(Partea întâi)

(Partea a doua)

Prima noapte la cămin a fost foarte grea. M-au dus într-o cameră mare, cu zece paturi, și mi-au spus să stau în patul de după ușă. Lângă Demco. Dacă vreau să fug, odată întinde el macaraua și mă ia în cârlig. Moș Bășinuță, supraveghetorul, mi-a adus un costum frumos, alb cu floricele albastre. A spus să mă îmbrac în costum și să mă culc. Băieții mi-au zis să-mi agăț hainele de zi în cuierul de deasupra patului. Apoi mi-au arătat spălătorul ca să mă spăl pe picioare. Toți se uitau la juliturile mele. Puteam să mă mândresc cu asemenea semne, dar atunci eram prea supărat. M-am băgat sub pătură și am plâns până am adormit. Pe la o bucată de noapte m-am trezit și am strigat-o încet pe mama. Am rugat-o să îmi dea o cană de apă. Eu eram somnoros, credeam că sunt tot acasă! A apărut imediat moș Bășinuță. M-a dus la spălător să beau apă de la robinet. Până dimineață nu am mai dormit. M-am gândit numai cum să fac să fug. Mă vedeam în gând cum ajung acasă și îmi plăcea; parcă era adevărat, nu închipuire.

După o săptămână a venit mama la mine. L-a adus și pe Dănuț, fratele meu mai mic. Când l-am văzut, mi s-a făcut și mai tare de dus acasă. Am intrat toți trei la film, împreună cu toți băieții de la cămin. Nici nu m-am uitat la film, mai mult m-am rugat de mama să mă ia acasă. N-a vrut. Ba chiar s-a supărat că nici n-a început școala și eu vreau acasă. Trebuie să am răbdare până la iarnă, când vine vacanța. Mi-a zis cu voce aspră să înțeleg că de-acum aici e locul meu. Nu i-am mai zis nimic. Știam că educatorii i-au îndrugat numai minciuni, că este așa de bine la cămin… Eram și eu de față când au îmbrobodit-o. Mama nu știa cum e viața copilului. Dar dacă aveam să fug și se va trezi cu mine la poartă, atunci își va da seama că nu îmi place la cămin. Și dacă tot va vrea să mă ducă înapoi, o să mă ascund numai eu știu unde. Și n-o să vin acasă decât pe ascuns, prin fundul grădinii, să mă uit la mama. Sau o să mi se întâmple ceva rău și ei o să-i fie așa de milă, că n-o să mă mai lase la cămin. Dă, Doamne, să pățesc ceva!

Duminică seara, după ce a plecat mama cu Dănuț, am încercat iar să fug.

Geamul de la spălător era deschis. Am observat că pe perete era un burlan gros, de tuci. Mi-am dat drumul pe burlan și dus am fost. De data asta am luat-o în direcția bună. Am depănat repejor din picioare până am ieșit din sat. Nu m-am întâlnit decât cu niște băieți și fete mari care se duceau la film, în centru. Se țineau de mână doi câte doi, se opreau să se pupe, nu le ardea lor de cules fugari de pe drum. Oamenii mari stăteau prin casele lor, fiind duminică seara. Când am trecut de ultima casă, am luat-o la goană. Am fugit până nu s-a mai văzut în urmă nicio casă din Trușești, nici vârful silozului, nici turnul de apă de la complexul de bovine. Am încetinit la pas. Soarele se făcuse roșu și a început să se bage între două dealuri ca un ban de aur într-un portofel gros. Atunci m-a ajuns din urmă o căruță. Avea roți de cauciuc și mergea pe șleaul de pe lângă șosea. Am auzit-o când a ajuns chiar lângă mine. N-am mai avut timp să mă ascund în păpușoi. M-am făcut că merg liniștit, am început să tai buruienile cu varga și să fluier ca un băiat ieșit să pască vaca pe marginea drumului.

– Unde te duci tu, măi, băiete?, m-a întrebat omul din căruță.

­– Nu mă duc nicăieri, nene. Pasca vaca. O mai las oleacă și-o duc acasă, că e seara de-amu.

– Care vacă? Nu văd nicio vacă.

– Am scăpat-o în păpușoiște. Mănâncă ea ce mănâncă și vine singură înapoi.

– Ia, hai s-o căutăm amândoi, a zis el și s-a dat jos din căruță.

Când a ajuns lângă mine, m-a apucat de mână.

– De ce fugi tu, măi, băiete, de la cămin, dacă ai acolo tot ce-ți trebuie? Ha? Ia hai ‘napoi, că toată lumea te caută.

Omul acela era nenea Miron, căruțașul de la cămin. Acum îl știu, dar atunci  de unde era să-l știu? M-a suit în căruță și am pornit spre cămin. Mi-a zis că am făcut pe jos vreo șase kilometri. Mai aveam oleacă și ajungeam în Mășcăteni. M-a sfătuit să nu mai fug, că poate data viitoare vine miliția după mine își atunci va fi vai de curul meu . Chiar așa a zis. Că miliția nu e o mamă bună, nu te strânge în brațe și te iartă. De gât te strânge! Te aduce la cămin legat fedeleș și bătut ca sacul de fasole.

– Dacă ai mâncare bună, dacă ai haine curate, dacă ai un pat să dormi, atâția copii cu care să te joci, condiții peste condiții, de ce să fugi? Ce-ți lipsește aici?

N-am răspuns. Pe la o bucată de drum m-a prins cu o mână pe după umeri și m-a ținut lângă el. Nu pentru că se temea că sar din căruță. M-a ținut cu milă, cu grijă. Și a început să vorbească pentru dânsul.

– Lasă că știu eu cum e cu voi, copiii ăștia de de la cămin. Ziceți că vă lipsește libertatea. Dar n-aveți, bre, când fi liberi, când o să fiți mari? Asta cu libertatea este o nebunie din capul oamenilor, bre. Nu ține de foame. Dii, măi! Știi ce? Eu îți zic așa, părintește: stai cuminte aici la cămin, vezi-ți de carte, ascultă-i pe educatori și ai să vezi că o să fie bine.

Mâna căruța și vorbea. Se uita drept înainte, parcă vorbea cu caii, nu cu mine.

– Lapte și miere dacă ar curge aici, voi tot acasă vreți. Știu eu, știu… Nu numai vouă vă face bine cu de-a sila… Tu îți vezi de amarul tău, nu zici nimic, dar statul vine și te ia de la locșorul tău și începe să-ți facă bine. Ce ai tu acolo, Miroane? O căruță? Ia dă-o-ncoa, ca să nu-i mai duci grija. Hai și cu plugul, oleacă de pământ… și ce mai ai pe-acolo… Tu vrei să te lași păgubaș, dar el nu, hai, să-ți fac bine, și dă-i și dă-i, până îți iese binele pe ochi…

Nenea Miron mirosea oleacă a rachiu. A bodogănit tot drumul până la cămin. Așa fac oamenii mari când trag un păhărel. Câte prostii spun! Și tătuța, când se îmbată, începe să strige că statul i-a luat bufetul. Dar bufetul e tot acolo! Nu vinde el cu mămuța la bufet?

Nenea căruțașul m-a dus direct în dormitor. M-a dat în primire la moș Bășinuță și i-a spus ceva la ureche. Am scăpat fără bătaie. Aici, când fuge un băiat, se face cuibar de ciomege la bucile lui. Cel mai des fuge Ungureanu Mihăiță. Cum întorci capul, dispare. Are sămânța drumului pe tălpi. El stă aproape. O ia pe jos, peste deal, și în câteva ore e acasă. După două-trei zile îl aduce Miliția. Ia buy viagra in canada bătaie până se înnegrește, dar tot nu se lasă. Îmi place de el că fuge de la cămin. Dar numai pentru asta. Nu suntem prieteni pentru că e obraznic: fumează, răspunde urât și este bătăuș. Cam toți din clasă îi țin frica.

Mama a venit și în următoarea săptămână, când s-a deschis școala. Începeam clasa a doua. A zis că îmi stă foarte bine cu costumul de școlar, nou-nouț. Și mie îmi plăcea în costum, dar nu am vrut să recunosc. Începuse să-mi placă unele lucruri. Și îmi era ciudă că îmi plăceau. De exemplu, să mă joc cu băieții și să le povestesc de pe-acasă. Le îndrug și acum numai minciuni, dar lor le place așa. Îmi place și mie. Pe jumătate le cred și eu. Ca să le povestesc, băieții  îmi dau eugenia de dimineață sau felul trei de la amiază.

După aceea mama a venit tot mai rar. Zicea că stă mereu la spital, cu tata. De la Botoșani, l-au mutat la Iași. Acolo i-au tăiat buba de pe creier, dar a rămas o rădăcină și buba a crescut la loc. Cică i-au scos creierul, l-au spălat la robinet și i l-au pus la loc. Ceilalți copii nu cred că se poate așa ceva, dar eu știu că e adevărat. A spus la radio. Tata, când venea noaptea de la Gostat, se punea la masă cu aparatul lângă el, cu urechea lipită. Odată am auzit, printre multe țiuituri și pocnete,  cum un nene vorbea de spălarea creierelor în România. Deci se poate! Săracul tata, deși i-au spălat creierul, tot nu s-a făcut bine. Nu se poate da jos din pat, nu poate să mănânce singur sau să se spele. Nimic nu poate. Nici să vorbească. E ca un copil de țâță. Și mama mea e ca un fel de mama lui. Învățătoarea mea, Baltă Aurelia, a vorbit foarte frumos în clasă despre mama, a dat-o de exemplu bun. A spus că este cu adevărat mamă eroină pentru că are ambiție să se lupte cu boala lui tata, care este necruțătoare. Pe urmă a citit în fața clasei scrisoarea mea de la mama. Zicea că tata a deschis ochii prima oară după trei luni. Și chiar a zâmbit când a auzit că eu am numai zece la școală.

O vreme nu m-am mai gândit la plecare. Mă străduiam să iau note bune ca să se îndrepte tata. Adică nu mă străduiam prea tare, fiindcă în clasa a doua a fost foarte ușor. Apăreau tot felul de lucruri frumoase care îmi fugăreau gândurile de plecare. Eram bucuros că scriu cu un condei adevărat, nu cu o peniță înfiptă în strujan, ca acasă. Într-o cămăruță de lângă clasa noastră era o bibliotecă mică plină cu cărți pentru copii și cu fel de fel de jocuri frumoase. Când terminam temele, aveam voie să stau în cămăruță și să citesc ce vreau eu ori să mă joc. Am găsit câțiva colegi care știau să joace șah și jucam cu ei. Acasă jucam numai cu tata, când avea timp, dar nu îmi plăcea că el câștiga mereu. Juca fără o tură, fără un nebun, fără un cal și fără regină și tot mă bătea. Nu se lăsa niciodată. Aici sunt cel mai bun la șah din toată clasa. Dacă vrea cineva să mă bată, trebuie să îmi dea suplimentul. Mi-a mai plăcut mult că am învățat să cânt la muzicuță. Tot după ce terminam temele pentru a doua zi, aveam voie să iau muzicuța din dulap, să ies afară și să cânt. Trebuia doar să o scutur și să o șterg bine pentru că mai cântau și alții la ea, copii zăbăloși. Orele de sport le așteptam cu nerăbdare. Îmi plăcea la inele, ca Dan Grecu. Știam despre el dintr-un cântec auzit în sat: “România să trăiască,/ Medalii să cucerească,/ Nadia la paralele/ Și Dan Grecu la inele”. Pe urmă l-am văzut și la televizor și mi-a plăcut de el. În sala de sport aveam și manechine cu care mă luam la trântă. Dădeam cu ele de pământ până le sărea umplutura. Mai erau multe lucruri frumoase într-a doua, dar acum cred că de fapt nu erau chiar așa de frumoase, și nici așa de multe, fiindcă după primul trimestru mi s-a făcut iar de dus acasă.

În vacanța de iarnă am stat la cămin. Chiar în ultima zi din trimestru mi s-a făcut rău și asistentul sanitar m-a dus la spital. Aveam o infecție în ureche. La stânga, cea mai necăjită ureche a mea. Când eram mic-mic, mi-am băgat singur o fasolică în ureche. Să văd cum e. A stat acolo până a încolțit. A observat mama, când mă spăla, că mă doare urechea. Sora medicală care stătea în gazdă la mămuța mi-a scos fasolica. De când sunt la cămin, toată lumea numai de urechea asta mă trage. Dacă mă uit mai atent în oglindă,văd că e un pic mai mare. Iar palmele tot peste urechea stângă le primesc. Între toți educatorii și toți băieții mai mari care mă bat nu este niciun stângaci.

Când a venit mama să mă ia acasă, eram la spital, făceam injecții. Doctorița nu m-a lăsat să plec. Mi-a dat drumul abia după Anul Nou. A fost prima oară, de când sunt băiat mare, când nu am mers cu colinda și cu uratul. Pe urmă mama nu a mai venit. A stat cu tata la spital. A trimis-o pe țața Ana la mine. Țața Ana este sora mai mică a mamei și are aprozar. Mereu se duce la Botoșani după marfă. În drum, se oprește și pe la mine și îmi aduce de toate: dulceață, șerbet, tocană de legume, biscuiți, bomboane. Atunci mi-a adus și bunătăți de la Crăciun, cozonac și friptură de porc. N-a vrut să mă ia acasă la ea pentru două-trei zile, câte mai erau din vacanță. Că și ea, săraca, e mai mult pe drumuri.

În loc să mă joc în zăpadă, acasă, am stat în spital. Și acolo era totul alb, dar nu te puteai da cu sania pe cearșafuri. După vacanța de iarnă, atât de urâtă, s-a aprins și mai tare în mine dorul de acasă. Dar nu mai știam cum să fug, mai ales că era și iarna. Ideea mi-a venit la o sărbătoare deosebită.

Aici, la școală, învățăm multe lucruri noi și frumoase. Într-o zi, învățătoarea ne-a întrebat:

– Cine știe ce înseamnă pentru noi data de 16 februarie?

– Este ziua lui Sârbu Sergiu! – am strigat.

Ea a zis că și asta, dar mai important pentru noi este că în ziua de 16 februarie 1933 ceferiștii de la Atelierele Grivița, din București, au făcut grevă sub conducerea Partidului. Ei s-au luptat cu burghezii moșierești ca să aibă condiții mai bune, cum avem noi la cămin. Eroul Vasile Roaită s-a suit pe sirenă și a tras de ea până când a fost împușcat de jandarmi. El și-a dat viața ca să o ducem noi mai bine.

În ziua de 16 februarie ne-am dus cu clasa la gară ca să-i cinstim pe ceferiști de ziua lor. Dar nu cum se cinstesc oamenii, cu vin. I-am cinstit cu poezii și cu cântece. Ceferiștii ne-au așteptat aliniați pe peron, îmbrăcați frumos ca niște milițieni. Serbarea a fost în sala de așteptare, unde era la fel de frig ca afară. Eu am spus poezia “Glasul sirenei s-a-nălțat peste țară” de poetul trușeștean Mihai Lău. Sunt mândru că avem un poet în Trușești. El scrie în ziarul “Clopotul” multe poezii frumoase despre Partidul nostru. Am mai spus și poezia “Grivița Roșie”, de poetul Marcel Breslașu. Am cântat în cor “Privesc din Doftana prin gratii de fier, departe, în zare, un petic de cer”. La sfârșit, învățătoarea ne-a spus că le-am adus ceferiștilor un călduros omagiu. Eu știu că nu le-am adus nimic, am plecat de la cămin cu mâinile goale. Sau omagiul e ceva ce încă nu am învățat… Mi-am pus în gând să caut cuvântul și să mi-l scriu în caietul de cuvinte și expresii frumoase. Mi-am zis că ce-o fi, o fi – omagiul asta. Bine măcar că a fost călduros, că altfel nu rezistam până la sfârșit în gară. Dar tot mi-au înghețat picioarele și a început să-mi curgă nasul. A doua poezie am umplut-o de muci. După “Sirena lui Roaită e glasul/ Pornit din durere și fum” nu s-a mai înțeles nimic din ce am recitat. Dar ceferiștii m-au aplaudat și așa. Ne-au dat la fiecare câte un pachet de biscuiți, o vedere cu gara din Trușești și o poză cu eroul Vasile Roaită. Oamenii care așteptau trenul de zece ne-au dat ce aveau și ei în bagaje. Mie un moș mi-a strecurat în palmă un ban de trei lei. Alții s-au ales cu mere, plăcintă, bomboane, covrigi, pâine. Cel mai norocos a fost Sergiu, că o femeie i-a dat o punguță cu zahăr. S-au strâns în jurul lui mulți copii ca să-i fie prieteni.

Pe urmă am ieșit toți afară să așteptăm trenul. Noi, copiii, trebuia să ne aliniem ca la educație fizică, să le dăm poze cu Vasile Roaită călătorilor și să facem din mână când pleacă trenul.

Niciodată nu l-am văzut de atât de aproape. Numai de la cămin, pe geam, prin gratii de fier. La început, îl așteptam seară de seară, pe la șapte. Ieșea din soare ca un viermișor dintr-un măr roșu și se se târa pe malul drept al Jijiei. Parcă înfuleca stuful și iarba de pe mal, din mers, căci se făcea tot mai mare. Când trecea prin dreptul căminului, strălucea în lumina soarelui, geamurile păreau niște mărgele de argint alunecând pe ață. Îmi venea să sar pe geam și să alerg până la tren. Să-l ating, să adun în palme praf din depărtări. Și poate să mă urc în el și să mă duc la tata, la Iași. Acolo mergea trenul. Iar de la Iași să călătoresc și mai departe, până unde nici trenurile nu mai au unde să se ducă și se întorc. Așa-mi venea! Asta în primele luni la cămin. Pe urmă, nu știu cum, m-am obișnuit cu trenul. Nu l-am mai așteptat la geam. Toamna, la șapte  e întuneric. Nu mai vedeam decât vreo două lumini sclipind printre răchitele de pe malurile Jijiei. Pe urmă trecea trenul de zece seara. În dormitor era liniște. Uneori, țipătul locomotivei mă făcea să tresar. Parcă vedeam sunetul cum zboară ca un vultur peste Jijia, pătrunde în dormitor și se așează pe bara patului; apoi simțeam cum începe să-mi ciugulească inima.

Trenul îmi trimitea multă tristețe. Când îl vedeam sau când doar îl auzeam, îmi venea în minte cuvântul “departe”. “Departe” este cel mai frumos cuvânt. A-ul de la mijloc se întinde ca un curcubeu. Lungești cuvântul cât vrei și poate să încapă  în el tot Pământul.

 (Continuare)

Articolul are 3 comentarii

  1. Pingback: Evadarea (2) : Blogul ActiveWatch

  2. Mi se pare cel mai bun text pe care l-ai scris, Ilisoi.
    Imi place mult tot ce scrii, de fapt tu scrii ca nimeni altul…. dar povestea asta este cu totul altceva.

    Sper sa o vad intr-o carte cu titlul asta, “Evadarea”.

    Multumiri pentru tot ce ne daruiesti noua, cititorilor.

    Te asteptam mai departe, e ca o insotire pe drumul asta pe care ni-l dezvalui.
    Succes la scris!

    G.

  3. Pingback: Evadarea (4) : Blogul ActiveWatch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *