În anii ’80, românu’ de rând scăpat în vest avea o listă oarecum standard de lucruri pe care trebuia să le facă cu orice preț. Unul dintre lucrurile astea era sa cumpere blugi (cu variațiunea să facă bișniță cu blugi la întoarcerea în țară). Cealăl

alt era să viziteze un supermarket.

Dacă foamea era mare, te așezai în

fața rafturilor pline cu carne, zâmbeai larg și colegu’ te trăgea în poză, de parcă tu erai vânătorul care ucisese și tranșase porcii din spatele tău. O rudă de-ale mele, de exemplu, a fost scoasă de soțul ei dintr-o “Alimentara” din Bulgaria pentru că începuse să murmure mantra “Carne, carne, carne” cu ochii lipiți pe vitrinele frigorifice improbabil de încărcate.

Derulăm înainte filmul cu 30 de ani. Carnea și-a gasit locul pe rafturile din România, iar cetățenii mai cu stare au început să înlocuiască vizita la supermarket cu vizita la muzeu cand ajung p-afară. “Ce-i la ei e și la noi, cu mici modificări”. Nu credeam că voi putea fi surprins de ceva. Asta până să fiu invitat la un protest la primăria din Chicago.

Mi-am luat o geacă groasă, ca ziua era friguroasă, aparatul de fotografiat și m-am alăturat unui grup mic care se ducea într-acolo. Am ajuns în fața primăriei, dar tovarășii de suferință americani nu s-au oprit defel. Au intrat înauntru.Mâna mi s-a dus instinctiv către pașaport. Dacă vin gaborii criminali, am belit-o. Adus peste ocean de Departamentul de Stat, și arestat de CPD, Chicago Police Department. Nașpa.

În sediul primăriei, la parter, erau stânși vreo sută de oameni. Un domn blajin, pe la 50 de ani, cu o uniformă bleu ne-a rugat frumos să facem loc și altor oameni să treacă sau să urcăm la etajul 5 unde avea loc protestul. Când a trecut pe lângă mine am vazut insigna: CPD. Păi… și jandarmii? Gardurile? Duba? Milițienii lor lasă cetățeanul nesupravegheat?

Când s-au deschis ușile liftului, am văzut vreo 200 de oameni strânși pe coridorul din fața biroului primarului urlând scandări din toți rărunchii. Câțiva erau în fotoliu rulant. Alții aveau câini pentru nevăzători (da, în instituție, la etajul 5!!!). De undeva a apărut un microfon și o mică stație portabilă.

Paza era asigurată de două polițiste și un polițist, iar manifestanții erau încercuiți nu de garduri de metal ci de stâlpișori de inox legați între ei cu bandă textilă de 5 centimetri lățime. Am scos aparatul și am început să fac poze. M-am relaxat.

După 30 de minute de scandări și discursuri la microfon, ușile biroului primarului s-au deschis. Nu, nu era el, dar un angajat a ieșit să vadă ce vroiau oamenii, a înregistrat petiția care i-a fost pusă în brațe și s-a comportat civilizat.

Oamenii s-au răspândit, eu m-am întors la biroul organizației unde-mi fac internship-ul, cu gândul la cușca în care Oprescu îi strânge pe concetățenii săi care vor doar să participe la ședințele publice, prin lege, ale PMB. M-am uitat la fotografii: în multe (prea multe) dintre ele apărea înscrisul “Office of the Mayor” pe fundal și protestatari în prim plan. Colegii de la birou n-au înțeles fascinația mea pentru aceste imagini. Cum să le explic că ăsta e pentru mine echivalentul democratic al cărnii văzute de ruda mea în anii ‘80 în Bulgaria?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *