Am scris rândurile de mai jos cu stupoare, cu revoltă, greaţă şi groază, şi am revenit la final să adaug trei mici alineate. Vreau să-ţi spun personal, cititorule, de ce e important să ştii lucrurile care urmează şi, mai ales, să faci ceva în legătură cu ele:

pe de o parte, de dragul prezentului şi al viitorului – fiindcă nimic, dintre textele legislative pe care le avem azi în România, nu te afectează atât de direct şi de grav ca legea adoptată ieri, pe care o voi discuta aici;

pe de altă parte, din respect faţă de un trecut şi nişte sacrificii autentice, făcute acum un sfert de secol, care nu pot fi pângărite astăzi din nepăsare. Să renunţăm ca proştii, ca blegii, ca ultimii laşi la drepturi fundamentale câştigate (în primul rând) prin Revoluţia Română, ar fi, iartă-mă pentru duritatea cuvintelor, un scuipat peste sângele celor din ’89.

Pentru oricine se întreabă dacă acum un sfert de secol a fost sau nu o revoluţie, una dintre soluţii, simplă şi obligatorie dacă dorim să înţelegem fenomenul, e să vedem mişcarea de-atunci din unghiul celor care au făcut-o. Al celor care n-au mai suportat şi au ieşit în faţa gloanţelor. Dincolo de toate celelalte discuţii (că sensul întregii acţiuni a fost confiscat, că au incitat-o şi “servicii” de tot soiul, mai ales că, de-atunci încoace, tranziţia şi politicienii ne-au dezgustat), pentru cel/ cea din stradă a fost o revoluţie, şi nimic altceva. Fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe din ce motiv(e), cu ce sentimente ar fi în stare să iasă, cu furie şi curaj “dement”, în faţa represiunii violente şi poate a morţii. Am înţelege atunci de ce evaluările noastre de azi, exterioare, poate chiar cinice sau dezabuzate, nu pot afecta spiritul dinăuntru al Revoluţiei române.

Dar tocmai pentru că am re-povestit aici aceste lucruri, mai apare un obstacol: ne spunem că situaţia s-a schimbat, că motivele de revoltă de-atunci (foamea, frigul, frica) nu mai există astăzi. Or, pe de o parte, revoluţiile nu se fac din cutare sau cutare cauză, ci pentru, în vederea a ceva anume – de cele mai multe ori pentru lucrul ăla adânc şi complicat care se numeşte, poate prea simplu, libertate. Pe de altă parte, ar fi fost culmea ca datele concrete ale societăţii actuale să fie aceleaşi de-atunci. Nu. Condiţiile economico-sociale s-au schimbat. Nedreptatea, umilinţa, reprimarea au astăzi alte surse. Şi cum suntem imersaţi în ele, cum ne mişcăm printre ele în fiecare clipă, există riscul să le considerăm drept normalitate.

Aşa se explică somnolenţa noastră. Şi poate de aceea e bine că imnul României începe cu nişte cuvinte care ar trebui să funcţioneze mereu ca o avertizare.

Vineri, 19 decembrie, Senatul României, în calitate de cameră decizională, a adoptat o nouă lege a securităţii cibernetice care va permite oricărui ofiţer al serviciilor, al MAI, al MAPN, care deţine o desemnare oficială din partea instituţiilor să capete acces la datele comunicaţiilor electronice ale oricăruia dintre noi. Formularea propriu-zisă din articolul 17 al legii cuprinde expresiile: “să acorde sprijinul necesar, la solicitarea motivată” şi “să permită accesul reprezentanţilor desemnaţi /…/ la datele deţinute”. Nici un cuvânt despre mandat judecătoresc. Nici o lămurire privind sensul sintagmei “solicitare motivată”. Vă amintesc doar, pentru a uşura analogia, că, actualmente, poliţiştii sau jandarmii vă pot legitima pe stradă doar fiindcă aşa li se năzare lor (iar dacă participaţi la orice formă de protest o vor face ca să vă intimideze); în lege scrie “pentru motive întemeiate”, dar ele sunt în fapt la latitudinea “organului” – iar cetăţenii nu pot refuza să se identifice.

Ştiţi care era caracteristica de departe cea mai oribilă a României dinaintea revoluţiei? Dincolo de pomenitele frig şi foame, mult mai rău era sentimentul că nu poţi gândi, sau dacă gândeşti nu poţi exprima, nu te poţi asocia cu alţii, nu poţi face nimic fără să fii ascultat, supravegheat, pârât, şi asta nu se referea nici pe departe la lucruri spectaculoase cum ar fi proiectarea unei ieşiri în stradă sau contestarea vreunui om al Puterii. Nu; se referea şi la izbucnirile nervoase, la înjurături, la bancuri. O glumă, spusă ca să te descarci, ascultată sau înregistrată de Securitate, îţi putea face un rău imens nu numai ţie, ci şi tuturor celor care depindeau de tine. Şi atunci nu mai glumeai, nu (te) mai exprimai, de la un moment dat încercai din răsputeri şi să nu mai gândeşti, măcinându-te în tine până la autoumilire/ autodistrugere.

Veţi spune: dar şi acum ne supraveghează Serviciile, ce se schimbă? E o diferenţă uriaşă între o supraveghere/ percheziţie cu mandat (de la judecător, reprezentant al unei instituţii non-militarizate, care cântăreşte liber şi atent argumentele legale înainte de a încuviinţa aşa ceva şi care are drept datorie principală să-ţi respecte drepturile constituţionale), şi una ilegală. Dacă mâine s-ar prezenta la uşa ta un ofiţer MApN, MAI sau de-al serviciilor cu o hârtie ştampilată de la şefii lui şi ar vrea să-ţi intre în casă ca să-ţi caute printre lucruri, probabil că nici nu ţi-ar plăcea, nici n-ai permite acest abuz. În nici un caz nu ţi-ai spune: nu mă deranjează, n-am nimic de ascuns. Pentru că e casa ta, sunt lucrurile tale, este intimitatea ta şi nu le vrei răscolite. Nici măcar dacă după “activitate” oamenii ar pune totul la loc, tot nu te-ai mai simţi bine acolo. V-aţi simţi, tu şi familia ta, violaţi.

Este informaţia electronică, lucrurile pe care le-am spus, scris, consemnat pe Internet, cu totul altceva decât lucrurile din casă? Mă tem că oricine crede asta trăieşte într-un secol trecut, ba chiar într-o lume apusă. Cele mai preţioase şi, mai cu seamă, cele mai intersubiectiv-active lucruri ale multora dintre noi se găsesc acum în, sau accesibile via comunicarea electronică. Nu e vorba de o identitate virtuală, ci chiar de tine. De prietenii tăi, de relaţiile tale private. E mult mai rău, de fapt, decât percheziţia domiciliară fără mandat. Fiindcă pe omul care ţi-a răscolit lucrurile l-ai văzut şi l-ai fi putut opri la uşă. Cel care se uită acum peste umărul tău şi copiază, atent, mailul în care îi spui prietenului tău cel mai bun “îi urăsc pe parlamentari, senatorii ăştia sunt sau ticăloşi, sau idioţi, sau amândouă, ar trebui împuşcaţi”, ofiţerul sau funcţionarul care a ales sau a fost pus să ştie tot ce iese de sub degetele tale pe tastatură sau prin gura ta, sunt invizibili.

Şi tot ceea ce spui/ tastezi/ surfezi/ downloadezi va putea fi folosit împotriva ta. Inclusiv în tribunal, în deplină legalitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, la noi, Curtea Constituţională au anulat până acum, în serie şi fără excepţie, toate legile de acest tip. Dar până ca prima dintre acestea să acţioneze durează enorm; iar în ce o priveşte pe-a doua, deşi ea ar trebui să ne protejeze drepturile fiecăruia dintre noi, nu poate fi sesizată decât de către (un grup important de) parlamentari, de Avocatul Poporului sau preşedintele ţării. Iar aici vin veştile proaste: în Senat, votul în favoarea acestei legi a fost unanim. Fideli principiului “toate partidele, aceeaşi mizerie”, politicienii îşi dau bine seama că viaţa lor va fi mult mai uşoară într-un stat poliţienesc, unde activitatea, din start considerată subversivă, a oricărui cetăţean poate fi integral monitorizată şi lesne culpabilizată. Pe scurt, nu trebuie să ne aşteptăm ca membrii partidelor care au adoptat cu atât de mult entuziasm legea să o atace. Iar avocatul poporului se numeşte Victor Ciorbea, nici nu mai are rost să discutăm.

Rămâne preşedintele. Preşedintele proaspăt ales, care va fi învestit mâine cu mare pompă, Klaus Iohannis, supranumit (o, ironie!) preşedintele internetului.

Azi şi în zilele următoare vor fi manifestaţii la Bucureşti, la Cluj şi poate în alte oraşe. Cum legea a fost adoptată (printr-o tactică veche, dar, iată, eficientă) în preajma sărbătorilor, există un risc enorm să nu fie băgată în seamă. Iar în ianuarie, după eventuala promulgare de către preşedinte, cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat în ultimii 25 de ani va fi devenit imposibil (cel puţin pentru o lungă vreme, până “se sesizează” lentele instituţii europene) de eliminat din vieţile noastre.

link-ul spre textul legii, aici.
un comentariu mult mai profesionist şi mai clar decât al meu, aici.
evenimente de protest în Bucureşti: link 1, link 2
protest(e) în Cluj: link

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *