Emoția. Luni, 2 noiembrie. Se anunțase a 31-a victimă. 31. Eram pe stradă, pe la prânz. În fața mea, doi tineri – păreau a fi liceeni – îl imobilizau pe un al treilea pe care-l țineau apăsat cu fața pe trotuar. Am crezut că-l agresează, m-am apropiat să încerc să-i temperez. Unul dintre cei doi „agresori“ s-a întors către mine și, încercând să nu fie auzit de „victimă“, mi-a spus scurt: „A aflat că a murit sora lui. În incendiu. Tocmai ce reușise la facultate… E agitat rău. Nu vrem să-l lăsăm să plece cu bicicleta.“ Le-am sugerat să sune la 112, să solicite asistență medicală specializată. Băiatul a strigat că nu vrea; l-am lăsat două-trei minute, a părut că își recapătă controlul. Unul dintre colegi reușise să-și cheme în ajutor mama, încercau să câștige timp. M-am întors spre adolescentul explodat de durere și am căutat niște cuvinte înțelepte, un sfat, ceva cât de cât util din zestrea mea de fost psiholog. Mi-au căzut din gură ca niște pietre goale. Ni s-au întâlnit privirile și am renunțat. L-am luat în brațe. Puțin, nici nu știu dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine. A avut, apoi, putere să mulțumească.

foto-cristian-marculescu-49037_o

(Foto: Cristian Mărculescu)

Solidaritatea. Sunt foarte mulți oameni care au simțit nevoia să facă ceva ca să ajute, în zilele astea. Multe lumânări, marșuri, milioane de mesaje. Au fost destule alandala, dar uriașa majoritate au comunicat dorința de a fi alături. (Prefer să ignor, aici, minoritatea cretin-ortodoxă și discursul ei despre sataniști.) Ar fi fost groaznic să fi răspuns ca o societate inertă, apatică, o societate care să nu mai aibă energie pentru a-şi exprima emoţia. Încercarea – așa bâlbâită cum este uneori – de a te apropia cu gândul și cu durerea ta de cei care au murit, de cei care sunt în spitale, de cei care trebuie să lupte cu pierderea este semnul de sănătate al unui popor că are încă resurse să se mobilizeze.

Faptele. Sunt două niveluri de mobilizare. Este o latură empatică, emoţională, şi o dimensiune raţională, în care gândim. Gândim la ce se poate face. La cea din urmă sunt oameni care cer accelerarea anchetei şi identificarea celor vinovaţi, sunt oameni care au atitudini de intransigenţă faţă de sistemul pervertit, de corupția care face posibile asemenea orori. Dar după vorbe, ce putem face noi, cei care nu ne întâlnim cu principalii vinovați? Pentru cei care sunt departe, dar trăiesc cu empatie tragedia – oamenii din Sigheturile Marmaţiei, să spunem –, nivelul de bază pentru solidarizare ar suna așa: fă-ţi treaba aşa cum trebuie, nu cu jumătate de măsură, pentru că jumătatea de măsură e letală. Nivelul următor ar însemna să ai atitudine faţă de tot ce înseamnă funcţionarea sistemului public. Acolo unde nu merge bine, să nu te mulțumești să constaţi, dând din umeri, că merge prost, ci să faci ceva. Bombăneala este contraproductivă. Să faci ceva, să intervii proactiv, să reclami, să ceri transparenţă, să îi responsabilizezi pe toţi cei care sunt, azi, iresponsabili de funcţionarea spaţiului public. Asta ar însemna să rămânem alături de cei care azi nu mai pot lupta.

Lupta. Marea mea speranță este ca oamenii care sunt, acum, supraîncărcați cu emoții, cu dorința de a spulbera răul din societate să rămână cu gândul la ceea ce s-a întâmplat. O fi sosit, oare, timpul să ne solidarizăm nu doar după ce se întâmplă tragedii, ci și înainte? Acum, de pildă, pe strada Vulturilor, în București, nişte oameni care au fost evacuaţi acum un an sunt pe cale de a înfrunta o a doua iarnă în colibele pe care și le-au improvizat pe trotuar. Din acest loc cu aspect de tabără de refugiați câțiva copii au mers la școală; aici, pe trotuar, s-a născut un copil. În același timp, în labirintul Primăriei se plimbă dosarele lor pentru o locuință socială. În aceeași zi tragică de vineri, oamenii de pe Vulturilor au fost vizitați de Poliția Locală care i-a anunțat că luni trebuie să „elibereze trotuarul“. Altfel spus, să dispară, pentru că încurcă viața urbană. De ce să nu îi ardem? De ce să-i mai chinuie Primăria cu exerciții de supraviețuire peste iarnă? România a semnat șase convenţii internaționale și are cel puțin două legi care garantează dreptul la locuire, dar Primăria îşi bate joc de ei pentru că noi nu suntem solidari cu ei. Așteptăm să moară un copil? Ceea ce se petrece pe Vulturilor – dar la fel se întâmplă la Eforie, la Cluj, la Baia Mare – este o catastrofă care afectează câteva zeci de oameni. Avem însă în față una care ameninţă îndeobște Bucureştiul – cutremurul. Aţi auzit de vreun efort pe care să îl facă partidele sau vreo primărie ca să amendeze legi pentru a face posibilă consolidarea clădirilor în pericol de prăbuşire? Sunt cunoscute azi cu precizie care sunt blocurile sub care vor muri câteva mii de oameni. E o dramă anunţată.

Stăm şi așteptăm să se întâmple, ca să aprindem lumânări după.

Viața. Eu aş vrea cu disperare ca energia investită acum în noi de sacrificiul celor care au murit în Colectiv să nu fie irosită. The Day We Die, piesa cântată de trupa Goodbye to Gravity înainte de tragedie, are un mesaj atât de frumos, un îndemn la mobilizare foarte de puternic: murim când ne resemnăm, asta spune cântecul lor. Eu am să ascult piesa asta zilnic. Și, împreună, nu ne vom resemna niciodată.

Articol publicat în revista Kamikaze

Articolul are un comentariu

  1. Cartianule-de unde stii tu că ponta va face zece ani ? Măi bulane ati sarit la gîtul lui că v-a oprit robinetui?daca iesim si noi în strada ? Ce zici?binomul sa le spui sa mai tina si cu poporul. Sa le spui acoperitule. P.s. În romania numai putin mai face ordine. Simt ca se va întîmpla.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *