mtAm cuibărită în memorie o imagine stânjenitoare care rezistă în mintea mea de pe la vârsta de 6-7 ani. Eram pe o stradă din centrul orașului Cluj, veneam de la școală îmbrăcat în rochița pepit pentru băieței (diferența de gen o făcea fundița albă din părul fetelor). În fața mea, dar nu pe trotuar, ci pe spațiul rezervat puținelor vehicule, pășeau, netulburate de mașini, două doamne în vârstă. Erau niște femei pe care, în anii aceia, cu mintea încă needucată în spiritul egalității de gen, teamă mi-e că le numeam babe. Erau, așadar, două femei în etate, țărănci 100% – cu părul temeinic acoperit de hijabul creștin, cu cămeșoaie, cu brâu, pieptar, poale lungi, toate în culori închise – aflate probabil în drum spre tarabele lor de la piață. Una dintre ele s-a oprit, însă, și, stând cu picioarele puțin depărtate desupra unui canal, a slobozit un jet a cărui expresie sonoră mi-a și atras atenția asupra protagonistei. Mărturisesc că, atunci, nu aveam instrumente pentru a cataloga fenomenala performanță a româncei: am fost, mai întâi extrem de surprins, apoi gelos pe simplitatea soluției tehnice și, în sfârșit, fericit că am recoltat o întâmplare care urma să mă facă vedetă timp de o pauză când o voi fi povestit în curtea școlii.

Câțiva ani mai târziu, îl ascultam pe tatăl meu povestind unor amici amintiri din anii pe care-i petrecuse ca tânăr medic într-un sat de prin județul Sălaj. Acolo, zicea el, a simțit nevoia să învețe limbile localnicilor pentru a le putea înțelege suferințele. Pe lângă maghiară, n-a avut încotro și a trebuit să se inițieze și într-o limbă română neaoșă rău și plină de nebănuite ascunzișuri. Și și-a ilustrat efortul lingvistic cu un exemplu pe care aș fi preferat să nu vi-l destăinui aici: expresia “a șchimba” (cu “ș” de la “șofran”), era folosită de oamenii din partea locului ca sinonim pentru “ciclu menstrual”; taică-meu a constatat că atunci când trebuia să afle de cât timp era însărcinată o femeie din sat, nu reușea să obțină decât nedumerire dacă întreba, elegant, “care a fost data ultimului ciclu”. A durat ceva timp până când a aflat că expresia folosită de localnice era legată de o practică conexă fenomenului: aflate la ciclu, ele își ștergeau sângele care se prelingea pe coapse cu fustele pe care le purtau în mai multe straturi; foaia care era în contact direct cu trupul – fusta “de corp” – era cea care înregistra principalele daune cromatice. Odată maculate, fustele cu pricina erau “șchimbate”, iar numele acestei operațiuni a devenit în cultura locală, codul pentru “ciclu”.

Aceste două povești îngăduie identificarea unei calități esențiale a culturii rurale transilvane: nici pipiul primei femei, nici sângele menstrual al celei dintr-a doua poveste nu au fost împiedicate din traiectoriile lor de vreun articol de lenjerie intimă din marea familie a chiloților.  Ca s-o spun verde, în România acelor ani mai existau femei care nu foloseau chiloți, și nu vorbesc despre făpturi cu fantezii erotice, ci despre persoane cărora această facilitate le era pur și simplu, străină. Vorbim despre o epocă în care chiloții (mă rog, precursorii lor) împliniseră 7000 de ani de la prima atestare iar strada din Cluj pe care se ușurase femeia din istorioara de mai sus trecea prin fața unui magazin cu lenjerie de corp. Îndrăznesc să presupun că în unele comunități culturale tradiționale, deși existența chilotului era cunoscută, era preferată soluția moștenită din moși strămoși: fără chiloți. Iar dovada de maxim respect a celor pentru care tradiția e lege, este să le păstrăm nealterate obiceiurile. Deci ar putea fi absența chiloților reper de identitate națională? Om fi noi, oare, români mai neaoși dacă refuzăm să purtăm chiloți?

Pentru a găsi un răspuns la această întrebare vă deranjez acum. Sunt etnic român și, da, mă preocupă felul în care îmi pot defini identitatea. Deci vă dați seama că mă simt ca un trădător de neam în fiecare secundă în care am chiloți pe mine! Asta pentru că cei mai autentici români, oamenii care, cufundați în puritatea culturală a satului, au știut să păstreze cheia de aur a românismului: mănâncă mămăligă, taie porcul, înfig plugul, fierb pruna, se închină cu dichis ortodox la Dumnezeu și put. Put, da: România este lider absolut – spun, an de an, cercetările Eurostat – la toalete amplasate în fundul curții, iar consumul de săpun este cel mai mic din țările membre ale Uniunii Europene. Cocoțată în Parlamentul României, mizeria este parte a identității naționale, o valoare care trebuiește a fi apărată: “noi suntem o insulă cu tradiţiile noastre acum sub atacul Europei, civilizaţiei vestice, tratatelor şi convenţiilor de drepturile omului” declara ritos un senator care refuza dreptul la familie pentru persoane de același sex. Aha, Europa ne atacă nu doar cu săpunul, ci și cu drepturile omului. Și ne apărăm și de dânsele, pentru că soră bună cu putoarea, intoleranța este la rându-i valoare strămoșească. De dragul ei, românii au înălțat ura la rang de poem național. “Cine-au îndrăgit strainii,/Mânca-i-ar inima câinii”, nu-i așa, Mihăiță tată? Hai iute să punem capacul pe insuliță că riscăm să ne bage la duș nemții lui Iohannis, francezii lu’ Clotilde, belgienii lui Cioloș și oengiștii lui Soros. Măi, frate, măi! Cum doamne să te mai simți român, adică din același sânge cu conaționalii ăștia care confundă românul cu mizeria și cu ura? Au trecut 7000 de ani de când omul a descoperit chiloții! Avem 26 de ani de când s-au dărâmat zidurile “lagărului socialist” și uite că aleșii poporului se chinuie să le ridice la loc, să nu cumva să se aerisească closetul național. Pute rău a neaoși în parlamentul nostru plin de politicieni care-și schimbă mai des partidul decât chiloții.

(Mircea Toma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *