Nu, sigla de mai sus nu vine de la Metro-Goldwyn-Mayer, deşi tot despre un fel de studiouri-de-producţie e vorba. Iar ceea ce produc acestea e tot un fel de film frumos, dramatic şi cu potenţial happy-ending, nu însă pe celuloid sau în format video electronic, ci împachetat ca proiect, mai mult sau mai puţin difuz, de ţară şi/ sau societate. Dacă suntem cuminţi şi facem (activism) frumos, cum ne spune triada MGM, la final va curge lapte şi miere, iar cetăţenii se vor pupa în bot cu adevăraţii, curaţii şi bunii politicieni, care n-au lipsit cu desăvârşire niciodată, doar că noi n-am ştiut să-i alegem.

Ca să nu vă mai ţin în suspans, acronimul vine de la Macovei, Guran, Mîndruţă – un fel de troika mai puţin cunoscută decât cea instituţional-europeană, dar la fel de salvatoare în pretenţii şi cu aceeaşi deplină încredere că un stat neoliberal, cu politici sociale minimale, dar scăpat de corupţie printr-o justiţie puternică, ne-ar rezolva toate problemele.

Reacţia… nu a Monicăi Macovei însăşi, fiindcă nu se coboară dumneaei la mărunţenii din acestea, dar a tineretului macovist de pe Internetul românesc, precum şi , în persoană, a celorlalţi doi formatori-de-opinie aici menţionaţi la violenţele poliţieneşti de sâmbătă spre duminică noaptea e, în acest sens, cum nu se poate mai simptomatică. Ea merge spre de-victimizarea, ba chiar incriminarea persoanelor agresate şi spre apărarea instituţiei ai cărei reprezentanţi s-au comportat, “întâmplător”, reprobabil.

Iar asta îmi aduce aminte de ce, cu toate că mi se părea poate cel mai onest candidat la preşedinţia României, deşi destul de mulţi dintre tinerii care erau pe străzi în toamna românească o simpatizau puternic, eu nu numai că n-am votat-o pe Monica Macovei, dar am şi recomandat explicit distanţarea de ea: fiindcă România ei ar fi un stat justiţiar, un stat al procurorilor, dominat de o manie (profesională) a suspiciunii. Fiindcă, mult mai simplu spus, statul justiţiar este inerent un stat poliţienesc.

Iar insistenţa presei neoliberale (a se citi: aciuată acum, după umilinţa de a fi fost văzută cu lesă, în jurul Noului Partid Liberal) asupra războiului dintre politicieni şi instituţii e o invenţie infernală, nu atât fiindcă mai subliniază o dată mizeria unui partid – PSD-ul, ascunzând-o sub preş pe a tuturor celorlalte… cât pentru că solicită încredere nelimitată în acea parte a Statului care e cel mai puţin transparentă, prin contrast cu zona cât-de-cât vizibilă a Parlamentului şi Guvernului. (Da, aţi văzut bine, nu l-am pomenit pe Preşedinte, fiindcă el, nu-i aşa, e cu ăştialalţi, cu “băieţii buni”.) Or, mizând pe contrastul ăsta de umbre şi lumini, nu e greu să creezi, e cu atât mai lesne să menţii impresia că DNA, ANI, şi de aici apar marile mele probleme: SRI, Poliţia, Jandarmeria sunt de partea “corectă” a baricadei, asta însemnând că orice observaţie negativă la adresa lor e blamabilă.

Ei bine, un Guran sau un Mîndruţă nu sunt jurnalişti oarecare; sunt, orice am spune, mult mai deştepţi şi treji decât presa de partid, căreia au ştiut dintotdeauna să nu-i aparţină. Au şi “vibrat” în cele din urmă corect, primul la toamna românească, cel de-al doilea la iarna nemţească a victoriei (de moment, constatăm noi acum) Iohannis vs. Ponta. Neatinşi, ca Monica Macovei, de vreo apartenenţă politică, au rămas lideri de opinie pentru destul de multă lume. Şi da, personal îi prefer oricând unora din tendinţele pe care le văd manifestându-se din plin în actuala societate (inclusiv civilă) românească – mai ales naţionalismului xenofob şi rasist, fundamentalist-ortodox şi, la extremă, tradiţionalist-dacopat pe care cu toţii – eu, credeţi-mă, de-a dreptul dezgustat-înspăimântat – îl vedem crescând alături de noi.

Calitatea oamenilor şi a discursului lor nu se testează, însă, doar în normalitate, ci şi în situaţii de criză. Deloc paradoxal, când sistemul a cărui implementare în toată societatea, ziceai tu, ar aduce fericire generală, îşi arată limitele şi exagerările, devine evidentă şi capacitatea ta, ca “teoretician” sau analist, de a vedea, dincolo de povestea despre lume şi viaţă pe care fiecare dintre noi şi-o spune continuu în cap, realitatea, cum se spune, crudă.

Şi ajungem de unde am plecat: ce faci atunci când poliţişti în uniformă 1) având în mână buletinul unui cetăţean, refuză să se legitimeze în clar la rândul lor, cum le cerea legea să facă de la început; 2) încearcă să oprească filmarea pe spaţiul public, un drept al oricărui cetăţean; 3) folosesc armamentul din dotare fără somaţie şi cu forţă vădit disproporţionată?

Păi, dacă eşti Guran sau Mîndruţă (iar ochii minţii mele speriate văd spectrul procuror…esc al Monicăi plutind, cu mult mai ameninţător, undeva în fundal), te concentrezi asupra victimei pentru a deturna atenţia de la agresor; iar dacă nu reuşeşti asta, îl disociezi pe agresor de instituţia pe care o reprezintă, afirmând sus şi tare că avem de-a face doar cu un exces personal, întâmplător. Pentru că Statul, mă-nţelegeţi, nu greşeşte niciodată cu adevărat. Dacă ţi-a tras Statul o scatoalcă (sau, de ce nu, un pat de pistol?) peste ceafă, musai l-ai provocat tu cu ceva.

Tinerii ăia erau beţi, vorbeau tare şi înjurau. Mda. Cum şi-au permis oare aceşti cetăţeni să bea atât de multă bere în noaptea de sâmbătă spre duminică, nu s-au gândit oare că vor avea de purtat o ‘discuţie’ cu Autoritatea? Cum îşi permite Alexandru Alexe, cum îşi permit şi alţii să dumnezeiască, să bage şi să scoată Organele statului în toate locurile şi modurile imaginabile, de ce se isterizează lumea în halul ăsta? că doară nu se întâmplă nimic grav, e doar un puşti într-o baltă de sânge, dând incoerent din membre pe asfalt, iar Salvarea vine în jumătate de oră.

Unul dintre tineri a dat cu piciorul într-un poliţist. Nu doar copilului ăluia i s-a spart capul, ci şi poliţistul are sânge pe frunte şi nas, pesemne că a fost lovit cu sticla aia care se aude la un moment dat. Aici Moise Guran e limpede, vorba aia, ca-cristalul: niciodată, dar niciodată nu lovi un reprezentant al legii, că o să-ţi putrezească oasele în puşcărie.

Principala ‘victimă’ e, de fapt, un tânăr fascist şi xenofob, e de neacceptat transformarea asta într-un erou. O direcţie de atac declanşată de Mîndruţă, care a pescuit de pe profilul de Facebook al respectivului poze şi lozinci de Nouă Dreaptă. Şi este, ţin să subliniez, un atac magistral – mai ales fiindcă i-a convins pe mulţi… stângişti din România, care iniţial erau pregătiţi să protesteze împotriva acestui abuz poliţienesc, nu doar să rămână acasă, ci să-i şi persifleze, trolleze, acuze pe cei care continuau să afirme că problema e alta. (Iar aici nu mă pot abţine şi insist: dragi prieteni de stânga, vă daţi seama că fixaţia voastră ideologică v-a transformat în victime ale vedetei jurnalistice neoliberale pe care, din câte ştiu, o detestaţi cel mai mult? Încurcate sunt căile teoriei politice.) Pentru ca a doua zi dimineaţă, Moise Guran să-i găsească o continuare şi ea extrem de deşteaptă, întrebându-şi ascultătorii de la radio în ce procent este mişcarea Uniţi Salvăm una… ce mai tura-vura, fascistă.

Straturi peste straturi peste straturi de argumente, toate, într-un anumit sens, valide – nu mi-a făcut absolut nicio plăcere să ies în stradă “pentru” un simpatizant al ND, care are postări isteric-xenofobe pe wall. Dar pe de o parte, nu despre asta era vorba. Pe de altă parte, omul are opşpe ani, poate că s-o mai deştepta pe parcurs… sau dimpotrivă, se va adânci în prostia asta – treaba lui.

Argumente valide, scriam mai sus, dar absolut pe lângă problemă. Care a fost şi rămâne una singură, de o simplitate şi claritate uriaşe (n-ar fi consumat ‘deontologii’ pomeniţi atâta energie deturnantă dacă n-ar fi fost aşa).

Seara de sâmbătă spre duminică a pus, în fapt, într-o realitate cum nu se poate mai reală, acută, cetăţenii în faţa instituţiilor. Nişte cetăţeni care, întâmplător, îşi cunoşteau drepturile şi mai întâi şi le-au exercitat (solicitând legitimarea poliţiştilor, filmând), apoi şi le-au apărat verbal şi chiar fizic. E absurdă întrebarea: de ce i-au provocat tinerii ăia pe poliţişti? Pentru că aveau dreptul. N-are absolut nicio importanţă dacă erau treji sau beţi (drepturile cetăţeneşti nu se evaporă de la alcoolemia cutare în sus), iar dacă au vorbit “frumos” (deontologic) sau nu – au de răspuns ca persoane. În schimb, sub nici o formă, în nici o circumstanţă reprezentanţii autorităţii nu aveau voie să se comporte aşa. Iar cea care trebuie să răspundă este Instituţia – şi nu disociindu-se de oamenii ei şi explicând totul ca pe un accident personalizabil.

Nu există, să ştiţi, revoluţii cuminţi. Nu-i credeţi pe revoluţionarii de mucava, care dau un click sau ies în piaţă civilizat, dar dacă un om în uniformă le cere, chiar fără justificare legală, să execute orice comandă, o fac fără crâcnire, pentru că fie nu-şi cunosc drepturile, fie (ceea ce e foarte grav) şi le ştiu, dar cred că uneori locul drepturilor e doar pe hârtie.

Nici nu-i exaltaţi sau admiraţi peste măsură pe activişti, fiindcă da, veţi fi dezamăgiţi. Nu sunt nişte eroi, nu sunt frumoşi în toate aspectele şi faptele lor, aşa ceva există doar în filme – produse de MGM sau alte “studiouri”. Sunt oameni profund imperfecţi, destul de debalansaţi, cu siguranţă frustraţi (altfel de ce şi-ar petrece atâta vreme, ar pune atâta energie în stradă?) şi prin definiţie indisciplinaţi. Şi foarte, foarte, foarte diferiţi unul de altul, inclusiv la nivelul “stindardelor” şi cauzelor care îi poartă. Iar stindardul sau cauza fiecăruia, ca şi fiecare dintre ei, va sta sau se va prăbuşi, dispărând, după o logică pe de o parte individuală, personală (cât de onest, de încăpăţânat, de convingător e fiecare om?), pe de altă parte istorică (pentru ce evoluţie sau involuţie sunt pregătite timpurile?).

Ţineţi, doar, minte că singurul rost al instituţiilor este să-i protejeze pe cetăţeni. Este motivul pentru care eu, unul, nu aştept neapărat de la Ionuţ-nu-ştiu-cum să nu se mai îmbete, să nu mai strige nimic în stradă şi să-şi abandoneze apucăturile (ce-i drept, dezgustătoare) naţionaliste. E treaba lui, personal, şi a prietenilor lui. Dar aştept de la Poliţie să se comporte ireproşabil, iar să mi se spună că de fapt asta nu e Poliţia “aia”, că e “ailantă”, că de fapt nici nu e Poliţia, ci sunt nişte ciudaţi care nu ştim cum s-au nimerit acolo, e… era să scriu hilar, dar după ce-am văzut filmările alea nu mai găsesc nimic amuzant.

Un singur lucru mi-e clar – şi mi-l asum tot personal, ca ‘simplu’ şi individual cetăţean:

M-oi mai fi delectând eu cu fantasmele despre democraţia neoliberală perfect funcţională ale Monicăi Macovei sau ale unui Guran, unui Mândruţă; sunt oameni deştepţi (poate excesiv de deştepţi, îndeajuns cât să se poată păcăli şi singuri, darămite pe alţii), au discurs interesant, au reprezentat şi vor reprezenta pe mai departe parteneri de dialog “societal” provocator.

Dar în stradă, faţă-în-faţă cu Statul aşa cum e el în concreteţea lui, îl prefer de o mie de ori pe “odiosul” Alexandru Alexe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *