Domnul Tudorache, redactorul-șef al micului săptămânal de atidudine hotărâtă „Contondent“, din capitala județului nostru, sosi la redacție cu primul autobuz. Așa făcea mereu în zilele când trebuia să dea gazeta la tipar. Ceilalți doi angajați veneau ca de obicei mai târziu, după ce le trecea mahmureala. Se apucă imediat de scris, căci viața anostă a orașului din ultima săptămână lăsase un gol imens în paginile flămânde ale gazetei. Începu cu un pamflet feroce împotriva restaurantelor din oraș, mai puțin cele patronate de proprietarul ziarului, apoi mai scrise unul, contra măcelarilor și a negustorilor de carne, căci șeful său avea și un abator. Încheie pe la amiază cu o analiză politică puțintel cam aplecată ‒ asta recunoștea și el, dar ce putea face? ‒ înspre partidul care-l urcase pe patronul gazetei în scaunul de consilier local. Apoi își aprinse o țigară.

Fuma liniștit, lăsat pe spătarul fotoliului, când, deodată, ușa se izbi de perete și patronul intră val-vârtej în birou.

‒ Tudorache, pitbull sângeros, să nu-mi spui că ai trimis ziarul la tipar!

‒ Nu șefu’, abia acum mă apuc de machetat.

‒ Ce bine! Înseamnă că poți să mai bagi ceva. Știi, ‒ continuă el brusc întristat ‒, a murit Costică Vulpoi… Bietul de el! Trebuie să dăm și noi ceva, un anunț, o chestie acolo…

‒ Dar cine e Costică Vulpoi?

‒ Cum, tu nu știi cine e Costică Vulpoi? E prietenul meu. Are vie, cramă… Adică avea, Dumnezeu să-l ierte. Ce băiat bun! De la el luam eu vin pentru restaurantele mele. Hai să scriem și noi câteva rânduri mai așa, mai din suflet…

‒ Scriem, boss! Acum mă apuc.

În scurt timp, din condeiul experimentat al domnului Tudorache ieși un ferpar umezit pe alocuri cu epitete înduioșătoare.

‒ Băi, dar bine mai scrii! ‒ exclamă patronul. Frumos. Emoționant. Parcă-l strângi pe om cu mâna de inimă. Dar mai bagă ceva aici la „tată devotat și om de afaceri onest“, mai umfl-o, pune o lacrimă în plus acolo, s-o ungă la suflet pe nevastă-sa, dar să vadă și nenorociții ăștia care toarnă apă-n vin cine a fost Costică Vulpoi.

Ziaristul își ciupi iar coarda sensibilă și scoase din ea câteva note elegiace, potrivite situației. Puse și ceva patetism, aruncă o săgeată spre negustorii de vin, o mângâiere pentru familia îndurerată, un adio sfâșietor către tot restul lumii. Când citi, patronului îi dădură lacrimile.

‒ Ești genial! Am zis eu că ești genial!

‒ Mersi, boss. Problema e că textul s-a cam lungit, nu mai încape în coloana de morți.

‒ Păi Costică era prietenul meu… prietenul meu bun… spuse patronul izbucnind în lacrimi. Refă pagina, dă-i cât spațiu e nevoie.

‒ Nicio problemă, se face!

‒ Bine, barosane. Ah… Ce om era și Costică ăsta… Tu nu-l știi, dar ce om era! Ia stai că am și o poză de-a lui. Să-i punem și foto, că doar o dată moare omul, măcar atât să mai fac pentru dânsul.

Redactorul-șef, care era și tehnoredactorul gazetei, desenă repede noua machetă, cu poză, și i-o arătă patronului. Acesta studie pagina printre lacrimi și șopti:

‒ Poza… Te rog, dă poza aia mai mare. Ce naiba, doar e vorba de Costică Vulpoi!

Din câteva linii trase cu rigla pe machetă, poza crescu de-o palmă, alungând din pagină câteva pasaje neinteresante dintr-un articol despre Muzeul Județean de Istorie.

Mulțumit de rezultat, patronul ziarului plecă să-și vadă de afacerile și de treburile lui politice.

După un ceas-două, chiar când se pregătea să plece cu ziarul la tipografie, redactorul-șef fu întors de la ușă de telefonul care suna violent, mai-mai să sară de pe masă. Era șeful. Plângea. Părea și puțin amețit de băutură.

‒ Tudoricăăă… Băi, a murit Costică Vulpoi, băi! Prietenul meu…

‒ Știu, șefu’.

‒ Știu că știi. Săracul Costică!… Uite ce m-am gândit eu: ia să-i dai tu articolul ăla frumos, cu poza aia mare, pe prima pagină, da? Și cu titlu mare, să vadă și Costică din cer.

‒ Nu se face așa ceva, șefu’. E totuși cam mult.

‒ Lasă, bre, că măcar atât merită și Costică. El e prietenul meu, ziarul e al meu, care e problema?

A doua zi, „Contondent“ apăru cu un titlu de-o șchioapă pe prima pagină: „A murit Costică Vulpoi!“.„Cine o fi Costică Vulpoi?“, se întrebau concitadinii noștri? Și, intrigați, se repeziră la tarabe. Fu prima oară când toate cele câteva sute de exemplare ale săptămânalului se vândură din prima zi.

Seara, la masa de la Central, unde ziariștii de la toate ziarele urbei noastre se adună la o bere, într-o frățietate zgomotoasă, de data asta era liniște. Toți se uitau apatici în halbe, cu fălcile înfundate în pumni. Într-un târziu, domnul Tudorache, care încă nu aflase de succesul la tarabe al ultimului număr din „Contondent“, se adresă cam arțăgos colegilor de la „Piața Liberă“, cel mai puternic ziar din oraș:

‒ Noi lucrăm la niște fițuici, avem niște salarii de umilință, și nici pe alea nu le-am luat de două luni… dar voi, care o ardeți la un ziar serios și aveți și salarii frumușele, voi ce naiba aveți de sunteți așa botoși?

‒ Noi, răspunse unul, eram dimineață la ședința de redacție. Analizam ultimul număr, făceam sumarul pentru următorul. Zdrang, intră șeful în birou, nici bună ziua, nici nimic, trântește „Contondentul“ vostru pe masă și începe să urle: „Băi, incompetenților, ce căcat de ziariști sunteți voi? Pentru ce vă plătesc eu? A murit Costică Vulpoi și voi n-ați știu nimic, n-ați dat un rând?“ Și ne-a tăiat la toți 20 la sută din salariu.

(După o întâmplare adevărată povestită de ziaristul gălățean Tudor Neacșu)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *