Ce frumoasă toamnă jurnalistică! Concursul Superscrieria stârnit întâi o boare deasupra hârtiilor și a smuls din arhivele a 213 autori 346 de texte publicate în ultimul an. Și a fost jurizarea, premiile au zburat ca puful de păpădie la concurenți și multă bucurie a fost. Dar și multă întristare.

M-a sunat Vlad Petreanu într-o dimineață: “Vrei să fii în juriu la Superscrieri?” Nu știam de concursul ăsta. Nu-mi place prefixul “super”, dar îmi place Vlad Petreanu. Și mi-a plăcut și terminația cu “scrieri”. Am zis: “Vreau!” “Așa, dom’le, ce să ne mai gândim?”, m-a aprobat Vlad bucuros. Cred că orice ziarist din țara asta, sărit de 40 de ani, supraponderal și nefumător, ar zice da fără ezitare, dacă l-ar suna Vlad Petreanu într-o dimineață și l-ar întreba: “Vrei să fii în juriu la Superscrieri?” Așa că nu-mi reproșez ușurința cu care am acceptat, neștiind în ce mă bag.

A trebuit să înfig plugul adânc în sutele de articole trimise la concurs și să le scot la suprafață pe cele mai bune. Lucru deloc ușor pentru unul obișnuit să abandoneze un articol dacă îi displace de la primele rânduri – conform principiului că nu trebuie să mănânci tot oul ca să-ți dai seama că e stricat. Am citit până la capăt fiecare text, uneori strângând din dinți. Ca să notez cu o câtime până și un paragraf ascuns în mormanul de rumeguș, o întorsătură de condei frumoasă, o idee.

(Fotografii de Elena ILUȚĂ)

Sau, dimpotrivă, m-am desfătat cu texte pe care îmi doream să le fi scris eu.

Am încercat să nu nedreptățesc pe nimeni. Să nu iau nimic de la nimeni și să nu dau nimănui nimic mai mult decât mi se părea că merită. De la început am anunțat că nu voi juriza textele lui Mihnea Măruță și pe cele ale lui Andrei Crăciun. Amândoi îmi sunt prieteni, amândoi au scris călduros despre mine. Și, dincolo de astea, pe amândoi îi consider cei mai buni. Presa noastră muribundă merită să trăiască măcar pentru eseurile lui Mihnea Măruță și pentru tabletele lui Andrei Crăciun. Acum regret că m-am recuzat. Ar fi trebuit să îmi asum admirația pentru ei ca pe un criteriu de valoare implicit și să le dau nota maximă. Să câștige ei. La urma urmei, dacă am fost chemat în juriu, am fost primit cu tot cu gusturile și cu preferințele mele. Obiectivitatea e vorbă goală, e umbra unui purice după care fug orbii. Altfel nu îmi explic de ce texte notate de mine cu 4 au primit 1 de la alt jurat. Dar să detaliez.

Au fost înscrise în concurs 346 de texte. Aș fi vrut să le văd printate, să ridic teancul în brațe într-o primă și primitivă înfruntare fizică. Până la urmă textele alea m-au doborât. După trei săptămâni de lectură, – zeci de pagini pe zi, atent fiind până și la despărțirea în silabe –, nu mai eram în stare nici să-mi citesc CNP-ul de pe buletin, la recensământ. Bun. Juriul de nouă oameni a fost împărțit în trei grupe. Eu am nimerit alături de Alexandra Bădicioiu, fostă colegă la “Cotidianul”, și de Cristian Lupșa, pe care îl știu numai din scris. Grupei mele i-au revenit 117 texte: 73 de reportaje, restul eseuri. Organizatorii au pus toate textele pe un site. Noi intram cu o parolă, citeam textele și le notam direct în site: clic pe nota dorită. Am notat de la 1 la 5 astfel: nota 1 – fără har, fără sens; nota 2 – o scriere interesantă, însă nerelevantă pentru acest concurs; nota 3 – merită citit; nota 4 – talentat, relevant, dar nu e superscriere; nota 5 – aș vrea să citesc tot ce scrie acest autor. Odată notat, textul îmi dispărea din mapa virtuală și nu mai puteam reveni asupra notei. Am livrat fiecare notă cu un scurt comentariu, un referat în câteva rânduri. Nu știu dacă referatul a putut fi văzut și de colegii mei de grupă, sau numai de organizatori.

Nu puteam vedea ce note dau colegii mei. Îmi apărea doar nota mea pe o coloană, apoi câte note au fost date în total pentru acel text și, pe ultima coloană, media. Cum m-am apucat primul de treabă, (așa sunt eu: stahanovist când fac muncă voluntară), am observat că un text notat de mine cu 4 mai primise o notă de la un coleg, nu știu care anume, și avea la acel moment media 2,5. Celălalt notase, așadar, cu 1 un text care mie mi se păruse a fi doar cu o treaptă mai jos de nota maximă. Asta m-a cam iritat, recunosc. Mi-a venit să mă reapuc de fumat cu toate degetele. Ultimul care a notat (ori Alexandra Bădicioiu, ori Cristian Lupșa, nu știu) a putut, astfel, să decidă. Nu câștigătorul, direct, ci finaliștii. Ceea ce și cred că s-a întâmplat. În ultima zi de jurizare aproape toate textele de la grupa mea aveau cele trei note. Doar cele cu medie mare, susceptibile să intre in finală, aveau câte două note. A treia, cea decisivă, a apărut pe site cu puțin înainte de încheierea jurizării. Atunci aș fi vrut să fim toți la o masă și să ne argumentăm notele, să le negociem la sânge, față în față. Să cer socoteală și să dau samă. Ce jurizare e aia fără o mână ruptă, fără măcar un ochi vânăt?

Asta a fost, părerea mea!, o primă deficiență de organizare. Au existat, practic, nouă jurii. Câștigătorii au fost desemnați strict matematic și cumva autist. Mi-aș fi dorit un acord fin între toți jurații. S-a și propus  asta spre final, dar Vlad Mixich era în Texas,  Mona Nicoară în New York, Vlad Petreanu în pampas… eu cu chirie pe la Gara de Nord… greu să-i aduni pe toți sau măcar pe cât mai mulți la un loc. Dezbatere: asta sugerez pentru ediția viitoare.

La grupa a doua (Bădicioiu-Ilișoi-Lupșa) au fost repartizate reportajele și, în completare, eseuri. Când am primit de la organizatori clasamentul interimar, ce să vezi? Pe locul 1 era un reportaj pe care nici măcar nu-l citisem! Și nu-l citisem pentru că nu era în mapa noastră. Voi scandal!, am țipat pe mail. Sau măcar o explicație. Mi-a răspuns Corina Barbu, din partea organizatorilor (Fundația Friends for Friends- FFF). A fost doar unul și nu cel mai nervos mail din 89, câte am schimbat cu omul nostru de legătură și cu ceilalți jurați pe durata concursului. În concurs au fost înscrise 75 de reportaje, mi-a explicat Corina. La grupa noastră au fost repartizate 73. Pe celelate două, dintre care unul a câștigat premiul 1 la Reportaj, le-a dat la altă grupă. Fiindcă fuseseră publicate în “Decât o revistă” și Cristian Lupșa, decât editorul revistei, s-a abținut de la jurizare. Dar alte trei texte (“Muntele fabrică egoiști”, eseu de Anca Iosif, “Recunoașteți diferențele: Despre patru filme românești”, eseu de Irina Trocan și “Ultimul grajd”, reportaj de Maria Bercea) tot în “Decât o revistă” fuseră publicate și totuși au fost puse în mapa grupei a doua. Ori ne abținem, ori nu ne mai abținem! Altfel, dăm apă la moară cârcotașilor, cum putem vedea pe site-ul lui Mihnea Măruță (și nu numai): dan 1, 31 October 2011 at 12:18 am mihnea, pentru ca e un juriu din 9 insi, care e impartit in 3 si se castiga si in functie de sponsor si jurat. Vreau sa stiu si eu Lupsa ce a jurizat. Nu mi-a spus nimeni cine a fost in juriu la fiecare categorie, ca sa pot contesta ceva nominal. Numele meu nu conteaza, semnalam o stare de fapt si repet: nu contest unii castigatori care au luat premiul fara sprijin. Tie cum ti se pare ca editorul revistei sa ia premiul I la concursul la care revista e partener, sponsor si jurat? Daca stiam cine jurizeaza ma anuntam nominal pe blogul tau, dar daca ei sunt ca hotii, fara sa spuna ce au jurizat, imi permit sa fac si eu asa”.

Cristian Lupșa n-a jurizat niciun text publicat în “Decât o revistă”, ne asigură organizatorii. Oricum, nu s-a văzut întrecere fără contestații. La ediția viitoare, concursul “Superscrieri”, pe care organizatorul Sorin Trâncă îl vrea un Pulitzer românesc, va evita, desigur, să întâlnească sub aceeași bască un jurat și un sponsor. E doar altă sugestie. Nu mi-a cerut-o nimeni, dar e printre puținele dăți când am și eu ceva de dat și nu mă pot abține.

Reportajul câștigător, “Trei într-o ghenă”, de Ani Sandu, a venit cu o notă mare de la altă grupă și a încălecat reportajele notate cu zgârcenie la grupa a doua. Este doar supoziția mea că jurații din acea grupă au notat cu entuziasm un reportaj când l-au întâlnit după un maraton în picioarele goale prin mărăcinișul textelor mediocre de la categoria Experiment. (Iată opțiunea mea la Experiment, c\nd a fost vorba de departajare, așa cum am formulat-o pe mail: 1. Vlad Odobescu  – E singurul care experimenteaza ceva, singurul care, cat de cat, isi justifica prezenta la sectiunea asta. Nu experimenteaza formal, la nivelul scriiturii, ci inventeaza o realitate, o provoaca: introduce cateva citate din Cioran in sirul comentariilor la niste articole de pe internet. Cioran se transforma in blogger sau postac si isi testeaza singur posteritatea, receptarea postuma. Rezultatul e spectaculos pentru cine isi pune intrebari axiologice. Am notat, conform criteriilor concursului, originalitatea si calitatea scriiturii.

2. Alina Andrei – Textul ei e o bijuterie. L-as vedea mai degraba la ESEU, decat la EXPERIMENT. Ceea ce face ea acolo este un savuros exercitiu de eruditie, o topaiala de vrabiuta firoscoasa, cu ochelari, din creanga in creanga, in pomul laudat al patafizicii –  acea stiinta a lucrurilor marunte, marginale, dar pline de miez, tratate savant, cum o defineste Magistrul Luca Pitu, din Alfred Jarry venind. Si patafizica asta a generat o intreaga literatura, atat la noi, cat si peste mari si oceane. Am notat plastica scriiturii.

 

3. Cristina Lorena Lupu – Cum am mai spus, textul ei nu experimenteaza nimic. Personajul – Artanu – experimenteaza sibutramina ca panaceu al slabirii. Textul e concoctat de cei doi, la patru maini, si prezentat in concurs de C. L. Lupu. Dar nici asta nu este un experiment: s-a scris si la patru maini, si la sase, si la zece (va amintiti micile stiri din EVZ-ul lui Cristoiu cu un sir de autori mai lung decat stirea), atat in literatura, cat si in gazetarie. Este pe locul 3 pentru ca nu poate fi pe 1 sau pe 2”.

Am citit de două ori reportajul câștigător. Prima dată mi-a luat o zi: o bucată dimineața, o bucată seara și o bucată după miezul nopții. A doua oară l-am citit în mai multe reprize de-a lungul a două zile. Nu-l căutați pe net. Nu apare nici pe pagina câștigătorilor din site-ul Fundației Friends for Friends. Îl pot citi doar abonații la “Decât o revistă”. Ca să am cât de cât acoperire, transcriu mai jos ce le-am scris tuturor juraților pe mail: “Textul clasat pe primul loc și care până acum nu a mai fost luat în discuție este prolix, se citește greu, greu, n-are strălucire stlistică, are lungimi nepermise, pagini întregi unde nu se întămplă nimic. Daca asta e superscrierea de care se vor interesa toți dupa anunțarea premiilor, atunci trebuie schimbată denumirea concursului. Nu spun că textele de pe locurile următoare ar fi mai bune. Tocmai de aceea n-ar fi rău să rediscutăm ierarhia la reportaj – vedeta concursului. Dacă nu, și în acest caz voi fi de acord cu ce decid ceilalți”.

Cineva a răspuns: “De acord cu Viorel Ilișoi în ce privește reportajul de pe primul loc. Dacă muream să citesc ceva lung și plicticos, puneam mâna pe un Faulkner”.

Altcineva: Dragă Viorel, știu foarte bine cum scrie Ani Sandu (autoarea poveștii din ghenă) și e a naibii de talentată și muncitoare. Doar că aici premiem texte, nu cariere, și la “Trei într-o ghenă” nu i-a ieșit atât de bine ca în alte cazuri (are un text senzațional despre câinele ăla care a omorât un japonez în București). (…) Nu argumentez pentru că sunt rupt de oboseală. Asta e nota mea și mi-am exprimat opinia prin ea. (Precizarea mea, V. I.: nu voi dezvălui nota, pentru că regulamentul concursului nu permite asta, și nu voi spune nici cine sunt cei pe care îi citez aici). Dacă alții au crezut că merită mai mult… regulile jocului nu-mi permit să intervin. Oricum textul meu favorit la categoria asta nu a prins finala și prin urmare nu am rezerve de pasiune să pun în joc”.

Nu trebuie să se înțeleagă acum că aș avea o poziție separată de a juriului din care am făcut parte. Am precizat că voi fi de acord cu ce decide majoritatea. Am ridicat puțin perdeaua tocmai în interesul acestui concurs și pentru a risipi suspiciunile. Să se știe că a fost o bătălie acolo, o ciocnire de păreri, de argumente. Până la urmă a decis majoritatea: 5 contra 4. Felicitări lui Ani Sandu pentru acest premiu! Îi felicit și pe Andrei Udișteanu, pe Andrei Crăciun și pe Cristian Delcea, pe Andreea Vasile, ale căror reportaje ar fi putut la fel de bine să ia premiul întâi. Însă așa e la concursurile astea: e și un pic de loterie. Când lupta se dă la câteva zecimi de punct, contează dacă un jurat are o zi proastă, mai mult sau mai puțin umor, dacă e odihnit sau obosit… E imposibil să faci o departajare netă. De-aia n-ar fi rău ca la anul să nu se mai acorde trei premii la fiecare categorie, ca și cum chiar ar exista această ierarhie concretă, ci să fie premiat doar un concurent din trei-patru nominalizați. Ca la Oscar. Acela ar fi alesul juriului și gata!

Altă sugestie este jurizarea în două trepte. La prima mână trebuie date deoparte textele care nu au ce căuta în concurs. Fie pentru că sunt prea proaste, pur și simplu de neluat în seamă, fie pentru că nu respectă cerințele concursului.

Am găsit la categoria Reportaj și eseuri, panseuri, jerseuri, ce vreți, numai reportaj nu. Unele bunicele. Dar fiindcă autorul n-a știut unde să le încadreze, le-am notat cel mult cu 3 (“merită citit”), încât să nu influențeze primele poziții. A trebuit să găsesc o soluție, am ales-o pe asta. Mi s-a părut corectă. Cum ar fi fost – ducând situația la absurd – să notez cu 5 un editorial și să ia un premiu la Reportaj? Bine-ar fi fost să nu fie admise în concurs sau să fie reîncadrate la categoria potrivită încă de la primul nivel al jurizării.

Mai greu a fost cu textele care nu aveau în comun cu reportajul decât că începeau și ele de undeva și se sfârșeau undeva – dar unele parcă nu se mai sfârșeau! Primul text citit mi s-a părut penibil. Un tânăr blogger se scobise cu pixul între degetele de la picioare și trimisese la concurs textul rezultat din această intimă îndeletnicire. L-am notat cu 1. Al doilea a fost și mai prost. I-am bătut în frunte un 1 ca un cui. Un jurat se scandaliza: “Nu pot să cred că n-am fost plătit ca să citesc mizeriile astea!” Sau: Aș vrea să mulțumesc juriului pentru că mi-a dat șansa să citesc ceva atât de sugestiv ca <<La prima oră cu ea am văzut prima oară o femeie transpirată între picioare!>>”.

Adevărul e că, la Reportaj cel puțin, (dar am auzit că și la celelalte categorii), textele au fost cam pe la genunchiul broaștei. O masă de mediocritate peste care s-au ridicat câteva lucrări remarcabile. Totuși, niciuna nu a primit nota maximă de la toți jurații din grupă (15 puncte, media 5). Am avut curiozitatea și răbdarea să fac o medie generală a celor 73 de reportaje. Rezultatul: 2,42. Aproape la jumătatea notei maxime. Nu mă pricep să interpretez cifrele. Dar dacă raportez rezultatul la sistemul cu care s-a notat în concurs, media generală e sub 3, sub „merită citit”. S-au înscris la concurs 346 de lucrări de la peste două sute de autori din toată țara și din toate mediile: print, bloguri, audiovizual. Firește, fiecare a trimis ce a crezut că e mai bun din tot ce a publicat între septembrie 2010 și septembrie 2011. Și asta e tot ce a avut presa noastră mai bun în ultimul an?

Mi-e teamă să concluzionez. E drept, multe texte care mi-au amărât sufletul au venit din blogosferă, texte care n-au trecut prin mâna unui editor, în vreme ce textele cele mai bune sunt semnate de ziariști profesioniști, oameni care asta fac, din asta trăiesc. Însă talentul profesioniștilor n-a putut să ridice media peste „merită citit”.

Reportajul era de multă vreme în suferință, dar se ținea încă bine în ultimul timp. Acum e la reanimare. Redacțiile nu-și mai permit să investească în documentări lungi și la distanță. Dacă s-ar putea, totul ar trebui să se întâmple fulgerător și numai în București, ba chiar la ușa redacției, ca să nu ardă reporterii gazul pe coclauri. Se vede din multe reportaje din concurs cât de tare s-au lăbărțat rigorile la documentare. Reporteri buni, capabili să strângă o lume într-o picătură de cerneală, au plecat de la ziare. Cei rămași o duc tot mai greu. „E foamea mare în gât, prietene”, mi-a spus un concurent, mărturisind că s-a înscris în competiție pentru bani. Nu i-a luat.

După festivitatea de premiere, zece ziariști, al căror talent îl invidiez și când semnează o știre, de la „Jurnalul Național”, „România liberă”, „Adevărul”, „Kamikaze”, „Evenimentul zilei”, „Viața medicală”, s-au întâlnit la un restaurant cu autoservire (împinge tava) și au comentat până târziu situația actuală a presei. Pe masa pătată de iahnie de fasole erau patru diplome câștigate în acea seară la „Superscrieri”.

P-S, 2 nov. 2011, ora 13.40

Reportajul cu care Vlad Odobescu a castigat anul asta premiul Clubului Roman de Presa nici macar n-a fost luat in considerare la premiile Superscrieri.

Conținutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Articolul are 23 comentarii

  1. Viorel, ma bucur ca ai fost atat de implicat in acest conconcurs si ca itit dedici timp sa faci o analiza extensiva a ceea ce s-a intamplat.

    Ca sa iti raspund la articularea legata de celeltalte 3 texte din DorR care au fost totusi repartizate la grupa lui Lupsa, iti voi copia aici un email de la sus numitul:

    From: Cristian Lupsa
    Sent: Sunday, October 23, 2011 8:57 PM
    To: Corina Barbu
    Subject: Nu pot juriza urmatoarele texte

    Abia citind cu atenţie m-am prins că sunt câteva pe care nu le pot juriza.

    Cu drag,

    Cristi

    * “Ultimul grajd”, de Maria Bercea. (317-1)
    A fost publicat în Decât o Revistă, iar cu Maria lucrez des.

    * “Muntele fabrică egoişti”, de Anca Iosif (198-1)
    A fost publicat în Decât o Revistă, iar Anca ne e internă.

    * “Recunoasteti diferentele: Despre patru filme romanesti”, de Irina
    Trocan (260-1)
    A fost publicat în Decât o Revistă

    Ca urmare a acestui email textele au ajuns la Julius. Nu am considerat necesar sa va deranjez pe toti cu aceste detalii, am considerat ca implicarea voastra in concurs presupune si incredere in probitatea organizatorilor si a colegilor de juriu.

    P.S. Organizatorul se numeste Sorin, nu Florin Tranca 🙂

  2. Corina, este binevenita precizarea ta. Cu cat suntem mai transparenti, cu atat suntem mai credibili.

  3. Viorele, vreau sa stii ca am avut ambitia sa iti citesc tot textul. Pentru asta, cred ca merit niste apa deaia plata, cu margele.
    Prima parte a textului e un fel de confesiune. E clar pentru mine, care te cunosc de cativa ani, ca dupa experienta asta ti-a ramas ceva in gat. Totusi, e bine ca l-ai scuipat afara. Intr-un mod original. Pentru urmatoarea editie a concursului, ma ocup eu de partea cu rupt maini, picioare si invinetit ochi. Stii ca ma pricep, iar pentru tine o sa fie ca cado.

  4. Domnule Viorel Ilişoi,

    Nu am mai rezistat ispitei de vă scrie pentru a vă semnala un mare gest de bădărănie pe care îl faceţi.

    Ca membru al juriului, fireşte că puteţi avea nemulţumiri faţă de modul de organizare al unui concurs şi mă bucur că încercaţi să rezolvaţi posibilele probleme. De asemenea, este normal ca un articol să nu vă placă.

    Totuşi, ca membru al unui juriu nu mi se pare acceptabil ca după decernarea premiilor să ieşiţi în mod PUBLIC şi să începeţi să analizaţi textele
    câştigătoare, sau, mai grav, să puneţi pe un blog e-mailuri critice ale
    organizatorilor/membrilor juriului/anonimilor la adresa reportajului căştigător.

    Câteva argumente:

    1) Autorul reportajului câştigător s-a înscris cu bună credinţă la acest concurs şi s-a comportat onest pe tot parcursul acestuia (adică nu a sunat vreun
    politician să facă presiuni asupra juriului, nu a plătit pe nimeni să-i ţină partea, nu a rugat prietenii din juriu să îl susţină, etc). Deci nu a existat
    ceva ilegal sau imoral pentru care jurnalistul a fost premiat şi acel “ceva” trebuie denunţat în mod public de un membru al juriului pentru a-şi apăra
    conştiinţa. Totul a fost simplu, nişte oameni dintr-un juriu au decis să-i acorde premiul. Că în juriu a fost harababură, că oamenii s-au certat, că mai
    mulţi oameni din juriu i-au detestat textul, n-are nici o relevanţă. La final, printr-un vot, s-a hotărât ca acel jurnalist să ia premiul. Asta nu înseamnă
    că reportajul câştigător e cel mai bun din lume, ci doar că o majoritate subiectivă a decis la acel moment că-i place textul.
    În aceste condiţii, de ce după concurs numele câştigătorului trebuie trântit în mocirlă de către un membru al juriului? Ce vină are participantul onest la un
    concurs că dumneavostră nu v-aţi înţeles cu organizatorii?
    De ce trebuie să plătească câştigătorul onest “amenda” pentru frustările dumneavoastră şi pentru că v-aţi băgat cu capul înaine în jurizarea unui concurs
    despre care susţineţi că ar avea probleme?

    2) Din câte îmi amintesc şi dumneavoastră aţi câştigat ceva premii pe la CRP. Nu stau să mă documentez acum, că nu ăsta e obiectivul. Cum v-aţi fi simţit ca,
    după decernarea premiului, CTP sau altcineva din juriu să iasă pe scenă şi să zică ca reportajul dumneavoastră e nasol rău de tot, că de fapt nici n-ar fi
    trebuit să luaţi premiul, că doar printr-un mare noroc s-a întâmplat aşa, că alţii din juriu au dat note mai bune, bla bla. Presupun că răspunsul dvs ar fi fost acesta: “Ce vină am eu, frate, că mi-aţi dat premiul? Doar nu v-am obligat să mă selectaţi?!”

    3) În toate concursurile din lume, mai ales la cele care implică creaţie, cu siguranţă există certuri între membrii juriului asupra “operei” câştigătoare.
    Ăsta e ghinionul actului de creaţie artistică. Un text i se pare cuiva genial, altcuiva o porcărie. În timp, eu, ca jurnalist care a făcut reportaje radio, am învăţat să accept asta. Cred că ţine de maturitatea unui autor. Prin publicarea acestui articol pe blog cred că aţi dat dovadă chiar de lipsa acestei maturităţi, pe care ar fi trebuit să o aveţi după atâţia ani de experinţă. Aţi lăsat orgoliul să treacă peste orice judecată de bun simţ.

    4) Dumneavoastră, ca jurnalist, v-aţi înscrie cu inima împăcată la un concurs la care ştiţi ca după decernarea premiilor o să iasă vreo doi domni din juriu şi o să vă facă de căcat că aţi câştigat? Nu vi s-ar părea un mare bâlci pe care mai bine l-aţi evita? Asta în condiţiile în care v-aţi construit o carieră cu ajutorul talentului dumneavostră şi prin profesionalism. Cred că prin postarea dumneavoastră aţi făcut exact asta: nu aţi ajutat la remedierea unor probleme, ci le-aţi dat de gândit ălora care vor vrea să se înscrie la concurs anul viitor şi vor vedea că, poate, mai sunteţi în juriu. “Bă, dacă câştig, risc să iasă Ilişoi, membru al juriului, să mă spurce pe bloguri. Merită să-mi asum asta pentru 500 de euro?”

    Concluzia: în opinia mea, era mult mai înţelept să vă luptaţi cu organizatorii în mod privat ( să continuaţi să îi hărţuiţi cu e-mailuri, de exemplu) pentru a găsi o rezolvare a nemulţumirilor dumneavoastră , în loc să transformaţi totul într-un bâlci public, în care căştigătorii sau pierzătorii nu ar fi meritat să ajungă, pentru că, repet, nu au nici o vină.

  5. Domnule Octavian Coman, va rog sa imi aratati cu manutza pe text unde am facut eu de cacat (expresia va apartine, v-o servesc) textul castigator si pe autoarea lui. Daca nu imi aratati, nu mai e nimic de discutat intre dumneavoastra si un badaran ca mine. Am felicitat-o pe castigatoare , chiar eu i-am inmanat premiul. Am scris: “Nu trebuie să se înțeleagă acum că aș avea o poziție separată de a juriului din care am făcut parte. Am precizat că voi fi de acord cu ce decide majoritatea. Am ridicat puțin perdeaua tocmai în interesul acestui concurs și pentru a risipi suspiciunile. Să se știe că a fost o bătălie acolo, o ciocnire de păreri, de argumente. Până la urmă a decis majoritatea: 5 contra 4. Felicitări lui Ani Sandu pentru acest premiu!” Ca la concursuri este vorba si de un pic de noroc nu e niciun secret, am vrut sa subliniez asta. Am scris textul asta – repet – tocmai pentru ca incepusera carcotelile si am vrut sa lamuresc lucrurile.

  6. Parerile de mai jos ( inclusiv e-mailuri anonime ale altor “judecatori” sau ce-or fi ei ) facute PUBLICE dupa decernarea premiilor nu vi se par improscare cu noroi a unui castigator? Este foarte ok sa faceti aprecieri critice la adresa unui text pe care il evaluati, dar dupa ce totul a fost stabilit si a fost acordat premiul, dumneavoastra sa veniti sa aruncati pe piata chestiile astea ( repet, in calitatea dumneavostra de judecator, nu de contracandidat), mi se pare un gest lipsit total de bun simt si plin de rautate. Mai ales ca , din cate am dedus eu, va folositi de critica la adresa reportajului pentru a va rafui cu organizatorii.
    Sa stiti ca ma opresc aici cu opiniile mele. Nu vreau sa prelungesc dialogul, ci doar am vrut pentru o secunda sa va dau de gandit.

    Iata la ce ma refeream:

    “Textul clasat pe primul loc și care până acum nu a mai fost luat în discuție este prolix, se citește greu, greu, n-are strălucire stlistică, are lungimi nepermise, pagini întregi unde nu se întămplă nimic. Daca asta e superscrierea de care se vor interesa toți dupa anunțarea premiilor, atunci trebuie schimbată denumirea concursului. Nu spun că textele de pe locurile următoare ar fi mai bune. Tocmai de aceea n-ar fi rău să rediscutăm ierarhia la reportaj – vedeta concursului. Dacă nu, și în acest caz voi fi de acord cu ce decid ceilalți”.
    Cineva a răspuns: “De acord cu Viorel Ilișoi în ce privește reportajul de pe primul loc. Dacă muream să citesc ceva lung și plicticos, puneam mâna pe un Faulkner”.
    Altcineva: Dragă Viorel, știu foarte bine cum scrie Ani Sandu (autoarea poveștii din ghenă) și e a naibii de talentată și muncitoare. Doar că aici premiem texte, nu cariere, și la “Trei într-o ghenă” nu i-a ieșit atât de bine ca în alte cazuri (are un text senzațional despre câinele ăla care a omorât un japonez în București). (…) Nu argumentez pentru că sunt rupt de oboseală. Asta e nota mea și mi-am exprimat opinia prin ea

  7. A iesit multa valva dupa concursul asta si in valva asta am reusit sa ma dezorientez. Unii acuza ca au castigat doar profesionistii, altii sustin ca era normal sa fie asa. Unii striga impotriva celor care se cunosc cu membrii juriului, altii se justifica prin abtinerea de la jurizare a textelor cunoscute.

    Nu cunosc pe nimeni din juriu (sau din presa), nu sunt jurnalist si nu am publicat in viata mea in alta parte decat pe blog. M-am ales cu un premiu 3 la categoria Eseu (cu textul http://ofz-dictionarexplicativ.blogspot.com/2011/05/despre-batranete.html ) si incep sa ma intreb daca intr-adevar m-am ales cu ceva sau castigul se rezuma la 2 carti si o diploma. Pentru ca textul meu nu este nici publicat intr-o revista cu nume sonor, nici eu nu sunt un profesionist. Sa inteleg ca dupa ce s-au ales cei care s-au remarcat de departe, obligati sa alegeti ceva si pentru restul premiilor, am ajuns sa castig si eu? Va intreb pentru ca intr-adevar textele mele nu trec prin mana unui editor si nepublicandu-se notele obtinute de fiecare text la acest concurs mi-e greu sa-mi fac o parere.

  8. MR, afirmatia mea ca textele cele mai bune vin de la profesionisti se refera la reportaj. Redau fragmentul: “Și asta e tot ce a avut presa noastră mai bun în ultimul an? Mi-e teamă să concluzionez. E drept, multe texte care mi-au amărât sufletul au venit din blogosferă, texte care n-au trecut prin mâna unui editor, în vreme ce textele cele mai bune sunt semnate de ziariști profesioniști, oameni care asta fac, din asta trăiesc. Însă talentul profesioniștilor n-a putut să ridice media peste „merită citit”.
    Reportajul era de multă vreme în suferință, dar se ținea încă bine în ultimul timp. Acum e la reanimare”. Toate reportajele intrate in finala provin din presa, de la jurnalisti de profesie (sau macar de formatie). Daca eseu sau opinie poate scrie cine oricine de acasa, reportajul e un gen mai pretentios, cere de multe ori o logistica mai complexa decat un calculator si o cafea, cheltuilei pe care astazi nici redactiile nu prea si le mai permit. E nevoie de documentare pe teren, in arhiva, de verificari etc. Experienta cantareste si ea mult, Asa ca era firesc ca reportajele reporterilor sa fie mai bune. Ai castgat premiul 3 la un concurs. Inseamna ca juriul acestui concurs a considerat ca textul tau e mai putin bun decat cele de pe locul 1 si 2, dar mai bun decat celelalte 90 inscrise la sectiunea Eseu. Citeste cartile si pastreaza diploma. Fii mandra de ea. Iar cand acest concurs va deveni si mai puternic, te vei putea mandri si mai mult. Si mai vino si la anul. Concursurile sunt un GPS care iti arata cu aproximatie cam pe unde te afli. Si asta e un mare castig.

  9. Domnule Octavian Coman, critica nu inseamna a face de cacat (din nou va citez cu repulsie). A critica un text nu e nici o improscare cu noroi. E foarte bine ca textele sunt discutate si dupa festivitatea de premiere. Inseamna ca acest concurs si-a atins tinta: a propulsat niste texte in atentia publica.

  10. “Reportajul cu care Vlad Odobescu a castigat anul asta premiul Clubului Roman de Presa nici macar n-a fost luat in considerare la premiile Superscrieri.”. Acest PS mi se pare malitios si necolegial. Si inoportun. Un concurs este valoros prin el insusi, nu prin comparatii din pacate ..nepoliticoase.

  11. @Indira. Malitios la adresa cui? Ce se intelege din post-scriptumul meu e ca nu reportajul lui Vlad Odobescu e slab, dimpotriva, ci ca preferintele, gusturile juriului conteaza: asta am spus mai sus, in text, si am argumentat in p-s cu acest exemplu. Chiar mie mie s-a intamplat. Un reportaj ignorat de juriu la un concurs a fost dupa aceea premiat de CRP. Si anul urmator, cand m-am inscris la CRP cu un text si mai bun, n-am mai intrat nici intre nominalizati.

  12. “nici macar” este o subliniere excesiva, care nu isi avea rostul. un om care manuieste cuvintele stie asta. Si as mai spune ceva: e loc sub soare pentru toate concursurile. deci, raman la parerea mea. Sanatate si inspiratie!

  13. Domnule ilişoi, din câte am înţeles, nu reporterul trebuia să experimenteze ceva, ci textul să vizeze un subiect experimental şi inedit.

    Că dacă voiaţi experimente de acest gen, vă dădeam unele chiar hardcore: când m-am dat swinger fake, să aflu chestii despre comunitatea swingerilor din România (publicat în Playboy), când m-am dat studentă naivă şi am dat interviu de angajare la cinci videochaturi (tot Playboy), sau când m-am dat tot studentă naivă şi am sunat la gigolo să-i conving să facem sex gratuit, că sunt săracă. (Vice). Dar nu mi s-a părut din descriere că asta ar fi ideea.

    Mulţumesc oricum că m-aţi văzut pe podium, chiar şi aşa, că n-am experimentat nimic relevant pt. dumneavoastră.

  14. @lorena. Desigur ca era vorba de un experiment la nivelul textului. Recititi ce am scris: “Textul ei nu experimenteaza nimic”. Asta am zis. Si ca singurul experiment a fost, de fapt, al personajului. Multumesc pentru atentie (acum, nu la prima lectura). Ma bucur ca se discuta despre acest concurs.

  15. @indira – Mentin acest excesiv “nici macar’. Exact asta am vrut sa spun: ca un text cu valoare validata la un concurs al breslei n-a intrat nici macar in pachetul finalistelor la Superscrieri. Cum, la fel, e posibil ca textele castigatoare la Superscrieri sa nu ia nici mentiune la CRP sau la alte concursuri. Oameni diferiti vad diferit acelasi text. N-am zis nici ca e rau, nici ca e bine. E un fapt si eu l-am constatat.

  16. pentru editia de anul viitor , invitatia mea oficiala (pe cale neconventionala) este ca dumneata sa pui osul ca membru al juriului la Premiile CRP -sectiunea reportaj presa scrisa. Acum sa te vad maestre.

  17. @indira. Sunt onorat. Daca ma chemi, vin. Si daca voi avea ceva de spus dupa aceea, voi spune. 🙂

  18. @Indira: Cum adică un concurs este valoros prin el însuşi?
    În el însuşi, nu reprezintă nimic. Se legitimează doar prin precizia şi autenticitatea ierarhiei pe care o creează. Altfel, e o mascaradă, e ca un meci trucat la care spectatorii părăsesc tribunele. Ideea că evaluarea articolelor e subiectivitate pură e copilărească. N-ai voie, subiectiv fiind, să consideri editorialele lui Ion Cristoiu peste cele ale lui Andrei Pleşu. Sau pe-ale lui Ciutacu peste cele ale lui CTP. Nu-i poţi pune pe Grigore Cartianu deasupra lui Radu Paraschivescu sau pe Tolontan sub Radu Naum. Dacă faci asta, înseamnă că eşti un cititor cu mari minusuri. Înseamnă că nu te pricepi să recunoşti talentul.
    O breaslă unde se întâmplă asta e confuză, în mare derivă.

    @All: Îl urmăresc de ceva vreme pe Ilişoi. I-am citit multe texte, în JN şi în C., atâtea câte am mai găsit prin arhiva acestuia din urmă. Nu ştiu cu ce articol a luat premiu CRP. Cred că toate puteau câştiga acest premiu. Textele lui te bântuie zile întregi după ce le citeşti. Nu am citit niciodată în presă ceva mai profund şi mai sensibil ca reportajele lui. Soţia mea şi fetiţa mea le-au citit şi ele, la îndemnul meu. Cred că această lectură senzaţională le vor face oameni mai buni şi mai sensibili. Pentru mine întâlnirea cu articolele lui a fost un eveniment în sine. Nu îmi venea să cred că se poate scrie aşa.
    Ca ziarist la o revistă de specialitate, străin de adevăratul mediu jurnalistic, îmi închipuiam că Ilişoi are, între ziarişti, o autoritate de faraon, incontestabilă. Mă şochează felul în care i se vorbeşte în subsolul acestei extraordinare dări de seamă pe care o face. Reporterul Ilişoi s-a revoltat în costumul strâmt de jurat al unor texte în general proaste, la o competiţie la care textele proaste au fost în special apreciate. El e sincer, iar ceilalţi îl urăsc pentru asta.

  19. @lorena – Daca vrei, mai spun o data: textul nu experimenteaza nimic. Nu e niciun experiment jurnalistic acolo. Nu discut calitatea textului, ci daca e sau nu e un experiment. Nu e. Daca zici ca e, care e?

  20. Domnule Ilisoi,stiu ca nu va descurajeaza comentarii de genul celui facut de domnul Coman mai sus,insa ar trebui sa nici nu le puneti la suflet.Avem in tara asta atatia oameni care,cred ei ca se pricep,dau indicatii incat ti se face lehamite sa te mai apuci de o treaba,de a pune osul la munca.

  21. Pingback: polimedia.us/fain/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *