Gara Trușești (Foto: Prefectura Botosani)

(Partea întâi)

(Partea a doua)

(Partea a treia)

Acolo, în gară, așteptând trenul de zece dimineața, inima îmi bătea ca nebuna. Îmi era frig, tropăiam ca să mă încălzesc. Degeaba. Dar când am auzit fluierul, a trecut prin mine un foc. Din cap până-n picioare. Parcă locomotiva striga chiar așa: “Depaaaarteeee!” L-am rugat pe Demco să mă ridice în brațe, deasupra tuturor,  ca să văd trenul venind. Cât de frumos era!

Venea lin, parcă plutea pe marea de omăt. Scotea pe dedesubt vălătuci de abur. Ca un balaur sătul care vine să se culce în peștera lui. Așa aș fi scris într-o compunere, la școală. Mereu l-am asemănat cu un balaur în mintea mea, cât timp nu văzusem niciodată nici tren, nici balaur. Lucrurile care nu există sunt toate la fel. Atunci, când am văzut trenul venind spre mine, nu mi s-a părut nici balaur, nici uriaș mâncând cărbuni aprinși, nici monstru scuipând aburi și fum. Mi s-a părut mare și frumos și bun ca tata când venea iarna de la Gostat și intra

în casă cu omăt bătut în șuba lui până la pământ, cu gheață pe gulerul înalt și pe sprâncene. În acea clipă mi-a venit gândul să mă urc în tren și să mă duc la dânsul, la Iași. Acolo era și mama. Acasă nu mai era nimeni. Fetele mai mari – la cămin, cei mai mici împrăștiați pe la mămuța, la țața Ana, la moș Ion. N-aveam la ce mă duce acasă.

Trenul stătea zece minute în gară. Făcea cruce cu altul, care venea de la Iași și mergea la Dorohoi.

Alte trenuri nu mai trec pe aici. Eu cred că lumea nu e rotundă, cum învățăm la școală. Este ca o riglă. Cu Iașul la un capăt și cu Dorohoiul la celălalt capăt. Ba nu. Lumea este ca mai multe rigle. Bucureștiul, capitala țării noastre, care este cea mai frumoasă țară din lume, se află la capătul altei rigle. Dar care o fi orașul de la capătul riglei lui?

Oamenii care trebuiau să plece nu s-au grăbit să urce în vagoane. Cei care au coborât s-au amestecat și ei în mulțime. Se întrebau ce caută atâția copii la gară, de ce sunt primiți cu fanfara. Nu știau că e ziua ceferiștilor. Le-am spus noi și le-am dat pozele cu Vasile Roaită. Eu pe-a mea n-am dat-o. Am ascuns-o în buzunar ca să îmi fac o colecție de eroi. Mai am una de nasturi, acasă, și una de etichete aici, la cămin. N-am dat poza, în schimb le-am explicat la mai mulți oameni ce înseamnă pentru noi Ziua Ceferiștilor. După ce m-a ascultat, un nene mai bătrân s-a canadian viagra uitat urât la mine și mi-a spus că numai prostii ne învață la școală. Am vrut să-l pârăsc la tovarășa, ca așa ne-a învățat: să pârâm tot. Dar atunci aveam altceva de făcut.

Peronul era plin de copii și de lume. M-am fofilat printre toți și m-am urcat în trenul de Iași. Vagonul era gol. Nu aveam timp să mă minunez de băncile de lemn atât de frumoase, de geamurile cu flori de gheață, de tablourile cu locuri de departe agățate în fiecare compartiment. Știam de la alți băieți care fugiseră cu trenul că trebuie să mă încui în veceu și să stau cuminte acolo. Dacă bate cineva în ușă, trebuie să strigi “Ocupat!” cu voce groasă. Totul e să nu te întâlnești cu nașul. Dacă dă peste tine, poți să încerci să-i dai bani. Dar nu prea ține. Mai bine îi spui o minciună cât mai adevărată. Sau rogi pe cineva să spună că ești copilul lui. Dacă nici așa nu merge, îl rogi pe naș să te dea jos la prima stație și iei următorul tren. Vara se poate merge fără bătaie de cap cu marfarul. Este un tren care transportă bogății naturale, precum și produse ale agriculturii și ale industriei românești. Cel mai important este că nu are naș. Este un tren numai bun pentru fugit în lume.

Am dibuit repede veceul și m-am ascuns. Era foarte murdar înăuntru, ca la veceul din curtea căminului. Măcar bine că era totul bocnă și nu mă murdăream. N-am stat mult și am simțit că o mână nevăzută îmi dă brânci. Trenul pornise! Pe geam era gheață de un deget, nu se vedea nimic afară. Îmi dădeam seama că merg numai după trăncănitul roților și după hurducăitul vagonului. Am zgâriat gheața de pe geam cu banul. Prin găurică vedeam o lume albă, rotundă, care fugea cât putea înapoi. Număram până la cinci și trecea un stâlp. Nu după mult timp, stâlpii s-au rărit. Veneau din șase în șase. Pe urmă, din șapte în șapte. Mi-am dat seama că trenul încetinește. Roțile frecate pe șină au început să țipe ascuțit. Vagonul s-a zguduit puțin și s-a oprit. Nu-mi venea a crede că am ajuns atât de repede la Iași. Nici nu apucasem să îngheț. Eram bucuros că am ajuns, dar aș fi vrut să mai merg, că și mersul e frumos, nu numai ajunsul. Am ieșit din veceu și m-am năpustit pe ușa vagonului, pe peron, într-un nor de aburi. M-am înfipt în zăpadă până la genunchi. Am așteptat nemișcat să se risipească aburul. Pe măsură ce se rărea, vedeam din ce în ce mai bine frumoasa gară din Iași. Se auzea și muzică de fanfară. Înseamnă, mi-am zis, că peste tot se sărbătorește Ziua Ceferiștilor. Când aburul s-a ridicat, am văzut gara întreagă. Era exact ca aia din Trușești. Și scria Trușești pe ea. I-am văzut și pe colegii mei, la o aruncătură de băț, cum mergeau încolonați spre podul Jijiei. Nu înțelegeam nimic. De ce eram tot în Trușești?

Am luat-o la fugă și i-am ajuns pe băieți din urmă. Învățătoarea nici nu m-a observat. Era mult înaintea grupului, la un loc cu învățătoarele de la alte clase. Am intrat în rând, lângă Sârbu. M-a întrebat unde am fost. Nu i-am zis că am fugit acasă. Nu m-ar fi crezut. I-am zis că am avut treabă la veceu și n-am observat când a plecat clasa.

În ziua aceea n-am fost în stare nici să-mi fac temele. Eram supărat și amețit de cap pentru că nu înțelegeam de ce, dacă pleci cu trenul din Trușești, ajungi tot în Trușești. Oare trenul ăla nu duce nicăieri? Atunci, de ce se mai urcă lumea în el? Parcă cineva ar fi rupt rigla și a rotit o jumătate ca să ajungă Trușeștiul la capăt. Dar alți băieți care fugiseră cu trenul, cum de fugiseră? Cum trebuia făcut? Nu înțelegeam nimic. Era ceva necurat la mijloc.

Seara l-am căutat pe Adomniței Ilie, să-mi explice. El este un băiat din altă clasă. A fugit de multe ori cu trenul. Norocul lui e că s-a născut în Răuseni, pe unde trece linia ferată. Dacă era ca mine, dintr-un sat pe unde nu trece nimic, n-ar fi știut nimic. Dar așa, el știe totul despre trenuri, gări, ceferiști și bariere. L-am rugat să-mi spună de ce am ajuns tot în Trușești. Și cum se fuge cu trenul. N-a vrut pe degeaba, a zis că să-i dau suplimentul trei zile și să-i spăl ciorapii. Când i-a scos de sub pernă și mi i-a dat să-i spăl, am crezut că vrea să mă omoare. Erau niște ciorapi groși, de lână. Erau de la el de acasă, nu de la cămin. Orice obiect de acasă este foarte important pentru copiii de la cămin. Tot ce am avut eu de acasă mi-au furat alții. Adomniței ținea foarte mult la ciorapii lui. Mi-a zis să nu-i frec prea tare ca să nu se destrame împletitura. I-am mozolit oleacă

în apă rece, că apă caldă n-avem decât o dată pe săptămână, numai la dușuri. I i-am adus înapoi mai mult uzi decât curați. S-a încălțat pe loc cu ei ca să-i usuce pe picioare. De pe calorifer se fură. În plus, caloriferele nu-s calde toată noaptea, pe când picioarele da. Unii copii sunt uscători. Le dai ceva și îți usucă ce ai de uscat.

De a doua zi, i-am dat suplimentul trei dimineți la rând.

Primim ori o eugenie, ori patru biscuiți pătrați, ori două turte dulci, ori câteva napolitane. Trebuie să păstrăm suplimentul în buzunar și să-l mâncăm la școală, în pauza mare. Dar noi îl mâncăm pe drum, până la școală. Pe urmă ne uităm la copiii din sat cum mănâncă din pachețele. Suplimentul este foarte valoros pentru că nu prea ajunge la noi. Este ceva rar. Dimineața găsim masa pusă: patru felii de pâine, patru căni de ceai, patru pătrățele de unt și patru lingurițe de gem. Suplimentul e pus în coș, peste pâine. Copiii mai mari intră primii în sala de mese. Până ajung la locurile lor, adună din mers tot suplimentul din coșuri și își umflă buzunarele. Când ajungem și noi la masă, mai găsim un biscuit și îl împărțim la patru. Sau nu mai găsim niciunul și nu mai împărțim nimic. De aceea suplimentul are un preț mare. Pentru că nu se găsește și pentru că e bun. Felul trei, de la amiază, nu se fură. Ni-l aduce elevul de serviciu la masă, când terminăm felul doi, și ni-l dă în mână. Două feluri trei fac cât un supliment.

În zilele cât i-am plătit lui Adomniței nu am găsit niciodată suplimentul întreg. Dar am împrumutat de la alți copii, pe bază că le dau mâncare de acasă, când voi primi, și am achitat tot. De-acum puteam să aflu secretele trenului.

M-am întâlnit cu Adomniței într-o seară, în dormitorul lui. Toți copiii erau în dormitorul mare, la televizor, așa că puteam vorbi fără grijă.

– Întâi și-ntâi, i-am spus, trebuie să semnăm un tratat de prietenie. Fără prietenie nu se poate, că mă pârăști. Și nici eu nu spun nimic la nimeni dacă suntem prieteni.

– Dar noi nu suntem prieteni.

– Nu suntem. Dar ne facem prieteni când semnăm tratatul.

­ Lasă, lasă! Nu mă lua pe mine cu hârtiuțe! Dacă vrei să fim prieteni, trebuie să îmi mai dai niște suplimente.

– Uite, o să-ți dau mai bine niște nuci când îmi aduce mama dea acasă. Nu vrei așa?

S-a gândit puțin și a zis:

– Bine. Treizeci de nuci.

– Dar ce șmecher mai ești tu, Adomniței! Păi, cu treizeci de nuci pot să fiu prieten cu unul mai mare, de-a cincea, poate chiar de-a opta. Nouă, la cămin, nu ne dă niciodată nuci. Și puțini copii primesc nuci de acasă. Dacă nu îți dau eu, nu mănânci.

– Dar dacă eu nu-ți spun cum să fugi acasă, nu fugi.

Avea dreptate. Ne-am mai târguit oleacă și până la urmă ne-am înțeles să fim prieteni pe cinșpe nuci, plus două de rezervă, în caz că mai sunt și seci printre ele. Pactul de prietenie îl aveam scris dinainte. Înțelegerea cu nucile am adăugat-o la sfârșit. L-am semnat amândoi cu creionul și l-am ascuns în saltea la el.

(Va urma)

Articolul are 11 comentarii

  1. Pingback: Evadarea (3) : Blogul ActiveWatch

  2. CU-TRE-MU-RA-TOR.

    Credeam ca stiam multe despre viata copiilor de la camin. Nu stiam nimic (atat de putin era putinul vazut din afara, chiar fiind in apropierea lor).

    Unele nici nu le pot intelege pana la capat. E greu sa le pastrunzi asa cum au fost.
    Altele le poti presimti dincolo de cuvinte…

    As vrea ca “Evadarea” sa fie carte si o citesc deodata. Fara pauza.

  3. Stimate domn, felicitari pentru articol! De cand v-am descoperit intamplator, imi aduceti o stare de bine ori de cate ori va citesc. Imi place cum scrieti, realismul asa bine impletit cu umor si toate venind de departe, din viata dvs. Mai tineti legatura cu cineva de la camin? Ati pastrat prietenii? Felicitari pentru cum scrieti si pentru ce sunteti!

  4. Zilnic imi vine sa deschid,aici si sa citesc mai departe.
    As cauta continuarea, daca nu as sti ca nu va aparea (probabil) atat de repede.

    …Si nu din nevoia de a afla ce s-a intamplat mai departe- de parca acea carte ar fi scrisa deja- cat pentru valul emotiilor in care intri si care te poarta asa, mai departe…..fara sa stii incotro.

    …Totul insoitit de senzatia- poate gresita- ca autorul trebuie sa tina bine de tot carma: iese la liman sau se scufunda.
    Iese cu bine, va iesi cu bine, pentru toti cei care il insotesc, cu drag, in aceasta calatorie.

  5. Când apare partea a 5-a? Am citit pe nerăsuflate cele 4 părți iar acum aștept cu nerăbdare continuarea.

  6. E adevarul pur in cele expuse de autor. Am trait si eu acele vremuri din alta postura si mi le reamintesc ca pe ceva frumos, diferit de ce ne ofera ziua este azi. Felicitari !

  7. O parte bucolica a unui Trusesti care era mai oras decat acum, cu oameni mai adevarati decat acum, vazute prin ochii unui suflet curat si nevinovat, pe care vicisitudinile vietii il transforma treptat. Asteptam continuarea si daca tot ne-ati starnit, cartea pe rafturile librariilor. Multumim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *