(Partea întâi)

Atunci l-am văzut prima oară pe tovarășul director Onciu. Mama a vorbit mult cu dânsul. El o cunoștea pe mama, știa tot ce s-a întâmplat la noi acasă. Când nu știa ceva, trăgea cu ochiul în dosarul de pe masă. Era mai mic decât tata și purta chelie. O acoperea mereu cu un fuior de păr tras de la o ureche la alta. Mi s-a părut că este ca un profesor din tablourile de pe pereții școlii din sat. Toți oamenii mari din tablourile acelea, scriitori, savanți, descoperitori, erau foarte serioși, ca la mort; stăteau cu mâinile colac pe burtă sau cu o mână în șold. Așa și directorul. Când se uita la mine lăsam ochii în jos. Mi-a fost frică de el din prima zi și îmi este și acum. Când îl văd, parcă vreau să fiu cel mai cuminte băiat din lume. Dar mai tare decât frica e dorul de acasă. Am încercat de mai multe ori să fug. Până la urmă voi reuși.

De la director, ne-am dus la croitorie. Acolo erau rafturi până în pod, îndoite de atâta hăinărie. Pentru un sat întreg. Și pe jos, tot haine, mormane mai mari decâ mine. Tanti Vorniciuc și tanti Scripa, cu ochelarii pe nas, răsăreau dintre grămezi ca două păsărele din cuib. I-au dat mamei hainele mele de cămin: șosete, chiloți, maieu, cămașă, costum negru de școală, curea, batistă. Nu erau noi, dar erau curate. Miroseau frumos. La cămin nu se spală cu leșie. O tanti a spus că voi primi haine noi când va începe școala, peste vreo două săptămâni.

Așa mi-a spus și nenea de la cizmărie când mi-a dat pantofi: că o să-mi dea o pereche de pantofi nou-nouți în prima zi de școală. Eu am zis că vreau să fie verzi, că îmi place foarte mult culoarea verde, iar el a zis că o să-mi dea verzi. Mi-a pus un picior pe o foaie dintr-un registru gros și a tras cu creionul împrejur. Apoi celălalt picior. Au ieșit tălpile mele, amândouă, foarte frumoase. A scris pe ele numele meu și clasa a doua. I-am zis să scrie și “verzi”, ca să nu uite. Pe cizmar îl cheamă nenea Țupa. E șchiop și poartă un pantof cu talpă subțire și un pantof cu talpa groasă de o palmă. Zici că merge cu un picior prin șanț și cu unul pe deasupra. El nu strigă niciodată la copii și nu-i bate. Vine șontâc- șontâc și pleacă șontâc-șontâc, nu zice nimic.

Pe urmă ne-am dus la frizerie, peste drum. Nenea de acolo se numește Vicol. Are părul alb și îl ține pieptănat peste cap ca fetele. Când vorbește, limba îi scapă din gură prin găurile dintre dinți. M-a tuns chilug. A spus că toate semnele din capul meu arată că sunt un copil foarte cuminte. Mi-a plăcut cum gâdila mașina de tuns. Bâzâia ca un bondar. Nu clănțănea și nu mă trăgea de ciuf ca mașina lui moș Petrea a’ lu’ Beraru. Moș Petrea era om la treabă, la noi acasă, când era tata sănătos și toate erau bine pe acasă. Venea cu noaptea-n cap și rânea la vaci, le mulgea, dădea mâncare la oi, la porci, căra gunoiul cu căruța la marginea satului, umbla pe dealuri după nutreț, clădea glugi, făcea de toate. Știa toate meseriile din lume. Se înțelegea cu tata mai ales la lemnărit și la altoit copaci. Au făcut împreună cireși cu trei feluri de cireșe, măr cu trei feluri de mere și un copac care făcea și mere și pere. Era și frizer. El a fost la război, dar nu a tras cu pușca. Ordinul lui era să tundă soldații. Acum tundea prin sat, când nu era la noi la treabă. Când era zi de tuns, ne aduna pe toți, fete și băieți, și ne tundea cu mașina de război. O tot ungea cu gaz ca să taie mai bine. După ce scăpam din mâinile lui, nu aveam voie să ne apropiem de foc până seara. La tuns era aproape la fel de rău ca la băit.

Ne-am întors la cămin. Ne-am dus la veceul profesorilor ca să mă schimb în hainele de cămin. N-am lăsat-o pe mama să mă îmbrace cu chiloții. Eu sunt băiat. Băieții nu poartă așa ceva. Numai fetele, ca să nu li se vadă rușinea. Noi, băieții,

nu avem rușine, avem puță. Și umblăm cu puța goală până când mergem la grădiniță. Pe urmă ne îmbrăcăm cu pantaloni de doc, foarte frumoși, cusuți de mama la mașină. Dar tot fără chiloți. Mama a încercat cu explicații, a încercat cu binișorul, cu pupături, dar eu nu m-am lăsat. N-am vrut să mă fac de râs. Am băgat chiloții în buzunar.

Totul a fost frumos la Trușești și mi-a plăcut foarte mult până când m-am văzut în hainele de cămin. M-am uitat în oglindă și nu îmi venea a crede că sunt eu. Abia atunci am înțeles că mama chiar va pleca acasă, că eu chiar voi rămâne singur la cămin. Toată bucuria din timpul verii s-a dus cât m-a schimbat mama de haine. S-a scurs ca apa în crăpături. Nu m-am gândit niciodată serios la ce va fi după drumul până la Trușești. Toată vara m-am gândit numai la aventuri. Numai închipuiri. Parcă am supt o bomboană care nici nu exista. Nu exista, dar eu îi simțeam gustul în gură. Acolo, la veceul profesorilor, gustul a dispărut. M-am lipit de mama și i-am șoptit că nu mai vreau la cămin. Să mă ia acasă, încă oleacă să mai stau acasă. Poate să mă aducă mai târziu, nu acum. Mai pe la anul, așa… S-a supărat și m-a tras tare de mână. Ne-am înțeles într-un fel acasă, acum nu e voie să mă mai răzgândesc. Ce o să fac eu singur acasă cât ea va sta la spital cu tata? Dacă află tata că n-am vrut să stau la cămin, se îmbolnăvește și mai tare.

Am început să plâng. Eu am multe feluri de plâns: când vreau să capăt ceva, când iau bătaie, când nu pot să fac ceva, când nu vreau să fac ceva, când vreau să enervez pe cineva, când vreau să păcălesc, când vreau să-l fac pe cineva să-i pară rău. Și mai am plânsul cel mai plâns, pe care nu-l plâng eu, plânge el așa, din mine. Vine din piept și parcă mă strânge de gât când iese. E ca o flacără, numai că e ud. Nu zic nici pâs, doar vărs lacrimi. Când îmi vine, mă ascund și plâng cu batista sau cu perna apăsată pe ochi ca să nu se vadă urmele pe față. Aici se spune că dai apă la șoareci și e cam de rușine să plângi.

Am început să plâng de ultimul fel. Degeaba. Mama stătea cu capul într-o parte, nu zicea nimic. M-am luat cuminte după dânsa. Am ieșit în curte și ne-am așezat pe o bancă. Atunci au venit mai mulți copii la mine și m-au întrebat cum mă cheamă și ce am bun de-acasă, haleală. Erau băieți de la cămin, veniseră să mănânce. Tovarășa care i-a adus a zis să mănânc și eu cu ei. Și mama. Am intrat toți într-o sală mare cât o școală, plină cu mese. Ne-am pus la o masă noi și încă doi băieți Tovarășa zicea că să dau mâna cu ei și să mă împrietenesc. N-am vrut. Mi-am strâns mâinile între picioare că să nu dau noroc cu dânșii.

Mâncarea ieșea dintr-o gaură pătrată în perete, un geam fără sticlă. În loc de castroane, borșul era pus în niște cești mari de tablă, cu toartă. N-am vrut să mănânc deloc. Am dat tare din cap că nu. N-am deschis gura ca să nu iasă plânsul și să mă fac de râs. M-au rugat toți măcar să gust. Degeaba. Mama a scos din geantă mâncare de acasă, dar nici așa nu am vrut. Le-a dat la cei doi copii ouă fierte, pui fript, scovergi și turte cu brânză. A șușotit ceva cu tovarășa de la cămin și pe urmă mi-a zis că se duce să îmi aducă ceva bun de la cofetărie, de peste drum. O prăjitură ca aceea de dimineață parcă aș fi mâncat. Așa, în două cu lacrimi. Și-a luat și geanta când a plecat. Ca să aducă prăjituri pentru toți.

Am stat, am stat cu capul în piept și cu mâinile între picioare. Cu ochii închiși. Am auzit-o pe tovarășa că strigă la copii să ducă farfuriile la ghișeu și să se încoloneze ca să meargă la dormitoare. Mi-a ridicat capul cu mâna sub bărbie și mi-a spus să merg și eu să dorm la amiază cu băieții.

– Eu o aștept pe mama mea! – i-am răspuns.

Și atunci am scăpat plânsul afară. Am simțit cum bubuie în cap, ca un tunet, gândul că mama nu s-a dus după prăjituri, că doar m-a păcălit ca să mă lase acolo. Am plâns ca un mucos. Nu-mi mai păsa de nimic. Tovarășa educatoare m-a mângâiat pe cap și mi-a spus că mama chiar s-a dus la cofetărie, dar n-a mai avut cum să se întoarcă fiindcă pierdea cursa. M-a luat de mână ca să mă ducă la culcare. M-am prins zdravăn de piciorul mesei, nu m-am lăsat urnit.

– Uite, mama ta ți-a lăsat punga asta cu mâncare de acasă. Ia uite ce bunătăți ai aici! Ai și creioane colorate! Avem și noi aici creioane de toate culorile, avem și tempera. Îți place să desenezi? O să vezi ce bine e aici, o să-ți placă. Avem de toate. Hai, nu mai plânge… Te împrietenești cu alți copii, te joci cu ei, avem fel de fel de activități…

I-am înșfăcat punga din mână și am țâșnit pe sub masă. Am trecut ca săgeata printre copii și am ieșit în stradă. M-am dus glonț la cofetărie. Mama nu era acolo. Nu era nimeni. Tot centrul era pustiu ca într-o zi cu ploaie. Am luat-o la goană spre stația de autobuz. Acolo unde am stat dimineață pe bancă și am mâncat. Eram năuc. Nu știam în ce parte s-o iau spre sat. Mă învârteam în loc, speriat, ca un șoarece căzut în căldare. Deodată, o mână puternică m-a prins de curea, m-a oprit din turație. Era un băiat mare, cu fața coaptă, numai coșuri. Parcă îi creșteau chibrituri din obraji. Abia îi ajungeam la șold. Mă ținea de la spate cu proțapul lui de mână. Am încercat să mă răsucesc spre el, să dau cu pumnii, cu picioarele, ca să scap. Dar degeaba mă zbăteam. Zici că eram legat de un par. M-a ținut așa până am obosit. N-a scos o vorbuliță. Numai se uita blajin la mine și zâmbea întruna. Când m-am potolit, m-a luat de mână și m-a dus la cămin. A stat lângă mine toată ziua ca un milițian. Era paznicul meu. Pe vlăjgan îl cheamă Demco. Este un uriaș, dar e bun la suflet.

Seara am încercat să mai fug o dată. După ce am ieșit din sala de mese, am scos chiloții din buzunar și i i-am arătat lui Demco.

– Nenea băiatu’, lasă-mă la veceu ca să mă îmbrac cu chiloții. Te rooog!…

Demco este iute ca un mânz, dar încet la minte ca melcul. El are buletin din clasa a doua. Mai departe nu poate să treacă. Stă în ultima bancă și scrie, de dimineața și până terminăm orele, câteva propoziții. El are cel mai frumos scris din toată clasa. Are și timp. Numai un nătâng ca el putea crede că un băiat ar vrea să poarte chiloți. Așa că m-a lăsat să mă duc la veceul din fundul curții. Dar eu n-am intrat în veceu. M-am strecurat pe după o stivă de lemne, am sărit un gard de sârmă împletită și am ajuns într-o uliță îngustă, cât să încapi cu tărăboanța. Ulița se termina chiar acolo, în spatele căminului, într-un bulhac plin de stuf. În toate părțile nu era decât stuf des ca peria și înalt cât casa. Am încercat să mă ascund acolo, dar am simțit că mă înfund în mâl. Am zbughit-o la deal, cât mă țineau picioarele, și am ajuns la asfalt. Tot nu știam în ce parte s-o iau ca să ajung acasă, așa că am luat-o la stânga. Pentru că spre dreapta se vedea căminul.

Am mers până m-am întâlnit cu un om. L-am întrebat în ce parte este satul Tudor Vladimirescu. Mi-a zis că el se duce tot acolo și că să mergem împreună. Am luat-o înapoi. Când ne-am apropiat de cămin, l-am rugat să ocolim, pentru că acolo este un băiat care vrea să mă bată. Omul acela m-a luat de ureche și m-a tras tras tare în sus, m-a săltat de la pământ. Degeaba am țipat, n-a vrut să-mi dea drumul. M-a dus de ureche și într-un picior până la cămin. Educatorul mi-a tras o palmă peste cealaltă ureche. A început să-mi spună ceva. Îl vedeam cum dă din gură ca peștele. Nu auzeam ce spune. Cuvintele se spărgeau în aer ca niște bulbuci. Abia după câteva momente i-am prins glasul. Zicea că nu am unde să fug. În primul rând, pentru că nu știu drumul până în sat. În loc s-o iau spre Albești, am luat-o ca prostul spre Dângeni. Bine că de-acum știam în ce parte s-o apuc! A mai zis că eu stau departe, foarte departe, și că o să mor de foame pe drum sau o să mă mănânce animalele. El nu știa că eu merg pe jos de dimineața până seara și nu obosesc. Pot s-o țin numai la trap și nu mă dor picioarele. Câte cercuri n-am fugărit eu prin sat până s-au ros de atâta frecuș! Nici nu era nevoie să-mi taie mama unghiile de la picioare fiindcă umblam desculț și se toceau de la alergătură. Tata râdea, zicea că eu am nevoie de potcoave, nu de teniși. Iar de animale nu mă tem. Moș Ion e vânător, mi-a zis că nu mai există în județul nostru lupi și urși. Doar mistreți, dar nu mănâncă oameni. Dacă e scroafă și are pui, e bine să ai un copac pe-aproape. Copaci am văzut peste tot de-a lungul drumului, iar la cățărat sunt ca mâța, una-două ajung în vârf. Sunt ager. De ce să mă tem? De iepuri?

Educatorul mi-a mai spus că oamenii din Trușești îi cunosc pe căminari după haine, după chelie, după figură, că au așa o uitătură ca la nimeni; dacă îl văd pe vreun căminar umblând aiurea, ei îl aduc înapoi. Nu le dă nimeni nicio răsplată, dar lor nu le pasă. Noi, cei de la cămin mergem numai în rând, câte doi. Nici șoferul de la cursă nu mă ia, nici controlorul de la tren. Aha! Am băgat la cap că este și tren în Trușești. Înseamnă că ajunge și la Albești. Acolo sigur este tren pentru că tata, când era sănătos, încărca vara câte un tren de cârlani de la fermă și-i ducea la Constanța. Acolo îi suia în vapor și vaporul îi ducea în țări străine, unde și-a înțărcat dracul copiii. Asta înseamnă foarte, foarte departe. Moș Ion mi-a arătat cum face el un ocol pentru miei când vrea să-i înțarce. Adică să-i bage în țarc, să nu mai sugă de la oaie. Țarcul trebuie făcut departe de stână, departe de imaș, ca să nu audă oile când zbiară mieii. Că ar veni toate buluc la țarc, nu le-ar mai putea mâna la păscut și nici n-ar mai avea ce mulge. Mielul, cât e el de miel, zbiară de se aude de pe un deal pe altul. Dar un pui de drac? Urlă ca în povestea cu Dănilă Prepeleac, de pică luna de pe cer! Înseamnă că trebuie să îi faci țarcul tocmai la marginea lumii ca să nu îl audă mă-sa. Foarte multe lucruri frumoase și folositoare am învățat la stână. Moș Ion al meu e foarte deștept. Știe o grămadă de cântece la fluier și spune cele mai multe poezii. M-a învățat și poezii cu prostii, dar mi-a zis să nu le recit niciodată la serbări.

(Continuare)

Articolul are 3 comentarii

  1. Pingback: Evadarea (1) : Blogul ActiveWatch

  2. Pingback: Evadarea (3) : Blogul ActiveWatch

  3. Pingback: Evadarea (4) : Blogul ActiveWatch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *