Andrei Crăciun, jurnalist

Andrei Crăciun, jurnalist

Jurnalistul Andrei Crăciun a scris pe Blogul ActiveWatch despre “șefuleți, șefuți și șefi” pe care i-a avut în presă.
Așteptăm și alte povești de viață ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro.
Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare și drepturilor omului, la care lucrăm.
Lectură plăcută!

______________

Cândva, în cadrul unei nopți de literatură și traducere, la Iași, într-una dintre clipele acelea când se pogoară geniul în locantă, unul dintre cei mai buni poeți români încă în viață a dat glas acestor cuvinte: “Ioi, ioi, ioi, toți tații mei…”. Poetul avusese mulți tați vitregi. S-a convenit ad-hoc: acesta e posibil să fie cel mai bun vers din literatura română, dacă nu cea mai bună poezie întreagă.

Nu vă propun o analiză asupra lirismului. Încerc o parafrază după maestru și vă voi spune câte ceva despre șefii mei. Am muncit mult, ca un câine am muncit, an după an am tot strâns locuri de muncă și, pe o cale de consecință destul de dramatică, tot mai mulți șefuleți, șefuți, șefi de-a binelea. Nu i-am admis ca atare, am preferat de fiecare dată să mă refer la domniile lor ca la șefii gazetelor și site-urilor și revistelor la care am lucrat. Dincolo de această cochetărie, am avut șefi – să-mi ajungă! Și mi-a ajuns.

Primul om care era să-mi ajungă șef lucra la un ziar dintr-un județ de munte. Am intrat și eu pe ușa redacției cu gândul să rămân. Nu m-a trimis nimeni, nu cunoșteam pe nimeni, nu mă cunoștea nimeni. M-a trimis potențialul după țigări. M-am dus, dar nu m-am mai întors nici cu banii, nici cu țigările. Am comis acest jaf ca un timid protest. Aruncați cu piatra în mine, căci am păcătuit! Nu l-am mai văzut niciodată pe potențial, presupun că a rămas același nimeni.

Am ajuns după aceea, printr-un concurs, la un cotidian central. Am venit la serviciu la ora 8, pe 1 decembrie 2004. Prima imagine: unul dintre șefii mari ai ziarului și singurul pe care îl cunoșteam personal trudea trupește sub povara multor bacsuri cu foi pentru printat. Am dat o mână de ajutor. Aceasta a fost prima însărcinare pe care mi-am dat-o la ziar: să car foi pentru printat. Aș fi făcut orice pentru redacție și de multe ori am și făcut. Am lucrat săptămâni în șir fără nicio zi de pauză, am dormit pe canapeaua ziarului, nu în patul meu de acasă, am stat în frig și în ploaie noaptea, odată era chiar să dorm în boscheții Beijingului dintr-o neglijență contabilă a conducerii.

Revin la 1 decembrie 2004. După ce am cărat foile, mi s-a cerut să îl aștept pe cel care urma să îmi fie șef direct, l-am așteptat și am avut norocul chior, dacă nu orb, să dau este un om de bun-simț și înzestrat la scris. Știți cât de mici erau șansele să găsesc așa ceva în presa centrală? Am legat prieteșug cu acest șef direct al meu. Mi-a rămas șef direct în șapte dintre cei opt ani de redacție zilnică și, la sfârșit, de-a dreptul silnică.

La vârf am cunoscut mulți ziariști. Unii, foarte puțini, aveau har pentru management. Dar am întâlnit și un manager pe care îl socotesc cu îndreptățire printre cei mai proști oameni care au trecut prin gazetărie. Unii erau puși pe șpăgi, unii erau escroci rafinați, unii erau masoni, unii sugerau, discret, că nu e bine să bați într-acolo, știi tu…, unii erau onești și tranșanți, unii erau înapoiați mintal, unii erau amuzanți, unii erau securiști.

Eu am avut acest handicap: am crescut de la șapte ani cu gândul clar că atunci când voi fi mare voi fi ziarist. Am citit ziare în fiecare zi a vieții mele pe pământ, sentimental, ziarele îmi erau icoane. Divinizam ziariștii. Voiam să fiu ca ei. Voiam să spun adevărul și numai adevărul. Am închis de multe ori ochii în fața unor dobitoci solemni, orbit de ceea ce era – în inima mea – presa. Așa se explică unele dintre scandaloasele mele tăceri, deși nu caut să dau vreo explicație pentru ele.

Îi uram pe cei care ajunseseră în redacții din întâmplare, fiindcă nu erau în stare de altceva mai bun în măruntele lor vieți. Mi se părea că îmi murdăresc visul din copilărie, că își bagă picioarele în tot ce am crezut despre jurnalism. Aveam dreptate. Încă îi urăsc.

M-am vindecat de romantism – nu repede, dar nici târziu. Am început, cu timpul, să îi văd pe șefi în adevăratele lor culori, portretelor lor le-am adăugat noi tușe: i-am descoperit lacomi și cu vederi înguste și precari cultural. Dumnezeule, am avut șefi atât de cretini încât nici nu știau că pământul are două emisfere sau care e diferența dintre Murakami și origami. Am avut șefi care mi-au cerut să-i descopăr pe cei mai norocoși piloți români – cei care s-au prăbușit de cele mai multe ori (!) cu avionul. Am avut șefi care n-au scris niciodată niciun articol. Nu e o metaforă, e ceea ce s-a întâmplat.

Am avut șefi care țineau să se amestece în ciorba de cuvinte a reporterilor, editând vezi Doamne!,deși nu știau să facă, în jurnalism, nici cea mai elementară omletă. Am avut șefi stupizi, care, aidoma vechilor daci, credeau că Sarmizegetusa e capătul lumii. Am acceptat să lucrez sub escroace bătrâne și sub nulități cu elan, sub inteligențe atât de firave încât riscam să mă trezesc în cadrul dialogului că explicam lucruri cum i-aș fi explicat lui Kelly Bundy.

Am avut șefi care puneau mai mare preț pe filmulețele de pe youtube cu animale de companie decât pe anchete care ar fi putut răsturna Guvernul. Am avut șefi pentru care cariera le era un infinit prilej să-și facă selfie.

Am și fost, deși nu mi-am dorit niciodată, în ipostaza de a coordona administrativ alți oameni, carevasăzică un fel de șefulache. Am încercat, nu întotdeauna cu succes, să nu repet greșelile pe care le-am văzut în jur. Am încercat să le dau celor din echipă libertate totală. I-am luat de oameni, nu de resurse umane. Nu mai contează. Tot un bou voi trece la judecata de apoi a subalternilor. E în logica internă a oricărei ierarhii să fii socotit mai nereușit decât cel de sub tine. Au fost, oricum, triste vremuri, în care mi-am sacrificat scrisul, groaznică greșeală de tinerețe ce nici măcar consecințe în finanțe n-a prea cunoscut.

Ai, ai, ai, toți șefii mei! Și cât de naiv am intrat în gazetărie! Cât de pregătit eram să îi iubesc pe cei curajoși, pe cei curați, pe cei care pun adevărul înaintea a orice, pe cei care caută faptele! Și cât de puțini am întâlnit pe drumul presei! Mult mai buni erau oamenii de la talpa ziarelor. Nici nu știți în ce falsă piramidă a stat presa românească în ultimii ani și, intuiesc, întotdeauna.

De aceea, adevăr vin și vă zic vouă: judecați omul după nuanțe, nu după funcție, după text, nu după context și nici după pretext, după riscurile pe care și le asumă, după calea pe care alege să meargă. Ocoliți-i pe cei care o iau pe scurtăturile care duc la gloria falsă. Suprimați, dragi cititori, ierarhiile impuse când le găsiți nedrepte! Căci sunt pe pământ oameni care își pun în cuvinte inima și ficatul și nervii. Ei sunt cei mai muncitori, ei nu caută să se urce scrofește în copaci, ei sunt cei mai buni, ei m-au făcut de fiecare dată să nu regret că n-am vrut și eu să ajung inginer. Lor le las, reverență, rândurile de mai sus.

 

______________________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public.

Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – iunie 2015).

Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org.

Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *