Din nou la granița cu Basarabia, după 20 de ani (Fotografii de Flori Bălănescu)

Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. Acesta este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit în ultimii ani, de când m-am despărțit amiabil de alcool. Pe măsură ce renunț, cu vârsta, și la alte bucurii, descopăr noi și noi principii ale acestei meserii fascinante.

 

Un strop din această înțelepciune târzie mi-ar fi prins bine în toamna lui 1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, disprețuiam înțelepciunea și îi ocoleam pe înțelepți. De câte ori îmi amintesc de acea aventură mă îneacă regretul că am ratat un reportaj mare din cauza beției. Și simt în gură gustul ciudat al acelei băuturi blestemate: surcele și caramele cu vagă aromă de toporași.

 

Pe la începutul lui noiembrie ’92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori “Din Calidor. O copilărie basarabeană”. Mi se părea – și nu cred nici acum că mă înșelam – una dintre cele mai frumoase cărți din lume. M-a zguduit la prima lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O paralelă între satul din carte, un Macondo românesc, și satul real, abia scăpat de un an din imperiul sovietic.

Ieșeam prima oară din țară  nepunând la socoteală incursiunea din 1990, când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis granița pentru câteva ore, au trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în interiorul Basarabiei și am fraternizat cu niște localnici, chiar pe malul apei, până ne-am făcut criță. Porniți cum eram, era cât pe ce  să bem și frontiera.

 

Emoție și salam

Am trecut așadar Prutul cu emoție și cu salam.

Lucram atunci la “Timpul”. Tipăream revista la Chișinău, că era mai ieftin. Aveam colegi care se duceau săptămânal la Chișinău, la tipografie. De la ei am aflat că frații noștri moldoveni nu obișnuiesc să-ți dea demâncare. Te întâmpină bucuroși, te strâng la piept cu o sută de brațe, strigă lăcrimând: “Noi vrem să unim cu Țara”, apoi te înhamă la băut. Și nu băute lenevoase, de umplut timpul, ci din alea rusești, epopeice, cu țocăieli, cu bocete, cu cântece revoluționare, până cad toți sub masă și rămân țepeni câteva zile, cu zgaibele-n sus, ca broaștele în formol.  Unul nu ți-ar fi dat o bucată de pâine, un castron de borș. Mâncarea era, la ei, pentru muieri și pentru copii — îmi spuseseră colegii. Așa că am plecat pregătit. Pe lângă burlanul de salam mai aveam în diplomat zece conserve de pește, zece pateuri și zece ouă fierte. Mâncarea mea pentru trei zile, poate patru, cât socoteam eu că mi-ar fi fost de ajuns pentru marele reportaj. Plus patru jumătăți de vodcă “Săniuța”. Trăscăul fusese planificat pentru optimizarea relațiilor internaționale, dar nu era exclus nici uzul propriu.

 

Traficanți de praf de tobă

Prima parte a călătoriei, de la Iași până la jumătatea podului de peste Prut, a fost liniștită. Dar cum a intrat dubița cu cauciucurile din față în Republica Moldova, a început aventura. Un vameș s-a urcat din mers, și-a scos oaia de pe cap și a dat-o să meargă din mână în mână.

— Ia, vărsați aicea frumușăl, da’ amu ia, că nu-i vreme!

Oamenii aveau bani pregătiți și îi puneau în căciulă fără crâcnire, ba chiar se luminau de mulțumire, parcă ar fi dat la cutia milei. Știau că așa pot trece prin vamă ca pe sub batistă la Periniță, repede și fără complicații, fără să fie dați jos și controlați de-a mărunțelul în sacoșoaiele lor de rafie, cât niște corturi. Dubița cu care plecasem din Iași era plină cu basarabeni, niște amărâți care plimbau câte-oleacă de praf de tobă din Basarabia în România și înapoi. Dacă le mai rămânea și lor ceva din negoțul ăla, abia le ajungea de treninguri. Credeam că treningul era folosit doar ca echipament de lucru în micul trafic de frontieră, dar aveam să observ curând că devenise  un fel de port național al basarabenilor. Înlocuiseră chimirul cu o borsetă legată de-a cățeaua, pe șold, iar opincile cu adidași.

Lângă mine ședea un băiat cu trening nou-nouț, de mire. A scăpat câteva ruble în căciulă și mi-a pus-o mie în brațe. Nu știam că așa se face, nu eram pregătit să dau șpagă. Mergeam la Mana pe banii mei, împrumutați de pe la prieteni. Aveam fix de drum, dus-întors, și pentru trei nopți la vreun hotel — cu saltele de paie, dacă s-ar fi putut. Niciun leu în plus. Mâncare și băutură îmi luasem de-acasă. Într-o secundă am refăcut mental toate calculele. Din nou mi-a dat fără zecimale. Dar parcă n-ar fi fost de-ajuns că eram sărac, nu știu ce-mi veni să fiu și cinstit, în completare.

— Eu nu dau șpagă! — am strigat hotărât și am dat căciula mai departe.

 

Un român căpos

Prutul s-a oprit pe loc. Șoferul a frânat și el brusc. În dubiță s-a făcut deodată liniște ca-ntr-un ou proaspăt. Toate fețele s-au întors spre mine mute și crunte. Vameșul s-a învinețit la față, i-au ieșit ochii ca la melc.

— Bojî moi! Gios! Tătă lumia gios! Chiar amu ia!

— Da’ noi di ci, cari vra sî zicî? Bănuțî di la noi s-o strâns șî, iaca, de-amu nu putiem trieci! Da’ di ci?

— Iesti pintri voi un român căpos! — a răspuns vameșul.

— Mî hatim poitii, ostanovite ego! — au strigat în cor frații mei basarabeni.

La vremea aia încă îmi mai aminteam câte ceva din rusa învățată la școală. Nu prea multă, că am avut parte numai de profesori alcoolici, știut fiind că nu capeți accent rusesc dacă nu uzi limba cu vodcă, dar destulă cât să înțeleg că ticălosul trebuia să rămână, iar ceilalți să plece.

Am coborât înghiontit din toate părțile.

— Pașel na hui! — mi-a strigat unul cu față de calmuc.

Era o clară și directă trimitere la origini, dar, având în vedere situatia neprielnică în care mă aflam, am tradus și eu ca Irina Margareta Nistor, “Du-te dracului!”, variantă ce nu mă obliga să mă întorc și să-i dau una peste bot calmucului care mă înjurase, de să-i sară calmucii pe parbriz, după care să mă arunc vitejește în jumătatea românească a Prutului și să mă întorc acasă ca un șoarece murat, dar demn!

“Kakaia prablema?”

Dubița a trecut pe lângă mine, eu am rămas. Să fiu vămuit, amu ia, la Sculeni. Vreo zece militari s-au strâns în jurul meu, toți cu Kalașnikovul la piept.

— Kakaia prablema?, a întrebat unul care părea să fie șeful. Era plin de steluțe de tablă pe căciulă, pe epoleți, pe guler. Ceilalți au arătat cu mitralierele spre mine.

— Da’ mătăluță undi ti duci?, m-a luat comandantul pe românește, privindu-mă chiondorâș.

— Sunt ziarist. Poftim legitimația. Mi s-a cerut să dau șpagă. Mită. Dar eu vreau să trec granița legal. Merg să scriu un reportaj despre Paul Goma.

Credeam că dacă aude de Paul Goma o să mă treacă prin vamă în brațe. Dar el nici n-a clipit.

— Cini-i Paul Goma aista?

— Este un mare scriitor născut aici, în Basarabia. În satul Mana, raionul Orhei. Acum trăiește la Paris. E cunoscut în toată lumea.

— Așă, cari vra sî zîcî… la Paris… — a mormăit el în guler.

Habar n-avea de Goma. Dar de Grigore Vieru n-avea cum să nu știe, m-am gândit pe loc. În Basarabia, atunci, îl cunoșteau și copacii.

— Dar mai întâi voi face un interviu cu Grigore Vieru — am plusat, brusc năpădit de speranță. Mă așteaptă la amiază la Chișinău. La Parlament!

— Așă, așă, a mormăit iar. Dacî agiungi, ai sî faci interviu șî cu tata lu’ Grigori Vieru, poati șî cu bunelu’ dumnealui. Da’ dacî eu nu ti lăs sî treci, apu’ n-ai sî faci interviu, nu cu Grigori Vieru, da’ niș cu basca lu’ Grigori Vieru și niș cu țâmburucu di pi basca lu’ Grigori Vieru. Numa’ ti pun frumușăl într-o mașânicî șî ti trec ‘napoi la România.

Polcovnicul vorbea domol, cuvintele ieșeau toate pe același ton și la distanță egală, parcă scotea pe gură un șirag de bile sonore. Am înțeles că puteam face reportajul numai dacă voia el. Am hotărât să mă fac frate cu dracul până trec Prutul. L-am rugat pe ofițer să mă lase să trec. I-am arătat cât de albastră e situația cu banii. Dacă plătesc ceva în vamă, degeaba mă mai duc mai departe, că nu mai am cu ce mă descurca.

— Din inimă vă rog, tovarășe general! Serdțe! Este foarte important, este ocieni vajno pentru mine!

S-a mai înmuiat puțin. Poate pentru că i-am spus general, poate fiindcă l-am uns la inimă cu câteva rusisme smulse cu cleștele din crăpăturile memoriei școlare.

 

Vămuitul în Sculeni

          M-a luat la el în birou, un compartiment dintr-un container de marfă modificat, cu vedere spre Prut. Mi-a verificat buletinul, a zis că e în regulă. Dar ce am în diplomat? Mâncare, patru “Săniuțe”, periuța de dinți, o punguță cu lenjerie de schimb. Și câteva exemplare din “Calidorul” lui Goma. Le luasem să le dau oamenilor din Mana, unii chiar personaje în carte. I-am dat una și generalului, dar n-a vrut s-o ia. A zis că dacă ține cartea în birou se apucă subordonații lui de citit și nu mai sunt atenți la traficul vamal. Dar un pateu, un pateuț, ar lua! Tii, dar ce frumoase-s pateurile astea făcute în România! Or fi și bune! Hai să ia două… Nu, trei. Adică patru. Patru pateuțuri, nu mai multe. Nu pentru el, da’ pentru soldații care stau în frig și suferă de foame la graníță. Dar conservele astea de pește? Ooo!, îs făcute la Tulcea. Este Tulcea, oare, un oraș frumos? Sigur că da! Deci patru pateuțuri, patru conservuțe. Și tot atâtea oușoare. Îmi rămân destule și mie, n-am de ce mă plânge. Nu-i sănătos să mănânci multe ouă. Or să se strice și alea în diplomat, fiindcă mă va ține Grigore Vieru numai în fripturi, pe la restaurantul scriitorilor, când voi ajunge în Chișinău. Și-o să beau cu el vin de Ialoveni și de Cricova și vodcă rusească, adevărată, nu samahoancă românească. Românii nu știu sa facă vodcă. Dar ce nume de vodcă e aista: “Săniuța”?  Ha, ha, ha! Oare ce gust o avea? Gâl-gâl-gâl! Ei, de aia se numește “Săniuța”, că așa de bine ce mai alunecă pe gât! Să păstreze două sticle și pentru muncitorii care clădesc vama nouă, că pe frigușorul ista un gât de vodcă e doctorie curată! Dar ce zice el două? Trei! O singură sticlă de strapazan e chiar prea mult pentru un tânăr ca mine, care muncește cu capul… aflat în altă țară… Cu părere de rău, dar nici cu salamul întreg nu se poate. Legea nu lasă pe nimeni să introducă în republică alimente stricăcioase, adică perisabile, mai multe decât poate mânca într-o zi. I-am zis că eu mănânc mult de felul meu, mai ales salam, dar el m-a sfătuit din tot sufletul, ca om cu păr alb, să fiu mai cumpătat —ce rău îmi pare acum că nu i-am ascultat sfatul!… Și mi-a mai lăsat doar o bucată de trei degete.

 

Cu tractorul spre Capitală

Când îmi mai lua colonelul ceva din diplomat, simțeam un junghi în inimă, iar reportajul se făcea tot mai mic în viitor. Dar nu se stingea de tot. Eram hotărât să-l fac chiar de-ar fi fost să nu mănânc o zi, două, și să dorm în gară, dacă Mana o fi având gară. Eram învățat cu așa ceva încă din vremea când îmi târâiam flendurile și visurile prin gara și prin cimitirele din Botoșani.

După ce și-a luat partea, colonelul mi-a mânjit buletinul cu o viză de intrare și mi-a zis că Moldova și-a deschis brațele pentru mine. Dubița plecase, banii de bilet erau pierduți. Am luat-o pe jos spre Sculeniul moldovenesc. Era să spun: Sculeniul de peste Prut, dar acum celălalt Sculeni era peste Prut. Călcam pe pâmânt basarabean! Copleșit de o emoție nouă, fredonam cântece de la cenaclul lui Păunescu. Uitasem de mizeria din vamă.

Un tractorist m-a luat în cabină și m-a dus până aproape de Fălești, umblând numai pe drumuri de țară, peste dealuri. N-a vrut să-i plătesc nimic pentru asta, s-a mulțumit doar cu vodca băută în doi pe traseu, nici jumătate de sticlă. M-a lăsat în câmp, lângă un colhoz de unde trebuia să încarce bostani. Am mai făcut câțiva kilometri pe jos până în Fălești. Așa se numește, dar eu n-am văzut niciun motiv de fală acolo. Era o comună mai mare, mohorâtă, cu geamuri mudare și cu oameni abătuți. M-am învârtit vreo două ore prin localitate, ca să nu-i spun oraș, până la primul autobuz spre Chișinău.

 

În jungla monetară

Am scos cu strângere de inimă bani pentru bilet. Moldova mai folosea încă rubla sovietică. Abia în 1993 avea să apară leul moldovenesc. Șoferul a acceptat bucuros leii mei românești și mi-a dat rest în karbovaneți ucraineni. Era un haos monetar acolo. Circulau la grămadă, pe lângă vechea rublă, noile monede ale statelor desprinse din imperiu.

În autobuz m-am nimerit lângă un moș mic și guraliv care mergea la stalíță, în Capitală, cu perje uscate de vânzare. Petrea Bulboană îi zicea. Ne-am plăcut de la prima vedere. Mi-a dat și mie prune să mănânc și să beau, că le avea în ambele forme de agregare. I-am zis bogdaproste. Tot drumul mi-a spus bancuri cu activiști sovietici. Avea moșul un portofel boieresc, din piele galbenă, cu o mulțime de buzunărașe, fiecare cu altă monedă. Numai așa se putea descurca în micile lui învârteli cu poame prin toată Moldova, pe amândouă maluri ale Prutului. Le cumpăra de prin sate și le vindea în Chișinău. M-a învățat să îmi țin banii în dolari, cea mai sigură monedă, și mi-a schimbat chiar el câteva mii de lei la un curs preferențial, că eram băiat bravo — așa mi-a spus. Mai mult, pentru că eu puneam prima oară mâna pe dolari, mi-a arătat cum să-i deosebesc pe ăia buni de ăia falși. Chișinăul era plin de case de schimb valutar și de inși care forfoteau pe străzi, cu câte zece borsete pe burtă, strigând “cengi valiut, abmen valiut”. Trebuia să n-am încredere decât în ochii mei și în ce mă învățase moșul. Am băgat la cap lecția de finanțe cu perje și într-adevăr mi-a prins bine când m-am mai dus după aceea în Basarabia — într-o vreme, aproape săptămânal. Însă atunci, în acea primă incursiune, învățăturile moșului nu mi-au fost de niciun folos. Pentru că aveam să rămân curând fără o lețcaie. Și nu din cauza hienelor din jungla valutară. Atunci Prutul lacrimilor noastre, cum îi zic poeții, s-a umflat și datorită lacrimilor mele.

 

Omul cu perje

Ajuns  în Chișinău, l-am ajutat pe moș Petrea să-și  încarce sacii cu perje  într-o tărăboanță cu motor, care-l aștepta la autogară, și pe urmă să-i descarce  în piața centrală. Nu erau numai sacii pe care-i călărise  în aftabus, mai avea câțiva și  în portbagajul de deasupra.

— Două sati ma suduie din urmî cî le-am lăsat fărî rachiu!, a zis moșul tăbârcind plin de voie bună la țuhali.

Moș Petrea știa ce vânt mă aducea  în Basarabia și  în ce hal  îmi bătea prin buzunare după ce plătisem de două ori biletul până la Chișinău. Îi spusesem pe drum.

— Pintru tătă muncușoara iasta, mi-a spus moșul, ti poftesc să mâi noaptea asta  în odaia noastră de la hotel.

Ținea o cameră  închiriată permanent la hotelul “Vierul”, chiar  în gura pieței. Nu atât pentru el, când se  întâmpla să rămână  în oraș, cât pentru cei doi ciraci, megieși de-ai lui, care  îi vindeau zilnic marfa la tarabă. Mai rămânea un pat liber, al patrulea. Nici nu se putea ocazie mai bună pentru un om de pripas ca mine, obosit, flămând și cu banii pe sponci. Mană cerească, na! – că tot mergeam la Mana.

Am mâncat tuspatru  în cameră. Câteva feluri de pește afumat, tobă, slănină, cârnați, caș, măsline, ceapă, castraveți, roșii. Sau pepeni și patlagele, cum se spune pe-acolo. Aveau oamenii ăia un frigider ticsit cu de toate. Am pus și eu la bătaie patru ouă scăpate de procedurile vamale și, spre sincera mea bucurie, s-au mâncat toate. Altceva n-au mai vrut de la mine. Nici măcar “Săniuță”. Aveau ei rachiu de cazan, de-acasă. Au băut câte-oleacă. Nu de alta, dar toți aveau treabă a doua zi. Când umbli cu bani pe mână, nu e bine să ai mintea tulbure. Eu aș mai fi dat câteva ture, dar de unul singur era necuviincios.

 

Frigiderul pentru șpagă

M-am dat  în vorbă cu ei.

— Oameni buni, dar cum se face că  într-un hotel ca ăsta… modest vreau să zic, ieftin, există ditamai frigiderul  în cameră? În România nu prea găsești frigidere nici la hotelurile de lux…

Hotelul “Vierul”, mi-a explicat moș Petrea — întins pe pat, cu o mână  îndoită sub cap, la siestă —, era al colhoznicilor. Stăteau acolo ștabii mai mici sau mai mari din toată țara când veneau  în Capitală cu vreo treabă. Cel mai adesea veneau doar să vânture vorbe pe la consfătuiri fără sfârșit. Dar nici la bătut apa−n piuă nu erau primiți cu mâna goală. Tot aduceau o gâscă penită, un caș, o spată de purcel sau niște vânat, ceva. Nimic nu se urnea  în republică fără plocon. Nu obțineai un sac de  îngrășământ pentru colhoz dacă nu dădeai sarsanaua. Nu se astupa o gaură  în asfalt până nu se astupa  întâi o gură de ștab cu ceva. Și pentru că numai așa se  învârtea comédia, Partidul a pus frigidere  în toate hotelurile ca să aibă cetățenii unde să-și țină plocoanele, să nu se  împută.

Aveam să re întâlnesc frigiderul pentru șpagă chiar a doua zi,  în mult mai modestul hotel raional din Orhei. Numai că acolo era mai mic și nu funcționa.

 

Paranghelie la dușuri

          Voiam să plec devreme din Chișinău, eram nerăbdător să ajung la Mana. Dar habar n-aveam  în ce direcție s-o apuc și cu ce: cu trenul, cu autobuzul, pe jos… Dumnezeul ziariștilor,  în marea Lui bunătate, a decis să mă scoată iarăși de la strâmtoare. Dar pentru că era prins  în treburi de importanță universală, l-a desemnat tot pe moș Petrea să se ocupe de asta. După ce a dat câteva telefoane din cameră, moșul m-a anunțat că tocmise o mașină să aducă marfă din părțile Sorocei. Putea să mă ia și pe mine și să mă lase  în drum.

Ar fi trebuit să plecăm pe la zece din Chișinău. În cel mult o oră aș fi fost la Mana și m-aș fi putut apuca de treabă. Dar omul lui moș Petrea a  întârziat, i se stricase nu știu ce la mașină. Abia pe la trei și ceva am plecat de la hotel. Pe la patru eram  în Orhei. M-am sfătuit cu prietenul meu și am convenit că n-avea rost să mă mai duc  în ziua aia la Mana. Eram  în noiembrie, peste o oră apunea soarele. Ce să caut de nebun, pe  întuneric, străin  în sat străin? Era mai  înțelept să rămân la hotel,  în Orhei, și să plec a doua zi, la prima oră, spre Mana. Satul era la douăzeci de kilometri. Treceau multe mașini pe-acolo, era ușor de ajuns.

Moș Petrea Bulboană m-a lăsat  în fața hotelului din Orhei. Mi-a scris pe o hârtiuță telefonul lui de-acasă, din Drochia. Eu i-am dat telefonul de la redacție. Ne-am revăzut peste două săptămâni,  în Iași, unde venise cu niște miez de nucă. L-am dus la căminele studențești din Târgușor, la niște prieteni, și ne-am  îmbătat toți,  în mod patriotic, cu vodcă “Stalicinaya” cumpărată de la studenții basarabeni. Orice obiect ce  încăpea  într-o cameră de cămin puteai fi găsit la ei. Pe la patru dimineața eram toată gașca la dușuri, matoli, râdeam ținându-ne cu mâinile de burtă. Moș Petrea, care putea să ne fie bunic, bea cot la cot cu noi, se juca de-a popa, ne boteza cu dușul, ne  împărtășea cu vodcă, ni se spovedea pe partea de păcate trupești din tinerețe. Când a mărturisit cum s-a drăgostit cu o stagiară de la colhoz, l-am implorat să tacă, altfel murim de râs.

 

Amor rusesc pe scroafa

Cică era elev el la școala veterinară și făcea practică la un colhoz de dincolo de Urali. În ultima noapte a rămas de veghe la maternitatea de scroafe. El și o doctoriță veterinară aflată acolo  în stagiatură. Se aștepta o fătare dificilă. Bine înțeles că s-au  îmbătat. Întâi el, apoi Natașa. Și le-a venit așa, nu știu cum, o poftă nebună unul de altul. Dar toată mobila erau două taburete. Nu tu pat, nu tu masă macăr, nimic. Pe jos, unde nu era zăpadă, era bălegar — nu puteau așterne o pufoiacă, o pătură… Și atunci tânărul Petrea a scos din bulboana gândirii masculine o soluție genială. Cu o reverență adâncă, a poftit-o pe domnișoara stagiară să binevoiască a se  întinde pe spinarea unei scroafe. În felul ăsta stătea pe molcuț și nici nu i-ar fi fost frig la șale. Era acolo o scroafă monumentală, mândria colhozului, puteai să dormi și de-a latul pe spinarea ei. Toți zootehniștii și toți politrucii care veneau pe la colhozul ăla se pozau călare pe scroafă. Ajunsese și la Kremlin o poză cu purceaua eroină. A stat cuminte, biata de ea, cât timp i s-au administrat domnișoarei cele cuvenite. Rar dacă a scos câte un grohăit timid, câte un guiț-guiț anemic. A doua zi Petrea a plecat acasă, la Drochia. De acolo i-a scris doctoriței, la mii de kilometri, o epistolă  înfocată. Îi mărturisea,  în cuvinte meșteșugite, că a rămas cu gândul la ea, că speră din tot sufletul că acea  înfocată partidă de amor pe scroafă să fie  începutul unei frumoase iubiri, ca-n filme. A primit răspuns după vreo lună. Stagiara  îi scria că era logodită și se va mărita curând. Dar că nu-l va uita niciodată. Ce se petrecuse  între dânșii va rămâne toată viața cel mai fierbinte secret al ei. “Și mie mi-a plăcut. Dar ar fi fost și mai bine dacă nu mă  îmbătam așa tare, poate măcar mă descheiam și eu la pantaloni!”

— Vaaaai, cât de porcos!

— Nu e bestial? — a  încheiat moș Petrea, apoteotic, cu un cuvânt învățat de la noi.

— Curat bestial!  — am  întărit noi, tineretul,  într-un glas, prăpădindu-ne de râs. Bine, beți cum eram, râdeam și dacă ne arăta un deget. Dar el chiar avea un dar al lui, te făcea să-l asculți stând  în coadă, cu urechile ciulite, chiar și când  îți spunea cum a deschis o ușă și a  închis-o la loc.

Adio, moș Petrea!

După aia, vreo cinci ani ne-am tot  întâlnit, ba  în stânga, ba  în dreapta Prutului. O dată m-a luat  în drumurile lui prin Basarabia.

— Hai să-ți arăt republicuța!, mi-a zis. Ti primbli ș î scrii la ziar.

Își luase  în sfârșit mașină și permis de conducere. Vreo zece zile am speriat orătăniile de prin sate cu rablamentul lui din vremea lui Stalin. Avea el o pasiune pentru mașini care trebuiau duse la reparație cel puțin săptămânal. Nu mașini de colecție, ci rable. Strânsese niște bănișori la ciorap, putea să-și ia chiar o limuzină, dar el prefera tot o taradaică. Nevastă-sa  îi spunea așa mașinii. În vara lui ’97, când am sunat la moș Petrea să-l anunț că vin  în Basarabia, poate ne vedem, a răspuns nevastă-sa:

— Moș-tu Petrea nu-i acasî… S-o dus c-o taradaicî dupa marfî șî s-o izghit  într-un coapc… Moș-tu Petrea o murit…

Avea șaizeci și opt de ani. Dar pot spune că a murit de tânăr. Pentru că așa trăise. N-am ajuns să-i pun o floare sau o sticlă de vin pe mormânt, dar  îi aprind câte o lumânare mai groasă când mă duc la biserică. Să i se ierte lui păcatele cele cu voie și cele fără de voie.

Atunci, la  începutul lui noiembrie ’92, când m-a lăsat  în fața hotelului din Orhei, m-am simțit din nou ca  în ziua când mama a plecat lăsându-mă la casa de copii. Tot așa l-am urmărit și pe moș Petrea, ca pe mama, până când nu l-am mai zărit. Și poate ajunsese în alt oraș când m-am smuls din încremenire și am intrat în hotel cu un oftat ce-ar fi putut să dărâme clădirea aia în care nimic nu se ținea bine în încheieturi. Până să ajung la recepție, am rămas cu o bucată de balustradă în mână, am luat în duret o plăcuță de parchet și am spart două pahare așezate pe o masă beteagă, pe care îmi pusesem diplomatul.

(EPISODUL 2)

(EPISODUL 3)

 

Articolul are 19 comentarii

  1. Foarte interesant….abia astept continuare. Dar reportajul despre poetul Goma a fost scris? 🙂

  2. Multumesc, Pataphyl! Adevarat: ce vremuri! dar si astea de azi is frumoase si vor capata si ele un ‘ehe!” in fatza, pe masura ce imbatranim si mai mult decat atat.
    Multumesc, Catalin Munteanu.
    Multumesc si tie Ana. Paul Goma se va bucura sa auda ca e cunoscut ca poet. Desi a publicat numai proza, mereu am crezut, toti, ca reprima un mare talent liric.

  3. splendid scris, am savurat fiecare cuvant! uite, domne ca reportajul nu moare ca gen jurnalistic!
    si imi e inca un DOR de scriituri bune…
    e drept, din toata povestea asta se putea face (in spiritul jurnalismului contemporan) o “stire” cu titlul “Viorele, ce ti-a mai placut Saniuta!”
    FELICITARI!!!

  4. Superb! Astept cu mare interes continuarea! Am iubit intotdeauna reportajul adevarat!

  5. Un reportaj extraordinar asa cum numai tu știi sa scrii. Felicitări, astept cu mare interes continuarea!

  6. Pingback: Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (2) : Blogul ActiveWatch

  7. Este mai mult decat reportaj, este literatura pura! Geo Bogza era un descriptiv, insa Viorel Ilisoi a trecut Prutul reportajului cu aceasta fabuloasa poveste direct in proza. Textul este atat de curat si de sincer, de bine scris, incat da dependenta. Multe articole te atrag cu titluri faloase, dar te fac prin ele insele sa abandonezi lectura dupa cateva fraze.

  8. Pingback: Povestea de comă a unui reportaj, de Viorel Ilișoi | Curaj.TV

  9. Pingback: Voturile mele pentru The Industry Awards - Blog de sinestezic

  10. Pingback: The Industry Awards: de ce le-am făcut, cum le-am făcut, cine le-a luat | Comanescu.ro

  11. Pingback: The Industry Awards Gala

  12. Pingback: The Industry Awards 2012 | The Industry

  13. Bravo!
    Foarte bun reportajul. Parca e un scenariu de-al lui Igor Cobileanski.
    Si multe salutari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *