[UPDATE 16 noiembrie, ora 11.30 – incredibil, dar mârşăvia referendumului despre care se vorbeşte mai jos e şi mai mare decât credeam. El nu va fi organizat, propriu-zis, la nivel de judeţ – cel mai probabil, fiindcă lobby-iştii RMGC se temeau de votul orăşenilor din municipiul Alba-Iulia şi al altor categorii de populaţie mai puţin dependente, economic vorbind, de promisiunea mineritului şi, totodată, mai corect şi complet informate privitor la aspectele negative ale exploatărilor mineraliere de suprafaţă, cu cianuri.]

Da, ştiu, titlul acesta e opusul stilistic a mai tot ce am făcut, în timp, aici. Nu e felul meu tipic de a scrie; cu atât mai puţin se potriveşte cu modul meu firesc de a gândi. Pe mulţi oameni deştepţi, lucizi şi mai ales contemporani, el ar trebui să-i fi descurajat-îndepărtat. Şi e bine dacă e aşa. Dar sunt momente şi gravităţi (cronice, însă revelate ca atare în crize) când unele din puterile noastre fundamentale, sănătoase – cum ar fi cea de a râde, cea de a persifla, dând prostiei ce e al prostiei şi punând ticăloşia în lumină cu un gest tăios – se opresc, poate obosite, poate doar descumpănite, şi nu numai pentru a-şi trage răsuflarea.

Nu. Ci şi pentru a înţelege, a conştientiza, a evalua realist situaţia.

Se apropie iarăşi 1 Decembrie, şi este – pentru aşteptările mele, dar, presupun, şi ale multora dintre voi – cel mai sumbru, odios, mincinos în previzibilul lui festivism din câte am trăit de foarte mulţi ani încoace. Suntem îndoiţi de criză şi incertitudine, umiliţi de sărăcia zilnică (cu toată discreţia în care încercăm să o trăim), dar mai cu seamă uimiţi de totala lipsă de orizont în care ţara asta şi viaţa din ea par a fi azi aruncate.

Iar mai presus, poate, de orice, suntem dinainte-îngreţoşaţi de luna care ni se întinde dinainte, de minciunile, populismele, indecenţele pe care politicienii noştri ni le vor recita cu gura mare şi neruşinată, pe toate canalele, şi de votul ezitant şi scârbit pe care ar trebui să-l punem pe o foaie de hârtie sordidă, în 09.12.

Sunt mai multe motive ca oricând să dispreţuim, poate chiar să urâm, poate chiar să renegăm România. Iar lucrurile pe care le scriu acum, o ştiţi şi voi, nu sunt nici filosofie, nici retorică. Nu. E ca şi când te dă cineva afară din casa ta; nu sunt poveşti, e viaţa fiecăruia dintre noi pusă la încercare în stabilităţile ei fundamentale.

Unul din scopurile principale ale acestui text (pe lângă a face un fel de suspectă… terapie de grup) e să afirme, să vă reamintească: patriotismul nu e festivism. Nu-i lăsaţi să vă descurajeze pe toţi sforăitorii care, atunci când veţi mărturisi, mai întotdeauna cu gura strânsă, că v-aţi cam săturat de România, vă vor arăta cu degetul strigând că nu sunteţi buni români. Patriotismul nu e, sau nu e în primul rând o atitudine clamată sub steaguri fluturânde şi agitând ideea absurdă că românii (eventual românii cu sânge pur, neungurizat, neevreizat, nerromizat etc) ar fi, în toate aspectele sau măcar în totalitatea/ totalul lor, mai buni decât alţii.

Patriotismul se (re)simte, mai cu seamă în restrişti, mai degrabă ca o boală decât ca o sănătate. Pentru că, în adâncul adâncului lui, el e iubire şi nimic altceva, şi iubirile sunt, prin definiţie, problematice. Patriotismul e o dependenţă, ne curge în vine şi limfă, a intrat acolo din cea mai fragedă şi vulnerabilă copilărie; nu e o viroză care vine şi trece, e însăşi natura noastră, oricât de secretă ne-ar plăcea să o credem.

Şi încă un lucru: patriotismul nu e o atitudine general-omogenă faţă de nişte valori raţionale şi/ sau pragmatice; el e, mult mai banal, dragoste de mamă şi tată, de fraţi şi surori, de soţ-soţie, de prieteni, de locuri, de vecini… şi aşa mai departe. Iar vecinii mei, cel puţin, se numesc nu doar Petru şi Toader şi Ion, ci şi Istvan şi Levente, Hans sau Eli; în copilărie ne-am jucat unii cu alţii şi ne-am iubit unii pe alţii fără să fim atenţi la culoarea pielii sau curbura nasului; şi a fost, în asta, o mare înţelepciune naturală.

În fine, patriotismul nu e egal răspândit între graniţe clar delimitate; el începe, greu şi masiv, de unde se găseşte fiecare dintre noi cu ‘ai lui’, şi se desfăşoară în jur ca o aură. Dezavantajul ar fi că nu e un obiect, nu e un stindard pe care să-l agităm deasupra noastră; avantajul este că, aură fiind, el poate oricând îmbrăţişa alte şi alte fiinţe şi locuri – trebuie doar să-l lăsăm, să nu ne oprim toleranţa, generozitatea.

————————————–
Referendumul pe care vi-l pomeneam, în urmă cu câteva zile, cel referitor, chipurile, la relansarea mineritului în Apuseni, se va face odată cu alegerile parlamentare în judeţul Alba. La ora la care scriu, hotărârea definitivă nu e, încă, oficial adoptată, însă e clar că spre asta se îndreaptă lucrurile. Trecând peste rivalităţile de ideologie, partid, alianţă, consilierii judeţeni vor decide, probabil cu o zdrobitoare majoritate, să organizeze, pe bani publici, această mare acţiune de lobby în favoarea Gold Corporation. Prăbuşită la bursă, în deficit radical de ani buni deja, compania nu mai are resursele necesare pentru a desfăşura, pe mai departe, campania ei naţională de dezinformare prin intermediul mass-media; în consecinţă, s-a decis să-şi folosească fondurile rămase cât mai eficient, culegând, totodată, fructele locale ale efortului pe care îl desfăşoară de mai bine de un deceniu.

Efort de spoliere a oamenilor şi a familiilor lor, de dezbinare a comunităţilor, de interdicţie a oricărei activităţi economice alternative, de distrugere treptată a patrimoniului istoric şi cultural (fiindcă patrimoniul înseamnă valoare şi, mai cu seamă, înseamnă rădăcini; ăsta e motivul pentru care RMGC-ul îţi dă o sumă atractivă dacă îţi scoţi mortul din locul lui ‘de veci’ şi ţi-l mută, cu forţe proprii, oriunde altundeva). Dar, mai cu seamă, efort de dezinformare-manipulare masivă, răbdătoare, de spălare a creierelor unor oameni învăţaţi să creadă că nu sunt valoroşi prin ei înşişi, prin iniţiativele, libertatea şi munca lor, ci doar fiindcă şi atât cât o Companie providenţială vine şi oferă locuri de muncă. Fireşte, şi acestea în proporţie de patru cincimi pur şi simplu inventate pentru ochii şi urechile credule ale celor din regiune – fiindcă în actele oficiale ale Gold-ului cifrele sunt incomparabil mai mici, iar gradul de calificare necesar personalului exclude de cele mai multe ori complet orice ‘miner’ în sensul tradiţional al cuvântului.

Despre cât de mare e păcăleala pentru roşieni, pentru moţi şi locuitorii Albei în general, pentru noi toţi, am mai scris – chiar de ziua naţională, anul trecut.

Acum vreau să remarc cât de simptomatic-simbolică e această mare înscenare ‘democratică’ pentru starea României de astăzi. Cât de grăitor mi se pare acest fapt, în el însuşi, evident, doar o coincidenţă – desfăşurarea referendumului tocmai la şi în jurul Albei-Iulia, tocmai în decembrie, la scurt timp după ce, fiţi siguri de asta, vom asista acolo la o sărbătoare naţională mai sforăitor-demagogică, mai politicianist-deşănţată ca oricând.

Când au pus pe străzile oraşelor româneşti, alături de alte patru, afişul de mai jos, cei de la MindBomb foarte probabil că nu se aşteptau ca lui să i se asocieze, foarte curând, o interpretare de o concreteţe atât de frustă.

Prin întrebarea mincinoasă, care ocoleşte adevăratele probleme (ceva de genul: Sunteţi de acord cu relansarea mineritului în Apuseni?), prin cooperarea gregar-interesată, transpartinică a politicienilor care îl promovează, prin tupeul de a destina deciziei ‘popular’-locale chestiuni care privesc întreaga Românie şi presupun însemnate aspecte transfrontaliere, dar mai ales prin intenţia grosolană de manipulare a unei populaţii dezinformat-îndoctrinate şi prin utilizarea banului public în slujba unei companii private – acest referendum din Alba este un cuțit înfipt, pe la spate, taman acum, taman în locul unde, chipurile, ne vom îmbrățișa ca frații și vom dănțui cu toții în amintirea Marii Uniri.

———————-
Ei, şi ce? ne vine acum să ne spunem, la puzderia de cuţite şi ţepe şi mizerii pe care le-am încasat şi le încasăm în fiecare zi, de ce-ar fi chestiunea Roşiei Montane şi a altor 13 exploatări cu cianură în Ardeal mai importantă – lăsând, fireşte, la o parte obsesia patologică a lui Cornel Vîlcu şi a încă vreo câteva sute de ciudaţi?

Or, tocmai asta voiam să vă spun. Nepriceput, în prea multe cuvinte, tocmai asupra acestei imense, cred eu, greşeli voiam să vă atrag atenţia. Obişnuiţi cu gargara politicienilor care ne vorbesc mereu despre marile probleme, despre lipsa resurselor şi, în consecinţă, despre prioritizare, tindem să (ne) spunem: da’ mai daţi-o dracului de Roşie, dă-le-ncolo de gaze de şist, mă doare pe mine-n cot de plagiatul lui Ponta şi de prăbuşirea credibilităţii învăţământului, ce-mi pasă mie de sutele de ONG-uri şi miile de oameni afectaţi de oprirea finanţărilor europene etc. etc.?

Tindem să afirmăm că sunt mult prea multe mizerii “ca să ne ocupăm noi de toate”, să ne închipuim că suntem prea mici şi neînsemnaţi, să-i persiflăm sau, dacă nu putem fi chiar atât de răi, să-i căinăm pe cei care se luptă pentru o cauză sau alta, catalogându-i în cel mai bun caz drept naivi… sau, când suntem supăraţi, drept oameni-care-au-prea-mult-timp liber sau, vezi, Doamne, ‘agenţii’ cine ştie cărui interes străin.

Şi făcând aceasta, scăpăm din vedere două realităţi elementare: 1. că există o solidaritate de adâncime şi de fundal a tuturor acestor cauze, că în zdrobitoarea lor majoritate ele nu se contrazic sau concurează unele pe celelalte, ci, dimpotrivă, pot configura împreună o Românie pe care să ne fie mai puţin greu să o iubim; 2. că viaţa reală e în faptele mici, de zi cu zi, adaptate puterii reale a fiecăruia dintre noi şi, mai ales, a asociaţiilor pe care decidem, în mod liber, să le constituim pentru a rezolva probleme punctuale.

—————————
O să închei scriind un lucru pe care, credeţi-mă, niciodată n-aş fi crezut c-o să-l scriu.

VĂ CHEM PE TOȚI LA ALBA. Sau, fiindcă e evident că nu vom putea merge toți acolo, vă rog să vă gândiți foarte serios dacă n-aţi putea lăsa la o parte celelalte planuri şi să veniţi, cât de mulţi, pe 1 decembrie. DAR NU CU UN STEAG AL ROMÂNIEI. Vor aduce autorităţile locale (cele despre a căror morală v-am vorbit deja) şi politicienii destule steaguri şi destui oameni. CI CU UN STEAG SAU UN BANNER AL UNEI CAUZE CONCRETE. Cu siguranţă, vom fi acolo, şi vom fi mulţi, chiar mai mulţi decât anul trecut cu frunza Salvaţi Roşia Montana. Vor fi alţii cu Certej fără cianură, sper din toată inima că-i vom regăsi acolo pe colegii din mişcarea împotriva gazelor de şist. Dar ideea e ca, dacă aveţi o cauză, să o aduceţi la Alba, de ziua naţională. Şi nu doar în suflete – ci cât mai vizibilă (cum spuneam: steaguri, bannere, scandări), cât mai bine motivată şi comunicată (flyere, fluturaşi cu descrierea problemei şi date de contact), cât mai corect pusă în pagină pentru a arăta care sunt problemele României reale, pentru a ne putea cunoaşte unii pe alţii, pentru ca să constatăm cât de mulţi, de fapt, suntem.

FIINDCĂ DE NAŢIONALISMUL POLITICIANIST-FESTIVIST, eu unul M-AM SĂTURAT. Vreau să înecăm steagurile româneşti fluturate la modul inconştient în numele unui patriotism de mucava, în însemnele multiplelor noastre mişcări şi iniţiative civice reale, democratice; vreau să ne arătăm unii altora că există un alt tip de patriotism şi că nu trebuie să ne ruşinăm cu el, dimpotrivă.

Poate că pentru anul acesta apelul vine prea târziu, poate că, la modul concret şi statistic, nu vom fi o mulţime, nu vom atinge masa critică. Dar, zic eu, ne-am putea dărui unii altora un bob de speranţă, o sămânţă de credinţă, taman în anul cel mai prost al… românismului din ultima foarte lungă perioadă.

Poate că dacă începem să creştem, să ne cunoaştem, mai cu seamă să ne re-cunoaştem unii pe ceilalţi, ‘cuţitul’ referendumului sau tocătorul alegerilor, toate celelalte mizerii, vor deveni cu timpul ace, deranjante dar neletale, iar pe politicieni îi vom re-identifica în adevărata lor esenţă – insecte, de tot mai mici dimensiuni, pe care la un moment dat le-am putea scutura cu un gest decis, aşa cum (li) se cuvine oricăror paraziţi.

Articolul are 6 comentarii

  1. e chiar foarte simplu, oamenii din zona sunt mineri si stiu ce inseamna mineritul. sa spui ca sunt “neinformati” e aiurea. la urma urmei nu vad de ce sa nu se faca referendumul asta, in felul asta macar nu va mai putea nimeni sa vorbeasca in numele rosienilor, cum se face de ani de zile.

  2. lol. iar tu, Calin, esti miner online si stii ce inseamna mineritul online. asa ca vorbesti in numele ‘oamenilor’ din Rosia Montana, ca trebuie sa conduci si tu un Mercedes ceva, o Dacie te-ar face sa tusesti.

  3. Oare ce vor face niste idioti dupa ce se va exploata aurul? Se vor apuca oare de ceea ce ar trebui sa faca acum? Adica sa creasca animale ,sa produca fructe. Au auzit acesti indivizi de reconversie profesionala? Isi pun ei problema ce fac cetatenii care au lucrat in industrie si s-au desfintat locurile de munca? S-au apucat de altceva nu stau ca milogii la pomana.

  4. REFERÉNDUM ~uri n. Formă de consultare prin vot deschis a voinței poporului referitor la o problemă importantă (de stat); plebiscit. /<lat. referendum, fr. référendum
    cum faci un referendum local? din start si e o ilegalitate. ce ma bucur ca am gasit un loc unde oamenilor le pasa da viitorul necanceros al copiilor lor dar si de averile romaniei pentru viitorul acelorasi copii. isarescu cand a inchis minele a declarat(exista inca memoria net-ului) ca sunt destule tone de aur in visteria tarii. aurul sa ramana acolo unde ii este locul pentru generatiile viitoare. in pamanat. pana atunci se vor descoperi mijloace de extragere fara cianuri. parca maine n-ar mai exista pentru romania! sau sunt eu idioata si nu stiu ca nu mai exista viitor pentru copiii nostri? rosia montana are 1881 ani de atestare documentara. america abia de are vreo trei sute cel mult! si noi facem referendum "local" sa dispara o localitate ateastata documentar de 1881? oameni buni, ce se intampla in romania?facem referandum pe blat pentru desertificare si lac de cianuri? ce-i ala referendum local? definitia de dex e alta pentru referendum!

  5. cel care semneaza calin stie ca mineritul de suprafata se face prin malaxarea muntilor si a localitatilor? nu-i cu tarnacopul ca in mineritul din adancuri. adica se folosesc masini uriase nu mineri cu tarnacop. e nevoie de chimisti si de oameni cu scoala pentru mineritul de suprafata. nu mai incercati sa ne prostiti in fata. cei care sustin proiectul odios rosia montana vor doar sa-si vanda casele de carton la cel mai bun pret cu putinta oferit de canadienii aia care la ei n-au voie cu cianuri dar la romanica nimanui merge de-o otrava pe doua secole. cam atat ii ia mamei naturi sa se vindece de crima numita proiectul RM.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *