mirceaAm plecat din sat într-un mic convoi de mașini delabrate – așa cum sunt toate automobilele din Cuba. Bărbații erau emoționați, fusese o întâlnire cu totul neobișnuită pentru toată lumea: “sunteți primii jurnaliști străini care ne-au vizitat vreodată” mărturisise patetic Felix Gonzalez*, un țăran mic de statură, îmbibat de soare, puțin cam crăcănat și cu ochii în lacrimi. Ca să-l întâlnim, pe el și pe ceilalți 8-9 membri ai Asociației Fermierilor Independenți, a fost nevoie ca ghidul nostru, un ziarist independent local – încă nedepistat de poliția secretă, încă fără nici o arestare la activ -, să garanteze că suntem de încredere. Se adunaseră pentru a scrie un protest: doi colegi de-ai lor – între care liderul asociației fermierilor independenți – fuseseră arestați cu o zi înainte, pe stradă, în Santiago de Cuba. Deși nu făceau politică, membrii asociației erau hărțuiți de regimul Castro pentru că solicitau mai multă independență: primiseră dreptul să exploateze în regim autonom terenuri ale statului declarate neproductive, dar nu li se permitea să aleagă ce anume să cultive, nu controlau transportul recoltei – care putrezea în hambare aștepând să vină camioanele și așa mai departe. Ei se încăpățânau să organizeze o conferință a membrilor asociației, deși un oficial local – Sergio Susman** – îi avertizase că dacă încearcă să se întâlnească, va băga buldozerele și va rade de pa fața pământului ferma care ar îndrăzni să găzduiască adunarea. Spre ferma cu pricina de îndreptam. A fost un drum de câteva zeci de minute printr-o câmpie plată cultivată cu trestie de zahăr. Singurul pâlc de copaci care anunța o binevenită umbră proteja curtea unei ferme – o clădire care cu vreo 70-80 de ani în urmă arătase a hacienda -, cu acareturi, găini, doi câini și câțiva oameni care așteptau un semn pentru a se hotărâ ce să facă cu noi, vizitatorii. S-au luminat când stăpâna informală a fermei, o femeie de 70 de ani, a venit să ne întâmpine. Era mama unuia dintre membrii asociației. Am întrebat-o,  la plecare, înainte de a ne urca în automobilele de muzeu, dacă nu îi este teamă. “Teamă? Am început, mergem înainte; adelante, adelante!” Nu am aflat niciodată care a fost soarta întâlnirii agricultorilor independenți, a fermei și a acelei femei care începuse o nouă revoluție la 70 de ani. S-a întâmplat acum vreo 15 ani când am făcut o vizită foarte specială, de două săptămâni, în Cuba.

La ambasada Cubei din București, am declarat mincinos în cererea de viză că motivul vizitei este turismul. Dacă aș fi scris că sunt jurnalist, șansa de a primi viza se reducea vertiginos și ar fi trebuit să aștept răspunsul mai multe săptămâni. Așa am primit-o în vreo două zile. A fost, apoi, nevoie, să schimbăm avionul în Mexic, pentru că embargoul american nu permitea companiilor aeronautice nordamericane să zboare direct în Cuba. Aproape tot avionul mexican cu care am aterizat la Havana era plin cu tineri bărbați americani. Intelectualii dizidenți pe care i-am întâlnit mai apoi, ne-au explicat, amărâți, că americanii încălcau embargoul pentru un intens turism sexual.

Nu am fost turiști. Am fost doi români: un ziarist***  și un ziarist și activist de drepturile omului cărora o fundație – evident, americană – le-a facilitat o vizită, nu la Varadero, în paradisul turistic finanțat de companii italiene, ci în răzleața și firava dizidență locală față de regimul Castro. A fost un program prin care dizidenților cubanezi  li s-a oferit șansa de a întâlni tineri politicieni, activiști și/sau jurnaliști din țările est-europene, fost socialiste; ideea era ca, după dispariția inevitabilă, naturală, a lui Fidel, Cuba să nu repete toate erorile tranziției pe care țări ca Polonia, Cehia, Ungaria și România le pățiseră.

M-am decis să povestesc despre experiența aceasta pentru că, după ce a fost publicată vestea morții lui Fidel, am citit foarte multe opinii ale conaționalilor mei cu privire la rolul acestuia în soarta Cubei. Nu vreau să le comentez, vreau doar să adaug una: e rău că a dispărut atât de târziu. Am să-mi permit, însă, aroganța de a invoca vocile unor cubanezi care încercau acum 15 ani să scape Cuba de dictatură. Mă adresez aici în primul rând acelor persoane care, în virtutea unor idealuri de “stânga” își declară admirația pentru liderul maxim (El Lider Maximo). Am recitit interviurile pe care le-am făcut cu vreo 20 de dizidenți și așa numiți ziariști independenți. Nimeni, niciunul dintre ei nu accepta încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Toți au calificat regimul Castro din anii aceia ca fiind o dictatură militară: opozanții își pierdeau, ca primă măsură de represalii, slujbele, apoi libertatea; accesul la informații era – și este încă – limitat la două programe de radio și, respectiv, de televiziune și la două ziare naționale, toate controlate de stat; antena de satelit este interzisă, nu există acces telefonic internațional direct pentru locuitorii insulei; este interzisă deținerea de fax-uri sau de imprimante. Există un singur partid, iar alegerile înseamnă promovarea celor mai merituoși susținători ai politicii partidului. Imaginea lui Che Guevara este marca dictaturii; faptul că fostul revoluționar a ales să moară într-o altă aventură, i-a permis lui Fidel s-i folosească chipul pentru a-și brandui dictatura ca prelungire a revoluției. Cuba este împânzită cu imaginea revoluționarului etern. În spatele ei este lagărul. De când m-am întors din acea vizită tricourile cu Che îmi produc aceeași repulsie pe care mi-ar stârni-o niște tricouri cu zvastică.

Ziariștii independenți – am povestit cu cinci dintre ei – pe care i-am pomenit mai sus foloseau mijloace “creative” pentru a transmite informații către conaționalii din Florida (un șervețel mototolit putea să ascundă o știre de 20 de rânduri), de unde știrile ajungeau de obicei pe postul Radio Marti – un radio care emite din Florida, și care este singura voce critică pe care o pot asculta cubanezii. Turiștii care vizitează Cuba nu află niciodată despre nivelul incredibil al cenzurii, pentru că în hotelurile care le sunt rezervate au tot meniul de canale tv cu care sunt obișnuiți de acasă, iar plajele și piscinele de lux îți cam taie curiozitatea de a explora ce se petrece în spatele decorului strălucitor.

Am petrecut o seară în vizită la un cuplu de profesori, un domn și o doamnă, foarte aproape de vârsta pensionării. Erau pe lista noastră de dizidenți. Niciunul nu mai avea dreptul să-și practice profesia. Supraviețuiau dând meditații. Locuiau într-un cartier delabrat – Havana e o frumoasă bătrână – pe care-l contraziceau cu un mic apartament foarte curat; biblioteca doldora de cărți camufla o sărăcie trădată de luciul pantalonilor domnului profesor și de rochia discret cârpită a distinsei sale soții. Au reușit să ne ofere câte un ceai și doi biscuiți alături. Profesorul fusese tovarăș de arme cu Fidel. Când, la câțiva ani după izbânda revoluției, și-a manifestat dezacordul față de derapajele de la valorile pe care le împărtășiseră – reușiseră să elibereze Cuba de sub o dictatură, ideea nu era să o înlocuiască cu alta – a fost închis pentru câțiva ani.

Dictatura castristă s-a instalat cu violența celei pe care România a cunoscut-o în anii de instalare a comunismului. Brutalitatea începuturilor se domolise în anii 2000: când am ajuns noi acolo, Castro părea că se joacă cu dizidenții. Eram la Havana când Fidel a ținut unul dintre infinitele sale discursuri în care, atunci, citise, nume după nume, o lungă listă a dizidenților; practic, îi anunța public că îi cunoaște și le dădea cu tifla: “El Comandante” nu se teme de “agenții americanilor”. La doi ani de la vizita noastră, regimul Fidel Castro a recidivat în brutalitate: dizidenți și ziariști independenți au fost arestați și condamnați la pedepse de peste 20 de ani de detenție. Raul a eliberat câțiva prizonieri de conștiință cu notorietate. Amnesty International raportează existența a 8600 de deținuți politici în 2015-2016.

Cea mai blândă analiză a istoriei lui Fidel ne-a făcut-o – cu un curaj iresponsabil – un șofer de taxi: “El Comandante” a avut un uriaș capital de iubire din partea cubanezilor pe care i-a scăpat de dictatorul Batista. Apoi, însă, după ce a adus Cuba într-o neagră sărăcie și și-a condamnat, pentru zeci de ani, poporul, la prizonierat în propria țară, numai cei foarte puțini care încă îl mai iubeau îl numeau “Il Loco” (“nebunul”).

*numele sunt fictive, moartea lui Fidel nu înseamnă că regimul polițienesc nu mai poate să facă victime

** acesta nu este un nume fictiv

***eu și colegul meu din epocă, Cornel Ivanciuc.

 

(Articol publicat și pe blogurile Adevărul)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *