Cam de prin anul 2007, o fantomă îmi bântuie conștiința. Brusc, după ani de zile în care nu am arătat aproape deloc interes pentru fotbalul românesc, am devenit suporter al unei echipe despre care puțini auziseră ceva: CFR 1907 Cluj. Motivul? Din momentul în care echipa a devenit o candidată serioasă la titlul de campioană a României, toți ceilalți conducători din fotbal, oameni cu adevărat detestabili, s-au revoltat: nu e posibil ca o echipă de unguri să câștige campionatul României.

Pentru mine, a fi suporter CFR Cluj reprezintă o revanșă și o reconciliere cu propria conștiință. Explicațiile stau în biografia mea și în modul în care mi-am asumat identitatea de-a lungul vieții. După toate probabilitățile, primele cuvinte pe care le-am rostit au fost în limba maghiară. Nu bag mâna în foc pentru acest lucru, pentru că aceste amintiri despre mine sunt povestite de alții și puțin asumate de mine însumi. Când am mers la școală, părinții mei au ales să mă integreze într-o clasă în care se studia în limba română. Decizia a fost parte a unui compromis făcut în familie: mama mea, cea care urma să se ocupe îndeaproape de mine, nu știa limba maghiară, deci s-a ales o variantă care să avantajeze pe toată lumea. Așa se face că cel mai greu lucru pe care am învățat să-l scriu a fost numele meu de familie.

Nu am avut probleme să mă integrez într-o clasă românească. Cunoșteam la fel de bine și limba maghiară și limba română. Evident, limba română am ajuns să o folosesc mult mai des mai ales deoarece devenise deja limbă oficială. Ce este dureros pentru mine în acest moment este că exact în perioada în care am urmat ciclurile primar și gimnazial îmi era rușine să-mi recunosc originile etnice. În familie, am dres-o cum am putut, astfel că la un moment dat am afirmat fără echivoc: Beszélek magyarul is, de román vagyok (Vorbesc și ungurește, dar sunt român). Nu m-am ținut de promisiune pentru că evitam pe cât posibil să folosesc această limbă, despre care colegii mei îmi spuneau că e foarte urâtă. Și mie îmi era rușine de ea. Îmi era rușine la orele de istorie când se vorbea despre cât de asupriți au fost românii din Transilvania, îmi era rușine la orele de limba română, când ni se spunea că bunicii noștri – da, era vorba și de o parte dintre bunicii mei – nu aveau voie să folosească limba română și că o bună parte dintre românii de atunci fuseseră maghiarizați forțat și tot maghiari au rămas și acum. Aveam impresia că toată lumea se străduia să-mi pună în cârcă toate păcatele strămoșilor mei, iar eu nu aveam mijloacele să protestez împotriva acestei anormalități.

Nu aș putea spune că am suferit represalii pentru originile mele etnice. Martie 1990 a trecut peste noi fără urmări dramatice. În Baia Mare nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Însă discursul care se practica în școala românească a fost fără echivoc: singurii care au dreptul să-și asume identitatea sunt românii. Maghiarii nu au adus niciodată nimic bun în Transilvania și au fost niște asupritori. Noi vă tolerăm pentru că suntem ospitalieri, dar nu prea ne place să vă auzim vorbind în maghiară în public – dacă ești în România, vorbești românește.

Eu am avut norocul să pot sări în cealaltă barcă. A fost vorba de un soi de oportunism cultural pe care, acum, îmi este greu să mi-l iert. Așa se face că astăzi, vorbesc și gândesc într-o singură limbă: română. Îmi este rușine să vorbesc în maghiară deoarece o vorbesc mai prost decât vorbește Marian Vanghelie limba română. Când mai aud din când în când pe cineva că-mi spune că avem o limbă foarte urâtă (încă mi se întâmplă) primul sentiment care mă cuprinde e cel de rușine. După care, mi se face rușine de rușinea mea. Și astfel, de ceva vreme încoace am început să reînvăț, de unul singur, să vorbesc în limba maghiară. Limba în care am rostit primele cuvinte.

Pasiunea mea pentru fotbal în general și pentru CFR Cluj în particular a început o dată cu un proces personal de reinventare. A existat un moment zero în care am conștientizat din nou că, de-a lungul întregii mele vieții identitatea mea a purtat cu sine o mare singurătate. Nu am fost niciodată nici suficient de român (oricât mă străduiam la un moment dat să fiu, numele de familie mă dădea de gol de fiecare dată), nici suficient de maghiar (acum nici limba nu o vorbesc cum trebuie). La apariția ei, echipa ungurilor de la Cluj a reprezentat pentru mine o șansă nesperată de a afirma în sfârșit: sunt și eu pe aici și țin cu CFR Cluj pentru că sunt maghiar. Faptul că sunt printre singurii oameni din București care poartă la gât un fular de-al CFR-ului ține de acea singurătate despre care vorbeam mai devreme și e deja de mult timp asumată.

În acest moment, CFR Cluj este pentru mine o formă de rezolvare a conflictelor. Vreau să fiu bine înțeles:  am multe împărțit cu țara aceasta, iar pentru asemenea traume ca ale mele, destul de greu de definit, în vremuri nu foarte îndepărtate s-a mers la război. Acum, nu vreau să discutăm despre așa ceva, însă, pe terenul de fotbal, ne putem înfrunta cu bărbăție și fair-play. Eu vreau să câștigăm noi. Hajrá Kolozsvár!

Articolul are 4 comentarii

  1. Admirabil. Admirabil articol despre ceea ce ar trebui să fie (mai ales ‘la’ anul 2011) o normalitate, dar e împins în continuare – de către politicieni, de către de xenofobii ‘din afara’ relaţiei propriu-zise români-maghiari (secui)-nemţi (saşi), cum ar fi unii români din Regat sau maghiari din Ungaria şi uneori, din nepricepere, chiar de noi înşine – înspre domeniul conflictual. Da, asumarea identităţii, mai ales în componenta ei etnică (dar, în fapt, în orice domeniu… minoritar), e dificilă atâta vreme cât presiunea societăţii o face să-i apară însuşi ‘deţinătorului’ drept… o vinovăţie. Iar eventualul salt în extrema cealaltă, chiar dacă reprezintă o necesară eliberare, e tot marcă a dezechilibrului iniţial. E foarte bine ce (şi mai ales cum) faci, Adrian [chiar dacă eu, fost suporter CFR încă din frageda copilărie, acum m-am dezis de ei datorită ‘alianţei’ cu rmgc]; iar în momentele de dificultate, căci ştii la fel de bine ca şi mine că vor mai fi din astea, trebuie doar să-ţi aduci aminte că, totuşi, momentul bun şi fecund al naţionalismului occidental a fost pe la mijlocul secolului 19… deci e, în fapt, istoric depăşit cu vreo 150 de ani. Că există, la noi şi aiurea, încă interese de a-l mai specula, e, la urma-urmelor, problema fraierilor care se mai lasă impresionaţi.

  2. Domnule Szelmenczi/sau ,draga Adrian,Nu stiu cum de-ati rostit primele vorbe in maghiara,cand limba materna propriu-zisa e romana,,,dar,pot fi anumite circumstante ale vietii…in fine.Insa,argumentarea acelei redeveniri ma face sa zambesc trist.Atat cat mi-am investigat propriul arbore genealogic,n-am gasit vreun fibra maghiara si asta nu m-a impiedicat sa am cea mai buna prietena cu mama maghiara,sa fac un drum special in Gruia /pentru a achizitiona un tricou CFR ca sa aduc bucurie unui copil,sa ma intereseze evolutia echipei,sa fiu deceptionata de intruziunea rmgc acolo…Si,dupa toate astea,sunt acelasi roman…Domnule Szelmenczi/draga Adrian,combinatia celor doua etnii creeaza impresia de interesant dincolo de framantari,drame,culpabilizari,negari…Dar,pana la dincolo,omul e inauntru/e copil,e corcitura ,e fragilitate…Cred ca fundamental e modul in care-i priviti in ochi pe parintii dumneavoastra=daca vedeti,concomitent,ca unul e roman,iar celalalt-maghiar.,..Si,cred,daca da,pendularea va ramane mereu…

  3. Gratulálok, Adrian! La mine situatia e exact inversa: cu mama unguroaica si tata roman, azi ma consider unguroaica. Vorbesc ambele limbi, cunosc ambele culturi. Si sunt mandra de asta. Te felicit pentru articol si pentru ambitia de a reinvata limba maghiara. Ai numai de castigat.

  4. Am înţeles. Oportunism cultural dublat de oportunism fotbalistic. Sau ceea ce în Marea Britanie se numeşte “glory hunting”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *