă întorc tot pe furiș și să ajung o dată cu întunericul în Chișinău. Acolo măcar era o gară unde să dorm. Dar chiar la marginea satului am dat peste școală — un fel de grajd lung, deșelat, cu geamuri strâmbe. Cum s-o ocolesc? Parcă prea erau puse toate într-o ordine bine chibzuită, ca niște trepte care mă duceau pas cu pas către țelul meu. Cu toată rușinea, dar și cu o emoție din care hrăneam ca din perfuzor, am intrat.

Directoarea era în biroul ei, o debara în capătul holului, cu o ușă hodorogită, băgai mâna printre scânduri. Când i-am zis cine sunt, și-a dus mâinile la față și aproape a țipat speriată:

— Vă e rău? Doamne, dar în ce hal arătați! Parcă ați băut “Strălucitor”!

Era o femeie la vreo treizeci și ceva de ani, mică și subțire, dar înfiptă. M-a luat de mână și m-a tras după ea până acasă. Mi-a dat să mănânc un borș de gâscă, fierbinte și acru, turte cu brânză, apoi m-a pus să mă culc.

Secretul “Strălucitorului”

M-am trezit a doua zi, vineri. Am ieșit în curte. Soțul directoarei, domnul Savițchi, trăgea vinul la teasc. M-a obligat să beau un pahar de vin de ăla, rece și gros ca bulionul, direct de la vrană. Borșul de gâscă, somnul bun și vinul de buturugă, zicea el, sunt uneltele cu care poți dezbate tencuiala de “Strălucitor” din capul omului. Și avea dreptate, pentru că imediat am simțit cum capăt forță, chiar am învârtit și eu la două mălaie.

— Dar ce sânge de drac, ce lichid de frână e “Strălucitorul” ăsta, domnule Savițchi?

— Se face la noi, la fabrică. La zavod. Este-așa un căzănoi mare, bagă apă cu furtunul într-însul. Când s-a umplut, vine cineva cu un borcan de substanță și îl deșartă în căzănoi. Și uite-așa bolborosește! Buuun!… Ș-apăi când s-a liniștit bolborosala, vine unul cu o remorcă de surcele și-o basculează în cazan. Și gata “Strălucitorul”! Din surcelele alea își trage culoarea frumoasă, aurie, pe care o știi.

— Dar ce pune în el?

— V-am zis: substanță.

— Bun, dar ce e substanța aia?

— Substanță. Așa se cheamă.

Epilog

Domnul și doamna Savițchi m-au mai ținut la ei încă două zile. Au umblat cu mine din casă în casă și împreună i-am găsit pe toți bătrânii care își mai aminteau de Păulică și de părinții  lui: Domnul și Doamna — învățătorii Goma. Dar tot nu a fost o documentare la sânge fiindcă nici după o săptămână nu mi-am revenit complet din șocul “Strălucitorului” și poate că nici până azi n-am eliminat cu totul din mine Substanța. Mi se încrețește pielea pe spinare și simt în gură limba putredă și gust de surcele și toporași. Și nefiind o documentare meticuloasă, n-a ieșit nici un mare reportaj, cum îl visam. Un reportaj de începător. Un singur lucru nu se poate spune despre el: că ar fi total lipsit de substanță. Dar, așa cum a ieșit, a schimbat ceva în viața mea.

Criticul Dinu Mihail, din Chișinău, i-a trimis lui Goma, la Paris, numărul din “Timpul” cu reportajul meu — “Acasă la Paul Goma”. După un timp m-am trezit la redacție cu o scrisoare de la însuși Paul Goma! Cu marea lui bunăvoință, mă felicita pentru textul ăla, ca și cum chiar ar fi fost ceva de capul lui. N-a existat om mai semeț ca mine în orașul acela! De la acel reportaj s-a legat între Paul Goma și mine o prietenie aparte, de la distanță. Epistolară. Peste douăzeci de ani aveam să ajung la Paris, să-mi îmbrățișez idolul. Am plâns amândoi discret, bărbătește. Dar asta e deja altă poveste.

Atunci, plecând din Mana, încă tehui de cap, am ajuns cu un tractor în Chișinău. Da, cu un tractor. La vremea aia parcă erau tractoarele la modă, ca treningurile. Puține mașini! Din Chișinău am mers cu trenul, ascuns în veceu, până la Ungheni. Nu se putea trece granița fără bilet. Am mai făcut foamea o zi la câțiva pași de țara mea, am dormit într-o scară de bloc. Adică am ațipit iepurește. În starea aia de veghe mi-am adus aminte că îl cunoscusem la Botoșani pe poetul Ghenadie Nicu, iar disperarea a scos din cotloanele memoriei amănuntul că el era din Ungheni. Ne văzuserăm o singură dată, ne-am strâns mâna și atât, dar asta nu însemna că nu puteam, în numele acelei strângeri de mână, să-i cer niște bani să trec granița. Poetul nu debutase, la data aia, decât în cartea de telefoane a orașului, așa că l-am găsit ușor. Și-a rupt de la gură — biletul la trenul internațional era scump, deși Iașul se vedea în zare, peste Prut — și m-a ajutat să ajung acasă după nouă zile de bezmeticie prin Basarabia. Frate Ghenadie, mult timp după ce din mine nu vor mai rămâne decât oale și ulcele, când nici țipenie de om nu va mai fi pe planeta asta bolnavă, recunoștința mea va pluti nezdruncinată peste ape.

Am ieșit viu din Basarabia. Nu foarte sănătos, dar viu. Înviasem din morți într-un hotel auster din Orhei și după aceea am ajuns fără să vreau unde voiam să ajung, dar nu mai puteam. Și am scris un reportaj care mi-a adus o prietenie luminoasă. Toate astea m-au făcut, atunci, să cred că exista un Dumnezeu al ziariștilor care mă lua de după ceafă ca pe căței, mă scotea din necaz și mă așeza pe drumul cel bun. Credeam asta cu tărie. Acum nu mai cred nici cu suc.

 

Post-scriptum:

Reportajul din spatele acestei întâmplări, “Acasă la Paul Goma”, a apărut în “Timpul”, nr. 40 (116), noiembrie 1992, Iași, în numărul 5-6/2010 al revistei “Metaliteratura” , publicație a Institutului de Filologie a Academiei de Științe a Republicii Moldova, precum și în volumul colectiv “Paul Goma 75. Dosarul unei iubiri târzii”, Eagle Publishing House, disponibilă pe amazon.com. Iată-l mai jos:

 

Acasă la Paul Goma

 

Ce eşti tu, Paul Goma?

Francez naturalizat, polgomá, parizian amnezic, care şi-a uitat ţara în exil?

Nu, francez nu eşti, pentru că eşti român.

Dar nici român nu eşti, precum spui, pentru că eşti basarabean.

Şi poate nici basarabean-basarabean nu eşti, fiindcă-ţi mai curge în vine ceva sânge macedonean, ceva polonez, ceva fanariot – prin bunici –, ceva-ceva, fără a fi nici macedonean, nici polonez… Şi atunci, ce eşti tu, Paul Goma? Ce eşti tu, măi Gomiţă?

Un obstinat, un calidor, un re-refugiat, un cutremur, un ce eşti?

Paul Goma este un toate-acestea-la-un-loc. Şi încă mai mult: un scriitor român.

Un scri-i-tor!

 

S-au făcut 15 ani de când, pentru a scăpa de „Mistreţ” – aşa era denumit codificat în dosarele Securităţii comuniste –, băieţii ochiazuri ai generalului Pleşiţă i-au făcut vânt lui Paul Goma peste frontieră. În 1977, în noiembrie. Anul în care incomodul scriitor iniţiase o mişcare pentru drepturile omului, în România, mişcare ce luase proporţii îngrijorătoare pentru Ceauşescu. Şi pentru sinistra-i. Ea însăşi dăduse ordin, mai demult, să nu i se publice nimic lui Goma – carte sau vreun articol, nici măcar sub pseudonim. (De aceea, tare-ar mai fi vrut Obstinatul să-l anchiuleze pe Neculai, iar Ilenei să-i umble puţin pe la gingie.) Aşa se face că, în 1977,  aproape anonimul scriitor român (anonim în ţara lui) era un autor cu câteva cărţi apărute în Occident, la edituri prestigioase, în germană, franceză, suedeză, engleză. Devenise, cu „Ostinato”, „Gherla”, „Uşa noastră cea de toate zilele” etc., un scriitor de circulaţie europeană. În timp ce acasă trăia în umbra unui volumaş de proză scurtă: „Camera de alături” – şi acela ciopârţit de cenzură, şi la adăpostul epoleţilor care-l urmăreau şi la closet.

După revoluţie, exilatul a re-debutat impetuos: „Gherla”, „Bonifacia”, „Din Calidor. O copilărie basarabeană”, „Arta refugii”, „Gardă inversă”, „Soldatul câinelui”, „Culorile curcubeului ‘77”, „Patimile după Piteşti”, „Sabina”. Mai tinerii, mai-în-ceaţă-ţinuţii au descoperit dintr-o dată un scriitor cu care publicul occidental era deja obişnuit. Un scriitor cu totul aparte.

De ce după decembrie 1989 nu a încercat Paul Goma să se întoarcă în România, fie măcar şi într-o vizită? Ca scriitor profund autobiografic – „Autobiografic chiar şi atunci când scrie despre viaţa unui peşte”, cum spune Dinu Mihail în „Literatura şi arta” –, de ce n-a încercat Paul Goma să-şi viziteze satul natal: Mana, satul basarabean pe care l-a nemurit în „Din Calidor”? Să o fi rupt el definitiv cu România? Cu Basarabia? Cărţile sale spun că nu. În locul lui, dar mai mult pentru a vedea minunea de sat, Mana, am fost acolo, în Basarabia, în satul cel mai frumos al literaturii române, după Humuleşti.

 

Străvechii codri ai Orheiului nu mai sunt. Marii noştri fraţi sovietici şi-au tocit drujbele în ei, transformându-i în hârtie pentru operele părinţilor marxism-leninismului. În limba lor de lemn. Au mai rămas numai pâlcuri, pădurici stinghere, risipite pe dealurile sovhozurilor. Printre aceste pâlcuri răzleţe, plecând din Orhei, ajungi curând în centrul pământului, satul Mana. Iar centrul centrului, buricul pământului, este calidorul casei părinteşti, pridvorul din care ochii unui copil de cinci ani vedeau bubele roşii, lepra întinzându-se peste Basarabia. Cedarea, deportările – „Pahod na Sibir!” –, vin românii, pleacă românii, vin iar sovieticii şi te eliberează şi nu mai pleacă.

 

Un sat prăpădit, risipit pe coasta unui deal; şi, pe deal, un moţ negru şi urât: zavodul, fabrica de prelucrare a… Mai este oare Mana de acum Mana din „Calidorul” lui Goma?

Au trecut 57 de ani de când, aici, s-a născut, într-o groapă acoperită cu stuf, cel care avea să ajungă un „Soljeniţîn român”, cel mai curajos, cel mai vertical scriitor postbelic: Paul Goma. În peste jumătate de veac s-au mai schimbat unele. Multele. Mana de azi e cea din „Enciclopedia Sovietică Moldovenească”, vol. IV, p. 192: „MANA – Sat în sovietul sătesc Selişte – nu în comuna Vatici, ca pe timpul… – raionul Orhei, RSSM, situat în vestul raionului, la 14 km de centrul raional şi la 25 km de Călăraşi. 614 locuitori (în 1973). Menţionat documentar din anul 1715. La Mana se află o brigadă complexă şi un punct de vinificaţie al sovhozului GLORIA. Şcoală de 8 ani, club cu instalaţie de cinematograf, biserică, punct medical şi magazin. Şi atât. Asta este Mana. Nu un nume frumos, plin de mister, nu un Macondo românesc. Un sat cu punct medical şi magazin. Inima tristă a Manei, sat cu 140 de case, bate acolo, în calidor, locul de unde se vede cel mai bine tragedia românilor. Va mai fi existând calidorul, sau numai în cărţi?

Prin glodul frământat de căruţe, pe uliţe strâmte, tot mai sus, până la vechea şcoală: casa cea mai tristă a literelor româneşti şi buricul pământului. Da, mai este. Ascunsă pe jumătate în dosul unor porţi înalte, de tablă. Păzită de un câine care n-o păzeşte: doarme. Şi înconjurată de şuruburi, osii, roţi. Fierărie ruginită. Cele şapte trepte de piatră, aceleaşi, roase de umblătură. Cu scândurile podelei putrezite şi cu aceeaşi temelie de piatră ridicată de mâna învăţătorului Eufimie Goma. Un lacăt pe uşă. Acum, în vechea şcoală a satului (şi casă, totodată, a familiei Goma) locuieşte Mişa Adomniţei, starojul magazinului. Paznicul. Şi dacă l-aş fi găsit, ce-ar fi spus despre Paul Goma? Acasă la el, scriitorul este aproape un necunoscut.

Numai câţiva bătrâni ştiu de Paul Goma şi îşi mai aduc aminte de Păulică, Păvălică, băietul lui Domnu şi Doamna. Nimeni nu a citit ceva scris de el. Câţiva au auzit doar, în ultimul timp, de când în fosta republică sovietică se poate vorbi mai slobod, că Păulică al lor e mare scriitor de cărţi prin Franţa, pe undeva. „Scriitor!”, zic ei cu mândrie, ridicând un deget în sus şi apăsând pe coada cuvântului. Mândria mănenilor ar fi fost mai mică dacă Păvălică ar fi devenit, să zicem, mare inginer, nu mare scriitor.

Din calidor se vede, peste drum, casa lui moş Trache Maxim. Moşul şi-l aminteşte bine pe Paul Goma. Avea şi o poză cu el, în care Păulică stătea lângă un patefon, singur, îmbrăcat cu cioareci şi o bundiţă scurtă. Nu mai ştie ce s-a făcut cu ea. De când i-a murit baba, moş Trache iese din calidorul lui – faţă în faţă cu Calidorul – tot răsuceşte tabacioc în foi de jurnal şi atâta face toată ziua: fumează şi vede lumea din calidor. Nu de pe şanţ, de pe laiţă, din altă parte. Nu, aşa nu se poate. În calidor e altceva. Uite: el stă de câţiva ani în dorul lui frumos şi nu s-a plictisit, pe când în drum, pe şanţ… În casele cu calidor se îmbătrâneşte mai greu şi oamenii sunt mai înţelepţi. Cam leneşi, nu-i trage aţa la muncă, dar nu-i nicio plăcere mai mare decât să stai în calidor, să vezi şi să încerci să pricepi. Înţeleptul moş Trache pomeneşte de ultimul lor preot, Gheorghe Dodon, care s-a refugiat şi el în România, cu toată familia. La plecare, a luat o punguţă cu pământ din Mana. Să i se pună pe mormânt dacă va muri şi va fi îngropat în altă parte. „Mâna aceea de pământ au şters-o ploile, dar, vezi, l-a făcut pe Lionea-Leonid, băiatul mai mare al popii, să vină mai an la Mana. Mâna aceea de pământ nu te lasă în pace, te întoarce mereu la pământul tău”. Moşul vrea să spună că mâna de pământ a lui Paul Goma este tocmai memoria lui fixată în paginile cărţilor. Asta îl va aduce înapoi în Mana. Prin ’67, Goma chiar i-a scris lui David Saviţchi, naşul lui de botez, că ar vrea să fie invitat de un om din Mana, să poată veni acolo, în satul cu Calidor. Dar cine avea atunci curajul să-l invite pe Paul Goma? Şi chiar dacă l-ar fi invitat cineva, putea „banditul riacţianar, dujman al boborului” să părăsească ţara? Nu putea. Acum nu mai are nevoie de invitaţie.

Mătuşa Anisia Moiseevna Saviţchi (72 de ani) şi-l aminteşte pe copilul învăţătorilor Goma. Stă pe lejancă, la căldură, îşi frământă mâinile în poală şi povesteşte. „Eram vecini, cum să nu-l ştiu? L-am ţinut în braţe când era mititel. Iute şi gras era Păulică… Şi încă mai era şi frumos, nu mai ştia care şi cum să-l ţină în braţe, la biserică, aşa era de frumuşel, săracul, şi de bine îmbrăcat, curat… Şi hrănaaaci… tii!, mânca de toate. Când domnii plecau pe la Orhei, Păvălică venea la pârleaz şi sălta mânuţele ca să-l iau la mine. Eu sunt şi cumătră cu părinţii lui. Au murit?”. Bătrâna scapă două lacrimi şi se opreşte puţin din vorbă, cât să înghită nodul. Apoi continuă: „Dumnezeu să-i ierte! În ’41, domnul Efim mi l-a botezat pe Todirică… Heheee, ce cumătrie a fost… Nu s-a făcut vin atunci, a fost secetă, dar erau veniţi soldăţeii noştri şi ne-au scos de sub ruşi, era bine, era veselie… Uite, am şi amu pernuţa cu pene de vraghie pe care mi-a dat-o Doamna la botez. Am păstrat-o”. Şi iar oftează şi zice: „Vai, Viorel Dimitrievici, da’ chiar au murit domnii?”. Chiar au murit, zic. El prin ’67 şi ea peste vreo şapte ani. Anisia Moiseevna îşi şterge iar o lacrimă pe sub lentilele groase şi tot oftează, cu mâna la gură, parcă se teme să nu scape oftatul amar în lume. „Anii au trecut… îngână ea mângâind pernuţa roşie cu pene de vrabie… ei au murit, Dumnezeu să-i ierte… Te-ajunge vremea din urmă şi te duci…”. Şi deodată tresare din meditaţie: „Da’ de ce nu vrea Păvălică să vină pe la noi? Noi l-am primi, Doamne-fereşte, cum să nu-l primim? Suntem încă atâţia în sat care ni-l aducem aminte. Da’ chiar scrie despre noi în cartea aceea cu calidorul? Săracul Păvălică, am auzit că l-au chinuit românii, l-au ţinut la închisoare, pe el şi pe domnii. Of, of, of, cât rău au făcut borşăvicii pe lumea asta, nimeni n-a mai făcut. Nu mai încape pământul de câţi oameni au omorât ei”.

Cât ar părea Mana de săracă şi neprimitoare, cum stă trântită în noroi, jilavă, sub burta norilor, dacă treci prin sat şi miroase a mâncare undeva, poţi fi sigur că odată cu mirosul bun va ieşi la poartă şi o gospodină să te cheme măcar să guşti. Mănânci mâncarea de bună ce e, nu de foame. În jurul unui lighean cu răcituri şi la un pahar de vin, câţiva măneni îi găsesc în străfundurile memoriei pe Domnul şi Doamna, oameni cu care în vremea aceea i-a binecuvântat Dumnezeu. „Auzi, doi învăţători, nu unul, la o mână de copchii! Şi ce oameni…”.

Mai încolo, moş Cristea Maximovici meştereşte cu ciocanul la o cadă mirosind a tescovină. Nu, nu sunt rudă cu Paul Goma, zic, am venit numai aşa, cu komandirovkă, adică delegaţie, de la Iaşi, ca să scriu ceva despre Mana, mai mult s-o văd. Moşul scotoceşte printre hârţoage prăfuite şi scoate o fotografie mare, un tablou. E lipită pe un carton gros, mâncat de cari. „Uite ce am eu aici”, zice bătrânul. „Poza e din 1936. Aici e Paul Goma, la un an, în braţele tătălui său; în picioare, Maria Goma, mama”. Pe verso, scris de mâna mamei: Paul Goma – 2 octombrie 1935. Mana, Iunie 1936. Şi semnătura Mariei Goma. La mijloc, ştampila atelierului: „Fotografia M. Luşacov”. Deasupra, cineva a scris cu cerneală roşie: „Anul 1941, 14.VII – Trăiască România Mare şi M.S. Regele Mihai I”.

Mare curaj a avut moş Cristea să păstreze atâta timp o fotografie cu asemenea inscripţie. Dacă i-o descopereau ciolovecii, ajungea în Siberia. Şi totuşi a păstrat-o. Pentru că este pametul lui. Amintirea lui. Şi scumpă amintirea, de vreme ce a riscat atâta păstrând-o. A ascuns-o între coperta şi supracoperta unui cărţoi comunist şi n-a scos-o de acolo decât, zice el, „după ce a crăpat măreaţa patrie a popoarelor sovietice”.  În Mana, tot ce e legat de amintirea învăţătorilor Goma e scump. „Ca ei, mai rar oameni, spune moş Cristea. Eram în sătucul ista amărât ca nişte sălbatici şi ei ne-au învăţat să trăim în lume, ca oamenii. Au plecat în refugiu, poza asta a rămas pierdută, din grabă, şi eu am ascuns-o. Ţin mult la ea. Vezi ce tineri şi frumoşi erau? Mergeau la balurile noastre, la nunţi, şi jucau, cântau cu noi. Mai ales Doamna… tare frumos mai dansa, ca pe la noi, dar şi alte jocuri, din lume. După ce s-au dus ei în refugiu, a venit un învăţator, Ispas, dar nu era nici pe departe ca Domnii. Doamna se punea luntre şi punte pentru copii. Nici nu erau deloc fuduli, vorbeau frumos cu lumea, petreceau, munceau cu noi, aista-i adevărul”.

Moş Alexandru Saviţchi i-a fost elev lui Eufimie Goma. „Aspru învăţătorul, domţători, bătea cu linia la palmă când nu învăţam. Dar parcă puteam să nu învăţ? Ce frumos vorbea în clasăăă… Ştiam toţi poezii frumoase, citeam minunăţii în cărţi româneşti, dimineaţa cântam Trăiască Regele. Chiar, scrie de moş Iacob în carte? Ia să văd. Da, domnule, ia te uită… L-a iubit mult Paul pe moş Iacob. Oare ştie că a murit? Şi încă cum! Săracul moş Iacob, moş-miu. L-au luat ruşii în Siberia. El s-a întors şi l-am îngropat aici, prin şaizeci, dar mătuşa Domnica a murit acolo, în Siberia. Nici casa nu mai există, a rămas numai beciul din care tot scotea el vin când au venit românii noştri să ne elibereze. Un plutonier a stat chiar la noi pe mâncare şi băutură. Trăgeau seara soldaţii noştri nişte chefuri pe aici, la Mana… Jucau în horă şi strigau: şi-uite-acuşi, acuşi, acuşi, o să-i futem şi pe ruşi. Dar nu, ne-au potopit ruşii şi şi-au bătut joc de noi…”.

Şi-au bătut ruşii joc de măneni. Până de curând nici biserică nu au avut. Adică aveau ei biserică în Mana, dar a fost închisă, transformată în depozit al sovhozului. Intrau păgânii cu tractorul în ea. Acum au redeschis-o, biserica, i-au pus tablă nouă pe acoperiş. Vreme de cincizeci de ani, mănenii şi-au îngropat morţii fără să-i treacă prin biserică. Venea câte un popă de mai departe, făcea un fel de slujbă în aer liber, sumară şi cu teamă, parcă. La fel botezurile, cununiile. Se făceau la oameni acasă. Mănenii nu au pierdut cu totul credinţa, dar, neavând biserică, nemaipracticând ritualurile bisericeşti, s-au îndepărtat de ceea ce erau altădată. Tradiţiile s-au mai păstrat foarte puţin şi, ca prin minune, limba. Un fel de limbă românească, foarte aproape de cea vorbită de partea asta a Prutului. Mănenii spun cu tot sufletul că Paul Goma poate veni la ei, cum să nu?, să vină, va sta acolo cât va pofti, se va găsi câte ceva şi pentru el, nu va fi nevoie să stea la Orgheev, la gostiniţă, nici la komnata sovietului pentru musafiri: va sta chiar la măneni, la care dintre ei va vrea, cu soţia şi copilul. Şi apoi cei mai bătrâni traduc: Orhei, hotel, cameră de oaspeţi…

În jurul bisericii se află cimitirul Manei, care a păstrat pe cruci scrierea cu caractere latine. Sub mici monumente de piatră zac de-a valma anonimi soldaţi sovietici şi români, cum au fost găsiţi pe dealuri după luptele din zonă. Mai într-o latură a cimitirului, cruci mai vechi, uitate. Morminte neîngrijite, năpădite de scaieţi şi rugi de mure. Printre aceste morminte ar trebui să-l găsesc şi pe cel al lui Petrică Goma, fratele scriitorului, mort înainte de a împlini un an. Dar nu-l aflu. Moş Cristea Maximovici nu e sigur. Poate să fie sub crucea aceea de lemn, căzută, putrezită, fără nicio inscripţie. Ar veni oare domnul Păulică să aprindă o candelă în cimitir, sub o cruce nouă, pentru odihna sufletului fratelui său?  Un cenotaf.

Când Eufim Goma, tatăl, a fost arestat de cioloveci şi nu se ştia dacă a murit sau mai trăieşte, i s-a făcut un mormânt de formă, i s-a pus o cruce şi s-au făcut pomeni ca să i se odihnească, totuşi, trupul în pace pe-acolo pe unde va fi fost. Şi când domnul s-a întors viu şi nevătămat acasă, şi-a smuls singur crucea şi a dus-o în spate până acasă. Moş Cristea îşi aminteşte asta. Aşa… Şi după ce a scăpat de sovietici, domnul Goma s-a refugiat în România, ca să fie apoi hăituit de români prin păduri, prins, legat cu sârmă de un cioban şi predat Securităţii, care voia să-l repatrieze. Adică în Basarabia, înapoi. Adică în URSS. Adică în Siberia, la moarte. Atunci, micul Paul l-a ajutat pe moş Iacob să facă o cruce pentru tatăl mort-nemort. Dar acum, se întreabă moş Cristea Maximovici, pentru fratele mort-mort ar veni două zile Paul Goma de la Paris?

„Înţeleg, zice unul, poate e supărat pe români, că l-au chinuit, l-au închis, bătut, schilodit. Dar noi, din Mana, zice, ce i-am făcut noi? Acum, că tot am auzit de el şi am citit din cărţile aduse de mătăluţă, şi revistele, şi am văzut ce frumos povesteşte el despre noi, dacă am şti adresa, domnul primar al comunei i-ar trimite o invitaţie oficială… Dar noi vrem să vină la noi, la Mana, nu la comună”.

L-ar invita primarul, l-ar invita şi directoarea şcolii, Lucreţia Saviţchi. L-ar şi găzdui. Dar parcă numai ea? Deocamdată în Mana au ajuns câteva cărţi ale lui Paul Goma şi câteva reviste. Directoarea şcolii are în plan să amenajeze într-una din noile săli de clasă un „cabinet Paul Goma”. Ceva, nişte panoplii cu cărţile scriitorului, decupaje din reviste, fotografii, planşe cu biografia şi bibliografia…

Mana începe să-l recupereze pe Paul Goma.

Şi-l asumă chiar împotriva voinţei sale. Câte sate au clasicul lor?

Mănenii au descoperit deodată că nu sunt anonimi cu cătunul lor cu tot.

Un francez sau un olandez ar putea şti, acolo, fiecare în ţara lui, şi asta nu e puţin lucru, că există pe faţa pământului un sătuc numit Mana.

Şi că acolo este centrul lumii, buricul pământului:

Calidorul.

După douăzeci de ani

Fotografii realizate la Mana, în 17 august 2010, de Flori Bălănescu, Luminița Elena Pîrvu și Viorel Ilișoi

(Imaginile apar incomplete pe pagină. CLICK pe ele pentru a le mări)

 

Articolul are 28 comentarii

  1. Pingback: Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (2) : Blogul ActiveWatch

  2. Pingback: Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (1) : Blogul ActiveWatch

  3. @ Viorel – Am citit toate trei episoadele – exceptional! Chapeau!
    PS Si reportajul initial e foarte bun – n-are rost sa te ascunzi dupa degete 🙂

  4. Dacă, asemeni tractoristului din poveste, aș purta bască, aș da cu ea de pământ și aș zice: băi frate, al dracului de bun reportajul! N-am mai citit de multă vreme ceva atât de bine scris și, ca reporter mereu începător ce mă aflu, am înghițit în sec de poftă. E, dragă domnule, o lecție de reportaj pentru care vă mulțumesc.
    Noroc Bun, cum se zice pe la noi!

  5. m-am cacat pe mine de ras, scuzati expresia. FE-NO-ME-NAL, am ras cu lacrimi, foarte, foarte tare textul. oare te-ai gandit vreodata sa bagi intr-o carte toate reportajele ? dar si povestile din spatele reportajelor… este super

  6. Şăzi ghinişor, Il i joi, că-i foarte bun reportajul de la 24 de ani. Şi da, are şi substanţă 😛

    Eu încep să mă satur să-ţi spun de fiecare dată cât eşti de talentat. Am citit tăt bine, deşi mi-era somn, până la capăt, că am zis că dacă tu ţi-ai învins fasolea din cap să scrii, pot şi eu să trag de mine să-l citesc. Felicitări, Viorel. Şi mulţumesc pentru lectură.

  7. Minunat textul, minunat.
    Felicitari domnule Ilișoi! Abia aștept să mai citesc sub semnătura dumneavoastră.

    Mult spor,

  8. Minunat, cu adevarat ,,Stralucitor”, in stilul original, inconfundabil al d-lui Ilisoi. Marturisesc, rusinat, ca nu am citit mai nimic din opera lui Paul Goma, dar ce inseamna ,,Calidor”? Felicitari Maestre si ,,fir intins” in continuare!

  9. Asta nu e reportaj!!! asta e ceva EPIC si epocal!! atat de bine ati redat totul… extraordinar! Vin din Basarabia si recunosc foarte bine realitatea situatiei din acei ani pe pamanturile mele… asa am vazut aceasta realitate si in textul Dvs. Glume ironice, dar foarte bine puse la punct. Sper ca, daca veti reveni cumva pe pamanturile noastre (de altfel si ale Dvs, ca tot romanesti sunt), sa vedeti o alta lume, iar cea care ati vazut-o atunci sa fie doar o amintire, unde mai ironica, unde mai cu “uscaturi”… Cu respect!

  10. Multumesc, Ina. Intr-adevar, lucrurile s-au mai schimbat pe-acolo. Aici e mai mult o povestire, nu un reportaj – dar ce e una, ce e alta?…Asa imi amintesc eu lucrurile.

  11. PRE – MERGERE

    Galeria casei părintești din Mana este buricul pământului.

    Totul îmi pleacă de acolo și de atunci, toate mi se întorc, după largi ocoluri, perfect rotunde, după definitive dusuri – atunci și acolo.

    I-am spus: galerie, ca să se înțeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă, însă nu i se spunea: prispă, nici pridvor (slavisme țărănești); și nici: cerdac (cu, eventual, geamlîc) – turcism târgoveț. Casa noastră din Mana avea (, domnilor,) calidor.

    Deși tata îmi explicase, doct, ca un învățător de țară ce era, «de unde, pe unde ne-a venit cuvântul» (de la francezi, prin ruși); deși mai târziu, la Universitate, acceptasem evi- dența lingvistică: francezul corridor (numind coridorul, culoarul nostru) devenise în rusă karidor, sub această formă trecînd în Basarabia rusificată, unde româneasca îl înmuiase (oleacă) – totuși, etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar era și răpitor de adevărată:

    «Calidor, carevasăzică: dor-frumos».

    …Carevasăzică grecescul kali și românescul dor se întâl- nesc pe-o cărare (spre izvor), se văd, se plac, se iau, se cunună (ca mama mamei, grecoaica, luîndu-l pe Popescu de bunicu-meu) – iar din uniunea lor rezultă, nu doar mama și cu frate-său, Niculae, dar și dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru și Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ținut românesc aflat, ținut, căzut sub jug străin: dorul fru- mos, acel dor special care te prinde, cuprinde, străprinde; te năpădește, te copleșește; bate, răzbate, străbate – atunci când (de sus, din calidor), cu privirea aburită de duroare, cați încolo,-spre-Asfințit, unde bănuiești Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, despărțind frați de surori, ciuntind grădina de flori – de când procleții de moscali, afurisiții de ruși, păgânii de provoslavnici ne-au sfârtecat Țara, furînd jumătate din Moldova, botezînd-o Bessarabia…

    Prea puțin timp și doar în câteva întâmplări cheie am stat, cu-adevărat, la noi, în calidor (chiar așa: cum să ne vină calidorul de la franțuji, când ei nu au esențialul – și dulcele – verb a sta?), însă mă întorc, fără odihnă și fără efort spre mereu același punct de plecare: calidorul.

    Desigur, pictura, literatura, mai cu seamă poezia au zugrăvit, au cântat, consacrat un alt punct-de-plecare; de- privire: fereastra. Ca pușcăriaș a cunoscut-o, am frecven- tat-o și celebrat-o – însă calidorul… Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plecare, mă apropii de punctul-de- sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.

    Ca mai toți copiii băieți mai legat am fost și rămas de mama, prin ombilicul intact. De aceea, poate, locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă ne-născuții, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părți, acel afară proxim și nu definitiv, acel loc la aer și lumină și umbră și căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost (cel refuzat lui Rilke, Poetul-Fiu din Pietà:

    “Acum îmi zaci, cruciș, în poală,/ Acum nu te mai pot naște”).

    Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus de mână. Iar atunci când a plecat, când a reintrat ea, definitiv, în mama ei, pe când își desprindea mâna de o mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea în cealaltă mână a mea mâna fiului meu, Filip. După treisprezece ani de agonie mamei i se micșorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătînd trăsăturile unui nou-născut. Treisprezece luni mai târziu îmi venise Filip, ca toți nou-născuții, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, la ducere.

    Așadar, de mână, din, în, spre calidorul casei din Mana: buricul pământului. Osia lumii.

    […]
    Multumesc Maestre pentru ,,neraspuns” )))

  12. Eu nu inteleg cum mai tineai un ou in mana atunci cand te-ai trezit daca dadusei deja cele 4 oua cu o zi inainte, cand ai innoptat la hotel Vieru, cu prietenii lui Petrea…

  13. Am citit cu mare placere si cu sufetul la gura povestea reportajului si reportajul in sine. Ma bucur mult ca am reusit sa va descopar scriitura, pe acest site. Articolul si felul in care scrieti e pentru mine e o adevarata lectie de viata si de jurnalism de care, din pacate, am parte tot mai rar – fac parte din generatia tanara, care abia acum porneste cu adevarat la drum. Stralucitor!

  14. @ale: hai sa-mi numar ouale: am plecat cu zece. patru mi s-au luat in vama. patru le-am halit cu mosu si cu baietii lui la chisinau. cu doua am ajuns la orhei. zece in total. maxim douaspe.

  15. ,,LA MULTI ANI” Maestre!. Sa fiti sanatos si sa fiti fericit! Iar daca zilnic nu se poate, macar din cind in cind si foarte des! La fel si celor dragi d-voastra.

  16. Pingback: Primavara ne-a luat pe nepregatite | The Industry

  17. Domnule Ilisoi, sint peste masura de impresionata de ce-ati scris dumneavoastra. De multa vreme nu mai citisem asa frumos. Nici n-am stiut de unde mi-au venit lacrimile: de la atita ris sau de la atita amaraciune.
    Am avut cumva revelatia de acum multi multi ani cind l-am citit pentru prima oara pe Marquez. Doar ca vorba dumneavoastra suna atit de romaneste incit parc-am respirat-o, nu doar citit.
    Sper sa va ginditi serios sa scrieti o carte cu amintirile dumneavoastra (daca nu ati scris deja), as cumpara-o imediat!

    Va doresc tot binele din lume (intimplator chiar sint in cealalta parte a lumii, asa ca urarea mea cuprinde lumea toata) si la cit mai multe articole si carti!

  18. Am descoperit si eu reportajul d-voastra si l-am citit cu mare placere. Realitatile pe care le surprindeti la vremea respectiva au ramas in substratul lor in mare parte aceleasi. Fiind basarabean, student in Romania, am digerat de multe ori cu tristete glumele, dar intelegandu-le. Mi-a placut mult cum ati abordat realitatea, fara aprecieri de judecata, luandu-le asa cum sunt. Ma bucura!

  19. But great care must be exercised when working with it.

    Plug-in hybrid electric cars (PHEV) use a mix of traditional fuels and electrical energy.
    An extra advantage is getting a better image at night observations.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *