"Nu-mi rămânea decât să mă tund zero, măcar să scap de măturoiul ăla din cap"

Am stat câteva zile în orașul Ștei, din Bihor, ca să scriu un reportaj despre ultima exploatare de uraniu din Apuseni, și am rămas fără păr chiar de a doua zi. Și nu pentru că aș fi fost iradiat atât de repede și atât de violent.

Era pe la sfârșitul lui martie 2006. Am ajuns în Ștei noaptea, obosit după un drum lung cu mașina pe niște drumuri înzăpezite, lăsate de drumari în grija Soarelui. Un localnic m-a îndreptat către un hotel din centru. Altele nici nu mai erau, doar câteva pensiuni proaspăt răsărite din mranița inițiativei private. Venind spre Ștei, mă gândeam că locuitorii au fusesră  evacuați și tot orașul era plin numai de hoteluri. Fiindcă, după cum îmi arăta harta, în orice direcție ai porni din Ștei, nimerești în grădina carpatică și te poți apuca de explorat.

 

O freză imposibil de purtat la un interviu serios

Dar în loc de stațiunea turistică pe care mi-o imaginam am găsit un oraș prăfuit, mohorât, apatic. De la intrare și până în centru am defilat numai pe pe sub arcadele reclamelor la Tutti Fresh. Peste tot erau frigidere verzulii cu Izvorul Minunilor și Tutti Fresh. Inclusiv la o farmacie am văzut. Mi-am dat seama că orașul era stăpânit de frații Micula, supranumiți The Chemical Brothers. Local, li se mai spunea și Fâs și Poc, de la băuturile carbogazoase și de la chipsurile crocante pe care le produc. Și hotelul tot al lor era. Un hotel frecventat de șoferii de TIR veniți din toată țara să încarce sucuri ieftine.

Am prins și eu o cameră. Recepționera a crezut că sunt un hoț și mi-a dat telecomnada pe semnătură, să nu fug cu ea. Urma să o predau la plecare. Am semnat ca prostul, fiindcă telecomanda aia era oricum defectă. Am observat când am ajuns în cameră. Televizorul era un fel de capcană pentru șoareci. Nu mai avea butoane, numai niște găurele în care îți prindeai degetele când voiai să schimbi canalul. Bineînțeles, canalul acela TV era tot al fraților Micula și transmitea multă reclamă la pufuleți și la băuturi carbogazoase. Când am vrut să-mi pun telefonul la încărcat, priza a intrat cu totul în perete și degeaba m-am chinuit s-o scot cu un pix și s-o aduc din nou în poziție, la datorie. Patul fusese rupt și era prins cu un placaj  bătut în cuie.

Pentru cine nu știe, cel mai important lucru pentru un ziarist de teren este baia. Primarul din Ștei, să zicem, nu este deloc  interesat să-i aduci mirosuri de la București ori adunate de pe drum. E foarte posibil ca un ziarist nebărbierit să nu-i prezinte încredere directorului minei de uraniu, unde totul este organizat militărește. Când mai tinerii mei colegi mă întreabă cât contează talentul în gazetărie, le spun că are și el importanța lui, dar în primul rând contează să beneficiezi la timp de o baie bună și să fii punctual. Or, ce să vezi? La hotelul Miculilor, care vând apă până și în ultimul cătun din România, nu curgea apa! Nici rece, nici caldă. Am sucit de robinete până s-au încins. Oținusem ceva căldură, dar apa îmi lipsea în continuare. Trebuie să recunosc că m-am culcat nespălat.

Dimineața tot nu curgea apa. Crezusem că e ceva temporar și că se va remedia. Eram panicat. M-am trezit cu părul vâlvoi, ca în fiecare dimineață. Am un păr gras, ceea ce m-a împiedicat să realizez mari performanțe în gazetărie, într-o țară unde nu ai întotdeauna o baie la îndemână. Recepționera mi-a spus că într-adevăr e ceva temporar, numai că e vorba de vreo două săptămâni. De ce mai cazează turiști, atunci? De ce nu-și trag o țeavă separată, provizoriu? Normal, nici nu s-a gândit să mă avertizeze când m-am cazat, fiindcă după zece ore de drum nici nu arătam a om care se spală. Ce să fac? Aș fi putut să cumpăr câteva sticle de apă minerală de la frații Micula să mă spăl pe cap, sau Tutti-Fresh, să miros frumos, dar – și lumea nu știe asta – diurnele la ziar sunt așa de mici, încât putem face și boli de piele.

"Nici să te tund zero, nici să se vadă că nu te-ai spălat!"          A fost singura dată când mi-am dorit să fiu chel. Mă gândeam să-mi cumpăr un fes, să ascund hălăciuga aia de păr, dar nu aveam la mine decât diurna. Când credeam că o să ratez marele reportaj din cauza unei țevi, Dumnezeu mi-a scos în cale, chiar la parterul hotelului, o frizerie. Mi-am zis că nu se poate să existe frizerie fără apă. Măcar o aduci de undeva, pui un fierbător, ceva, și te speli. Era șapte jumate dimineața. La nouă aveam interviu cu directorul minei de uraniu. Am stat la ușă până a venit frizerița, doamna Andreea.

Problema era că doamna Andreea n-avea nici apă la robinet, nici fierbător. Chiuveta era uscată, n-avea nici pata aceea micuță de rugină, de la ultima picătură de apă. Urma să vină soțul ei, după vreo oră, cu o canistră de apă. Lua apa din fântâna unui vecin, un fost miner, cam bolnav, care dormea până târziu. Nu-mi rămânea decât să mă tund zero, măcar să scap de măturoiul ăla din cap, să mă bărbieresc pe uscat, că în armată, și să mă dau cu mult parfum. Doamna Andreea a zis: hai că te fac din foarfece, nici să te tund zero, nici să se vadă că nu te-ai spălat. Și m-a aranjat așa de frumos, și m-a parfumat, încât i-am făcut directorului o impresie deosebită și în final mi-a ieșit un reportaj bunicel, pe care uzanțele redacționale m-au împiedicat să i-l dedic doamnei Andreea. În schimb, i-am făcut un serviciu mai util: i-am căutat în București mașina de tuns pe care și-o dorea, o sculă rară, pentru profesioniști, și am pus-o în legătură cu patronul magazinului, să trateze direct.

De atunci nu mi s-a mai întâmplat să nu găsesc apă la vreun hotel. N-am găsit altele, dar apă – mereu. Mergeți peste tot prin țară și bucurați-vă de renumitele ape românești. Atât cea caldă, cât și cea rece.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *