Nu mă uit la TV – există asa o pagină pe facebook cu 2281 de persoane care au dat Like. Acum un an domnul Președinte declara: „nu mă uit la televizor decât la Descovery”. Azi sunt judecată pentru că da, admit, mă uit la televizor. Acelora care nu înțeleg de ce declar deschis că sunt o victimă a televizorul le spun deschis și onest: o fac pentru că voi nu vă mai uitați!

 

Rumoarea din jurul meu mă îngrijorează – aceia care încă rezistă cu telecomanda în mână suntem puțini. Așa mi se pare, cel puțin. Lumea a migrat dinspre televizor spre online. Nimic grav. E ok atâta timp cât oamenii încă sunt informați și află despre situația financiară dezastruoasă din Italia. Deunăzi mă bucuram, tot aici, pentru beneficiile facebook: având în vedere cenzura mediatică pe subiectul Roșia Montană, parcă atâta supapă mai avem. Dar abandonul televizorului este la fel de grav cu abandonul statului de drept. Pentru mine, cel puțin.

 

Cerere și ofertă: un mecanism conform căruia toate curg și decurg firesc. Este normal ca atunci când există apetență pentru ceva, orice, să existe furnizorul pentru acel ceva. Indicele de confort și, deci, de fericire crește: potențialul client este mulțumit de servicii, furnizorul se îmbogățește. Iar statul, din orice tranzacție, primește un procent. Translatând la nivelul presei lucrul acesta se traduce, evident, în achiziționarea spațiului de publicitate. Cu cât mai mult popor se uita la o emisiune, cu atât mai scump se vinde acel spațiu publicitar. În aceste condiții, agonizarea-mi cu privire la degradarea conținutului TV se lovește implacabil de argumentele oamenilor din media: poporul asta cere! Eu nu îmi permit să închid prăvălia. Deci dau reality show-ri și talk show-uri scandaloase! Astea cresc audiența și, deci, îmi aduc publicitate.

 

Oare am rămas singurul consumator critic de mass media din România cu telecomanda în mână? Pentru că dacă cele de mai sus sunt truisme și dacă totul funcționează conform cererii și ofertei, înseamnă că doar aceia care vor să vadă Noră pentru mamă au rămas, alăturea-mi, în fața televizoarelor? Îmi amintesc guma Turbo – aceasta a dispărut odată cu apariția Orbit. Da, suntem cu toții nostalgici după surprizele cu mașinuțe, dar am decis că guma era prea tare, deci am înlocuit-o. Rezultat: azi nu mai avem pe ce să facem trocuri! Analog, mă întreb, spre exemplu, ce s-a întâmplat cu Răzvan Exarhu.

Acum, pe de altă parte, identific o altă hibă – Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a făcut public un studiu privind Atitudini și obiceiuri de consum media. Percepții privind CNA. Datele din studiu contrazic flagrant ipotezele de lucru ale posturilor tv – cetățenii consumatori de televizor nu vor mondenități, nu sunt interesați de viața vedelor și sunt îngrijorați cu privire la ceea ce învață copiii de la televizor. Avem două ipoteze de lucru: fie televiziunile fac studii eronate, fie românul minte la aceste studii. Iar televiziunile au demonstrat că nu fac studii eronate pentru că încă vând spații publicitare.

 

În studiul realizat de IRES, la comanda CNA: 26% dntre intervievați se uita zilnic la emisiuni de divertisment, în timp ce 81% se uită la emisiuni de știri. Documentare: zilnic 37% , reality show-ri: zilnic 9%. Pe peroanele de la metrou o vedem, pe bannere uriașe, pe Raluca Moianu în calitate de gazdă la Găsește-mi familia. Schimb de mame, Noră pentru mama, Cireașa de pe tort, Iubiri secrete Mireasă pentru fiul meu etc. Cum se explică că pentru 9% dintre cetățenii consumatori de televizor se construiesc atâtea formate de reality show-ri? Doar 18% dintre cetățeni sunt interesați de viața personală a vedelor. Un drum cu metrou, la ora 8 dimineața, infirmă această valoare: culoarul dintre scaune abundă în tabloide.

Cea mai importantă întrebare din chestionarul aplicat: televiziunea ar trebui să aibă un rol educativ? Răspuns: 98% dintre cetățeni au răsouns afirmativ. Dacă răspunsurile în cadrul studiului îmi par consistente între ele, nu mi se pare deloc că aceste răspunsuri se reflectă în realitatea editorială a presei. Revin la șirul de truisme inițial – consumatorii de media sunt, de fapt, adevărații oameni de televiziune. Ei prioritizează subiectele și ei descriu interesul public pe care presa trebuie să îl deservească.

În aceste condiții cum ne permitem luxul să abandonăm televizorul? Am înțeles argumentul că oricum este o mizerie ce se întâmplă pe sticlă. Dar televiziunile trăiesc din consumul nostru. Ieri, doar ieri, 4 dintre oameni pe care eu îi cunosc mărturiseau că ei nu se mai uită la televizor. De-a lungul timpului aceștia au fost mult mai mulți. Întrebarea retorică „eu ce pot schimba dacă mă uit?” obține răspuns – putem „santaja” piața media! Piața media trăiește doar prin și pentru noi. Dacă acești patru oameni ar fi intrat pe forumuri, alături de alte zeci care au abandonat marele proiect al presei românești, și și-ar fi exprimat susținut dezgustul pentru degrdare, acolo unde ei consideră că este vorba de așa ceva, departamentele de vânzări s-ar fi sesizat primele! Dacă CNA ar primi sesizări cu privire la faimoasa reclamă la Eugenia (http://www.youtube.com/watch?v=8nYODiHpNq4 )  care dezgustă pe cvasitotalitatea prietenilor mei, aceasta nu ar mai fi difuzată. Dacă producătorul lui Eugenia ar primi 5 mailuri în care să le fie sesizat că spotul publicitar este scandalos, aceștia ar fi solicitat refacerea spotului. Cererea de decență aduce după sine decența pentru că așa funcționează orice piață.

Activismul consumatorului de media însă este înăbușit de lejeritatea cu care ne asumăm decizia de a renunța. Am senzația unei bezne apocaliptice, eu și o telecomandă, iar la televizor circ.

Articol publicat pe site-ul Think Outside the Box.

Articolul are 2 comentarii

  1. “Abandonul televizorului este la fel de grav ca abandonul statului de drept.” O formulare tare, care i-ar putea face pe unii să considere întregul Dvs. articol ca… neserios sau exagerat. Personal, deşi fac parte dintre cei care ‘se mută’ tot mai mult de pe tv pe internet (în oarecare măsură, e şi necesar – aţi văzut că sunt unul dintre susţinătorii campaniei Salvaţi Roşia Montană), tind, totuşi, să vă dau dreptate. Nu la prima vedere, unde orgoliul şi simţul personal al libertăţii m-ar putea face să reacţionez vehement: ba, las’ să moară tv-ul, avem on-line-ul!, poate nici la o a doua examinare (acolo unde recapitulez elementele de manipulare/ cenzură ale politicii televiziunilor româneşti din ultima vreme) – dar, cu siguranţă, aveţi dreptate într-o înţelegere mai distanţată şi de mai mare adâncime a lucrurilor.

    Când apa pe care o beau locuitorii unei comunităţi oarecari începe, din motive necunoscute, să se-mpută, soluţia nu prea e să se treacă pe sucuri de fructe (în timp, crescând din acelaşi sol, şi fructele vor deveni de-ne-mâncat), ci să întreprinzi un efort, eventual foarte dificil, de curăţare a apei. Televiziunile ne-au ‘părăsit’, acesta este un fapt. Dvs. ne spuneţi că, în schimb (‘in return’) noi nu le putem părăsi pe ele. Şi cred că e corect ce afirmaţi, din cel puţin două motive: 1) tendinţa de a abandona tv-ul o au tocmai oamenii mai educaţi/ informaţi, ceea ce înseamnă că se lasă ‘restul populaţiei’ la îndemâna otv sau a aşa-ziselor talk-show-uri de tip Capatos… or, din punctul de vedere al echilibrului democratic, din această debalansare nu poate ieşi nimic bun; 2) oricât de permisiv sub raportul libertăţii de expresie, al vitezei de informare, poate şi de comunicare (între ‘prieteni’), internetul nu are încă, şi poate că nici n-ar fi bine să aibă vreodată, capacitatea de ‘centralizare/ sintetizare a agendei publice’ pe care o are o televiziune, mai ales cea naţională. ‘Spartă’ într-un milion de tendinţe, cauze, biserici şi bisericuţe, comunitatea internautică nu e şi nu poate fi ‘centrată’: pe când, spre a da doar cel mai frumos exemplu, un reportaj trecător despre caii din pădurea Letea, pornit de la o televiziune şi intrat imediat în atenţia mai multora, a reuşit să provoace o reacţie civică şi rapidă, şi în cele din urmă eficientă.

    Îmi cer scuze pentru logoree… e clar că, la un nivel de complexitate mai adânc, aveţi dreptate, şi ‘salvarea’ unora dintre noi prin închiderea totală/ definitivă a televizorului poate fi o falsă salvare, foarte periculoasă pentru comunitatea (locală, naţională etc.) în care trăim. Felicitări pentru articol.

  2. Era să uit… iată un event pe care l-am iniţiat pe Facebook şi care presupune, tocmai, NU renunţarea completă la televizor (deşi, paradoxal, mulţi dintre cei care au dat ‘attend’ spun că fac parte din specia, desigur mai fericită şi mai liniştită spiritual, a oamenilor vindecaţi pe-deplin de această boală a finalului de secol… trecut), ci penalizarea punctuală a televiziunilor care difuzează reclame RMGC. E, cred, o tehnică justificată, şi cu un grad ridicat de… intersubiectivitate civică.

    https://www.facebook.com/event.php?eid=270970912940944

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *