– O întâlnire de seară a cotidienilor –

Laura Cernahoschi a venit cu ideea. Noi, ceilalți, am venit cu autobuzul, cu taxiul… Ne-am strâns vreo douăzeci de foști ziariști de la “Cotidianul          “. În Centrul Vechi, la cârciuma numită, nu fără motiv, “Arcade”. Am căutat-o trei sferturi de ceas pe strada Șelari. Dacă aș fi căutat-o direct pe Smârdan, o găseam din prima. Asta înseamnă să pleci la drum – la orice drum – cu idei sau adrese preconcepute.

            Muzica de cârciumă este dușmanul amicițiilor. Karaoke nu iubește presa. Mi-am făcut semne prietenești cu foștii colegi aflați la mai mult de un lung de mână; cu cei pipăibili și auzibili am schimbat câteva cuvinte convenționale. Adevăr zic vouă așa cum l-am auzit și eu: că ochii care nu se văd se uită. La trei ani după ce am plecat de la “Cotidianul” încă mai sunt câteva figuri de care nu reușesc să leg un nume.

Mergând și mai în adânc, în subteranele cu arcade de cărămidă, departe de bubuiala muzichiei, ne-am putut auzi în sfârșit: doi câte doi, trei câte trei, pe bisericuțe. M-am convertit, pe rând, la vreo trei. Am apucat astfel câte ceva și din predica apocaliptică a lui Doru Bușcu, (“Nu vor dispărea doar ziarele proaste, ci toate ziarele, fiindcă difuzorii de presă nu vor putea supraviețui vânzând doar un titlu, două”), și din conversația lui Remus Radu (“Ce bei acolo? Apă?). Cel mai mult mi-au plăcut întrebările unora: “Pe unde mai lucrezi?” Nu trebuie să știe toată vechea redacție unde lucrez eu, dar dacă nu știi, nu întrebi așa ceva. (Vai, ce babă am devenit!)

Am băut o cafea și o apă (Scump, Laura, scump! Dincolo era mai ieftin!) și am plecat. Cu o apăsare pe inimă. Pentru două ore am avut sub ochi parte din cea mai bună redacție prin care am trecut. Și tot ce am putut face acolo împreună a fost să bem niște chestii și să ne spunem alte chestii. Când se adună atâția ziariști la un loc, și atât de buni, trebuie să iasă un ziar, nu fum. Așa mi-ar fi plăcut să fie.

Reiau scrisoarea de adio adresată colegilor mei de la “Cotidianul” în ziua când mi-am dat demisia de la ziar (29 septembrie 2009). Atunci, pentru că eu nu aveam blog, a apărut la Tiberiu Lovin. Am reluat-o modificări; doar am actualizat unele linkuri și – treabă anevoioasă – am adăugat diacritice. Din respect pentru cititorii acestui blog.

 

“Dragii și puținii mei colegi,

Plec. Eram hotărât încă de la plecarea lui Liviu Avram, dar nu știam încotro s-o iau. Dorin Petrișor m-a invitat la ferma lui de iepuri, în Apuseni, văzând ce morcov mi s-a dezvoltat vertiginos îndărăt, de când cu luările de moț la “Cotidianul”; dar, din fericire, a apărut posibilitatea să scriu mai departe la un jurnal național, nu spun care. Altfel, aș fi furajat iepurime cu Dorin de-a toarta. Am ciocănit pe la alte ziare și toate m-au refuzat. Mă rog, adevărul e că trăim într-o Românie liberă și fiecare ziar e liber să-și aleagă oamenii care să scrie despre un eveniment al zilei, despre una, despre alta. Sub pretextul crizei, ziariștii sunt coborâți iar la salarii de mizerie, mizeria năvălește în pagini, conștiințele sunt sugrumate de foame, ne va fi greu să ne revenim din dictatura lui “ieftin si mult”.

Cornel Nistorescu mi-a propus – de nerefuzat – să scriu o serie de reportaje incognito care în final să fie adunate într-o carte. Unul, despre oameni și gunoaie din București, l-am și publicat deja, al doilea e aproape gata. N-am rămas să duc treaba la capăt fiindcă – și ăsta e primul motiv al plecării mele – nu cred în viitorul ziarului. Însuși patronul nu crede, a spus-o. Nu mai investește. Pe de altă parte, domnul Nistorescu nu e deloc naiv, știe el ce știe, îmi zic, nu visa când mi-a fluturat pe sub nas filele cărții nescrise. Însă eu sunt un laș, n-am coaiele Mirelei Corlățan, nu mă încumet să trec vâltoarea într-o bărcuță de hârtie. Vai mie! Să fie clar, nu plec din cauza lui Cornel Nistorescu. Dimpotrivă, sunt sigur că ratez o ocazie unică și regret că nu pot scrie reportaj sub îndrumarea lui. Cine îi contestă această calitate să îi citească reportajele. Altceva nu mă interesează.

În al doilea rând, frumosul meu “Cotidianul” atăta a fost hărtănit, ciufulit, răscroit, că nu mai seamănă cu el însuși. Prin 2005, va amintiți, într-un chestionar intern eram întrebați dacă suntem mândri de ziarul la care scriem. Eu am scris DA – apăsat, a trecut prin toate filele. Acum n-aș zice nici da, nici nu; aș zice ca n-am pixul la mine. De data asta nu din lașitate, ci pentru că nu mă pricep la făcut ziare. Nu mi-aș da cu părerea. Dacă m-aș fi priceput, scorneam eu format dupa format și-l trimiteam pe Doru Bușcu pe teren cu cel mai năzuros șofer. Constat că în ultima vreme cititorii noștri de elită, mai inteligenți decât noi, s-au împuținat și, sincer, îmi doresc să scriu pentru mai mulți ochi. Am trecut de 40 de ani, vreau să mă afirm!

Trei la mâană, mi-e greu fără Liviu Avram. E

adevărat că scrisul e un act intim, ca sexul sau șpaga, dar publicatul e o treaba de echipă. Și în ultimii trei ani Liviu Avram a fost pentru mine, în teleguța reportajului, călăuza perfectă care m-a ghidat cu precizie din poștă în poștă; vedea subiectele, mi-a editat reportajele cu un admirabil simț al textului, mi-a dat idei, m-a intuit, m-a încurajat și mi-a suportat îmbufnările și momentele de sterilitate. Cele mai bune titluri îi aparțin. De la el, ziarist complet, am învățat multe despre reportaj. I-am mulțumit public când am luat premiul Clubului Român de Presă, o fac și aici din toata inima și îi declar fără sfială: “Domnule Avram, nu te-aș da nici pe o mie de biciclete”.

Să vă dau și o pildă. Prin primăvară, mergând la Bacău să relatez despre primul zbor supersonic al unei femei în armata română, Liviu mi-a cerut să iau legătura și cu o notăriță notar din oraș. Era o mai veche prietena de-a lui, îl rugase să publice în “Cotidianul” o anchetă, ceva cu niște depozite pe care un mafiot local le ridicase taman lângă vila dumneaei și o cam colbăiau și-i cam stricau somnul doamnei. Dupa câteva ore am aflat că, de fapt, doamna notar plătise vila știind că va fi construită într-o zonă industrială și semnase că acceptă această vecinătate incomodă. Așa că nu am mai scris nimic. După vreo două luni, timp în care notărița l-a bătut pe Liviu la cap, că de ce n-a apărut articolul, când apare? – știți cum sunt notabilitățile din provincie care au o pilă la presa centrală–, el mă întreabă:

–  Ei, monșer, ce se mai aude cu ancheta de la Bacău?

– Nu mi s-a părut că e un subiect, zic.

– Dacă tu consideri că nu e un subiect, ok, atunci nu scriem nimic. Tu știi mai bine, ai fost acolo! – mi-a spus.

Alături de Liviu Avram, plecarea fiecărui om în parte, cu care vânam lei: George Lăcătuș, Cristian Teodorescu, Pavel Lucescu, Mirela Corlățan, Lucia Popa, Costin Ilie, Dorin Petrișor, Răzvan Vintilescu și toți ceilalți, mi-a smuls căte o piatră de sub tălpi, am rămas cocostârc într-un picior într-o hală cu prea multe scaune goale. Dupa cinci ani, încă nu-i cunosc pe toți de la “Cotidianul”, nu am fost niciodată la petrecerile ziarului, nici la team-buildinguri, nici la o bere cu colegii, la nicio întrunire, de orice fel, am fost un solitar, dar m-am simțit tot timpul ca fiind parte din aceasta grupare orgolioasă și solidaritatea mea ascunsă a tresărit când colegii au început să plece unul dupa altul. În acel moment m-am temut că punctul roșu de după titlul “Cotidianului” are o semnificație fatidică. Am făcut o colivă cu capul ziarului întipărit cu cacao și am mâncat-o la George acasă, toți, ca într-un ritual de cuminecare colectivă. În același timp m-am rugat ca ziarul să reziste cumva. Fiindcă nimănui nu-i place să spună că a scris la un ziar până l-a omorât.

La fel de mult îi mulțumesc lui Doru Bușcu, omul care nu știu ce a văzut la mine, m-a adus la “Cotidianul”, mi-a dat de visat și păpică, mi-a dat câtă libertate am vrut eu să îmi iau (vă sună cunoscut?), mi-a îngăduit revolte stupide și dispariții îndelungi din front, mi-a întins o mână când alunecam, m-a încurajat, mi-a susținut îndrăznelile gazetărești. Lui îi datorez apariția pe site-ul ziarului a rubricii de tablete video “Momente și spițe”, un proiect ignorat de doi redactori-șefi. Doru Bușcu m-a și premiat pentru una din aceste tablete, singura primă în cinci ani la “Coti”. Dar nu e cazul să mă plâng de asta, știind la ce mogul zgârcit mă duc… Culmea bunăvoinței lui Doru Bușcu față de mine a fost să nu mă angajeze la “Academia Cațavencu”, acum, lăsându-mă să scriu reportaje mai departe.

Am învățat câte de la toți redactorii șefi din numeroasa și agitata galerie de șefi la “Cotidianul”, de venirea și de plecarea cărora aflam din presă. Chiar și de la fulgurantul Carol Sebastian am învățat ceva ­ și chiar un lucru esențial: anume că o normă rezonabilă pentru un reporter special este de două reportaje pe lună. Cornel Nistorescu mi-a zis la fel când a venit la “Cotidianul”:

­ Dacă-mi dai două din astea tari pe lună, n-am treabă cu tine.

Eu m-am străduit să nu depășesc această limită, dar la insistențele unor domni din vârful trustului, care îmi numărau articolele la bucată, am scapat și câte trei pe lună, chiar patru. Liviu Avram și Mihnea Măruță mi-au luat apărarea.

De la Mihnea am învațat cât de important e CUM scrii un subiect, cum așezi un text pe idee, cum îi imprimi ceva din bătăile inimii. O lecție de fler și de devotament mi-a dat când a scos bani din buzunar ca să plec în delegație, după ce contabilii au decis că subiectul nu merita. Și acel reportaj a fost preluat integral în “Courrier international”, apărând apoi și în Italia, Polonia, Canada. Cu Mihnea Măruță am câștigat un prieten. Anul acesta, de ziua mea, el a fost singurul om de la care am primit un cadou.

Fotografilor Mircea Reștea, Timi Șlicaru, Gabriela Sabău, Tudor Vintiloiu, Sorin Antonescu, Dragoș Toader, care de multe ori mi-au salvat textele neinspirate cu fotografiile lor excepționale, le mulțumesc. Le mulțumesc că nu s-au înghesuit cu mine în mașină în toate documentările, lăsându-mă astfel să-mi ilustrez singur unele reportaje. Tudor m-a învățat, la Slatina, regula de aur a fotografiei: că întotdeauna trebuie să țin aparatul cu obiectivul înainte. De acolo mai departe m-am descurcat singur. Dacă le mai mulțumesc și șoferilor, o să-mi crească în mâini un Oscar.

Printre voi, colegi mai vechi și mai noi, circula o legendă: a fabulosului meu salariu ­ și nu vreau să vă las nici pe unii, nici pe alții măcinați de curiozitate și de invidie. Am avut un salariu bun abia în ultimul an,

din iulie 2008 în iulie 2009, când am realizat și “Momente și spițe” ­ câte un filmuleț pe săptămână; practic, mai mult decât norma unui reporter TV, pentru care primeam încă o jumătate de salariu. Până în iulie 2008 am avut salariul mediu din redacție și, fiindcă aproape jumătate îl dădeam pe chirie, a trebuit să mă las de fumat și nici coniacul nu l-am mai deranjat din sticle. Ca să economisesc niște bani. Trec și asta cu plus la acest bilanț cincinal împletit în urzeala scrisorii de bun-rămas. Ah, veți spune, păi ți-ai permis, cât ai lucrat la “Cotidianul”, să-ți iei patru biciclete! E adevărat, mi-am luat biciclete, am scris despre ele, am mers cu ele peste tot și mi-am făcut poate cele mai frumoase picioare bărbătești din redacție. Dar le-am cumpărat din premii primite pentru reportajele publicate în “Cotidianul”, nu din salariu. Și erau ieftine. Și trei mi s-au furat.

Dar pentru mine “Cotidianul” nu a însemnat doar o slujbă de unde să primesc un salariu. Aici am devenit ziarist. Am scris cu bucurie, cu plăcere. M-am îmbătat cu aprecierile cititorilor. Am văzut toată țara și am cunoscut oameni. Am scris despre ei. Am scris și am publicat tot ce mi-a trecut prin cap. Nu mi-a spus nimeni niciodată să atac pe cineva, să scriu într-un fel despre cineva sau să nu scriu despre altcineva. Nu mi s-au băgat pe gât subiecte despre care credeam că nu mi-ar ieși. Nu mi s-a cerut să predau un text dacă nu era documentat până la capăt. Nu mi s-a umblat niciodata în text. Nu mi s-a cerut să scriu cât nu puteam scrie. Nu mi s-a spus nici că sunt prea gras.

Aici a fost o școala de presă la care puțini din afară au fost atenți. Atâta democrație ca aici n-a existat nicăieri în Romania. Fiecare din cei risipiți de aici prin alte redacții va duce cu sine ceva din spiritul liber și nervos al acestui ziar. Nu știu dacă și George Lăcătuș va duce ceva, că el e cam zgârcit, bea din apa minerală a mea și tot încerca să-mi vândă ba o mașină de tuns, ba o bicicletă… Cică era numai cu piese Shimano pe ea…

Dacă mă întrebați de ce, atunci, n-au mers lucrurile, eu, care nu mă pricep să fac ziare, v-aș spune că lucrurile au mers. “Cotidianul” meu a existat. Al nostru. E ceea ce vom aduce toți ca răspuns la teribila întrebare existențială: cine suntem și ce am făcut noi în ultimii cinci ani cu viața noastră. A, care mai aveți și firme, și literatură, și sprijin politic, și emisiuni, bloguri, orice, veniți cu toate la raport.

Colegilor noi le urez să facă din “Cotidianul”, alături de cei rămași, un ziar.

Vă cer scuze pentru lungimea textului. L-am scris ca pe o spovedanie sperând că la punctul final mă voi fi tămăduit de părerea de rău. M-am înșelat.

Să ne citim sănătoși!

Viorel Ilișoi

(Cel care stătea față în față cu Mirela Corlățan)”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.