Prestaţiile din seara zilei de 13 martie, din studioul Antena 3, ne pun în faţa mai multor ispite. Putem aluneca în demonizarea cetăţeanului Mihai Gâdea sau putem fi tentaţi să-l fetişizăm pe cetăţeanul Mihai Răzvan Ungureanu. Mai periculos, putem crede că am asistat la o confruntare între doi titani care s-au ciufulit dialectic preţ de două ore.

Mihai Gâdea nu este nici mai bun, nici mai rău decât peisajul din care se desprinde. Este produsul unor procese complexe de aşezare a pieţei mass media. Ultimii ani au însemnat pentru toţi actorii din piaţă un şir lung de strategii de afirmare. Totuşi, parcă s-a furat startul în cursa pentru întâietate. Sub paravanul rebranding-urilorşi repoziţionărilor, instituţiile de presă şi-au crescut cu steroizi nişte voci cât mai stridente în spaţiul public. Competiţia directă şi transparentă a fost înlocuită de atacuri la jugulară între băieţii şi fetele, proaspăt rebrand-uiţi şi repoziţionaţi. Aşa s-au consacrat tot soiul de caste, care, culmea, îşi declarau profesionalismul în funcţie de gradul de autonomie în relaţia cu politicul sau mediul de afaceri. Ne sună destul de familiar sloganuri care vorbesc despre independenţă sau unicitate în peisajul media. Prea puţini sau mai niciun actor media nu a mizat pe profesionalism: avem cei mai instruiţi reporteri din România, de exemplu. În schimb, nu a fost fiţuică sau post radio-tv care să nu aibă câte-o vedetă de casă. Or, atunci când politica editorială devine opţională în relaţia cu strategiile de marketing şi personal branding, e oarecum firesc să apară cultul personalităţii. Trufia este o consecinţă firească şi nu ar trebui să ne surprindă. Însă, e total nefiresc să pledezi tot timpul pentru interes public şi să faci abuz de „opinia publică”,când ştii clar că eşti un produs de laborator media. În cazul vocilor publice care sunt magnetizate de propria reflexie în oglindă, dar sunt intim convinse că sunt reprezentative pentru noi, plebea, nu există decât un diagnostic: delir.

Mihai Răzvan Ungureanu nu este nici el mai bun sau mai rău decât peisajul din care se desprinde. Este, pur şi simplu, interfaţa sistem-societate (în sensul larg). Aseară, o parte din societate a asistat la un exerciţiu de oratorie. Sistemul a vorbit, probabil, mai bine ieri, decât alaltăieri. Dar asta nu înseamnă în mod absolut că sistemul a şi spus ceva. Tot ultimii ani au arătat un sistem (politic şi administrativ) tot mai preocupat de propria imagine şi de felul cum comunică. Din perspectiva comunicării publice, apelul la mass  media este cea mai eficientă formă de adresare către cetăţeni. Judecând însă după performanţele publice din ultimii ani, observăm că apariţiile în mass media se concentrează excesiv pe strunirea gazetarilor naţiunii. Registrul politicienilor sau înalţilor funcţionari variază de la aroganţă la violenţă. Iar pentru consumatorul final de democraţie şi de informaţie (cetăţeanul) tabloul arată o nesfârşită serie de clinciuri bizare între un sistem public (statul) şi un actor privat (instituţiile mass media). Din nou, cetăţeanul rămâne cu gura uscată şi buzele umflate.

Spectacolul de aseară, de la Antena 3, nu a fost în niciun caz vreo premieră. Actul a fost previzibil de la bun început. Chiar de la ora 21:13, când a ajuns Premierul la studiourile Antena 3. Iar de la 21:30 până 23:37 a fost ceva ce n-ar fi avut cum să fie.  Moderatorul n-a fost nevoit să urle sau să insulte, ci doar să plătească poliţe din DEX. Invitatul nu a fost nevoit să-i arunce moderatorului un pahar de apă-n freză, ci l-a învineţit la dialectică şi logică. Interesant că au rezistat amândoi şi nu au aruncat prosopul (sau lavaliera).

Neputinţa şi încrâncenarea ambilor vorbitori mi-au amintit de un episod din amfiteatrul Pârvan (Facultatea de Istorie – Bucureşti), de acum zece ani. Distinsul profesor Lucian Boia se adresa audienţei după cum urmează (citare aproximativă): „Îmi cer scuze, dar mă tem de următoarele două situaţii. Fie am îmbătrânit eu şi nu mai am capacitatea de a vă asculta, fie dumneavoastră nu puteţi formula corect o întrebare.” După un deceniu, nu am găsit un răspuns pentru nedumerirea profesorului Boia. Am ales varianta cea mai simplă: o evidentă incompatibilitate între profesor şi studenţi, alimentată de prejudecăţi, aroganţă şi experienţe personale (situaţie valabilă pentru ambele tabere din acel amfiteatru). Un tablou similar cu ce s-a întâmplat la Sinteza Zilei din 13 martie 2012. Doar că, spre deosebire de amfiteatrul Pârvan, în platoul de la Antena 3 intervenea o variabilă semnificativă: publicul larg. Mereu în coada listei şi mereu exclus din joaca de-a agora europeană. Un spaţiu dominat de două sisteme străine de societate. Mama mă-sii de istorie, sună a hegemonie!

Articolul are 2 comentarii

  1. Ca sa va parafrazez..ori eu am imbatranit, ori articolul asta nu spune nimic. nu e nici mai bun, nici mai prost decat restul presei romanesti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *